Citate favorite

Astăzi vă invit din nou la ”Citate favorite”, serial găzduit de către doamna Zinnaida, cu episodul 2 din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

– Richard, spune-ne, ce este de fapt iadul?
– Iadul e când te afli singur pe întuneric și-ți amintești de toate rele pe care le-ai făcut în viață.

Duminicile, după slujbă, o întreagă ceată veselă de frați și surori se strângeau, de obicei, la noi și luam masa împreună. Nu le mai puteam oferi un prânz cu adevărat, noi înșine având foarte puține de-ale mâncării în acele zile. Dar împărțeam cu ei tot ce mai aveam, și mai ales bucuria de a fi împreună. Pentru unii acesta era evenimentul cel mai fericit de peste săptămână. Cântam, ne rugam sau ne povesteam unii altora necazurile și bucuriile: eram o familie.

Ambasadorul Suediei, Reutersward, era un creștin adevărat, om credincios și cu o conștiință curată. Din nefericire, însă, guvernele diferitelor țări nu sunt compuse din prea mulți oameni de acestă ținută morală și nu sunt prea interesate să aibă oameni de acest gen în corpul diplomatic. Prietenul nostru loial, Reutersward, pentru că încercase să ne ajute, a fost îndepărtat din serviciul diplomatic al țării sale și s-a întors acasă.

Soțiile și familiile deținuților politici nu beneficiau de cartela alimentară, aceste cartele fiind acordate numai celor din câmpul muncii. Dar nici drept de muncă nu aveam. Era un cerc vicios, bine calculat, din care nu puteai ieși; era ca și cum ai fi încetat să mai exiști. Autoritățile negau mereu că soțul meu s-ar afla în închisoare. Iar când încercam să mă prezint din nou pentru a obține o cartelă, eram mereu refuzată.
– Dar atunci din ce să trăim, eu și fiul meu?
– Aceasta e treaba dumitale, nu a noastră, mi se răspundea de fiecare dată.

În mijlocul atâtor tragedii și vieți ruinate, un eveniment de mare importanță ne-a adus totuși o mare mângâiere: noul stat Israel luase ființă în 1948, împlinind astfel profețiile străbune despre întoarcerea poporului evreu în țara strămoșilor lui: ”Îi voi aduce iarăși înapoi din toate țările pe unde i-am risipit în mânia Mea”, spusese Dumnezeu prin proorocii Ieremia, Ezechiel etc. Proorocii Domnului nu știuseră atunci că acest popor va fi mai întâi risipit printre neamuri, Israelul fiind în acea perioadă încă în țara lui. Vedeam acum planul Său împlinindu-se sub ochii noștri, ca și făgăduințele Sale.

Advertisements

Gândul de duminică

Amintiri din clasa I

Mă recunoaște cineva? 🙂

Mai multe povești fără cuvinte găsiți în fiecare miercuri la Călin Hera.

Gândul de duminică

(Sursă imagine: Facebook – God loves you)

Amintiri și nostalgie

N-am mai scris de mult timp un articol în adevăratul sens al cuvântului, până m-a provocat Lavinia la concurs. Și ce să vedeți, am și aterizat pe podium, pe locul 2. 🙂 Sper că nu se supără Lavinia că public articolul și aici, nu de alta, dar să îmi mai resuscitez și eu ”blogulețul” și… în amintirea tatălui meu, care merită să fie pomenit! Mâine ar fi împlinit 78 de ani…

Tată, mi-e dor de tine!

Cele mai vii și mai frumoase amintiri din copilărie sunt legate de tata. Când eram mică de tot, abia așteptam să vină de la serviciu, ca să îi aduc papucii de casă și apoi să mă cațăr în brațele lui. Când am mai crescut, mergeam amândoi în plimbări lungi pe câmp și la pădure, munceam amândoi în grădină, la vopsit ușile și geamurile și chiar la zugrăvit mă lua să îl ajut.

Tata m-a învățat cât de valoroasă sunt. Vorbea odată cu un vecin căruia, printre altele, îi spunea că pe fata lui nu o dă nici pe șapte feciori. Pe mine m-a pufnit râsul auzindu-l și m-am gândit: ”Ce prostii mai vorbește și tata!” Dar nu am putut să uit acele cuvinte și mi le amintesc și acum, când mă simt fără valoare și tata nu mai e lângă mine, ca să îmi spună cât de iubită și de prețuită sunt.

Tata m-a învățat să fiu independentă și să mă descurc singură. Voiam să-mi vizitez sora din Germania și pe vremea aceea se putea trece granița numai cu viză, iar vizele se obțineau destul de greu. Tata a stat la coadă la Consulatul German ore întregi, iar când am ajuns și eu acolo, nu mai era mult de așteptat și m-a lăsat să îmi iau viza singură. Atunci am fost nemulțumită și i-am reproșat că mă lasă singură, dar acum realizez: dacă ar fi făcut el totul pentru mine, cum m-aș fi descurcat acum, când el nu mai poate să mă ajute?

Tata m-a învățat să citesc Biblia. Îmi amintesc și acum cum mă sfătuia că, oricâte predici bune aș asculta, nu este de ajuns, ci este nevoie să citesc Cuvântul lui Dumnezeu și să-L las să îmi vorbească prin el, să mă ajute să înțeleg chiar lucruri noi, pe care nu le-am priceput înainte.

Tata m-a învățat ce înseamnă dragostea fără cuvinte. Când se făcea seară și eu nu ajungeam acasă, își lua bicicleta și venea după mine. Uneori mă incomoda și mi se părea că grija lui pentru mine este exagerată… dar acum cât mi-aș dori să mai am parte de ea! Iar când mama era plecată pentru un timp la sora mea și tata, fiind în comitetul Bisericii, a fost nevoit să meargă și el câteva zile la o conferință, la întoarcere m-a îmbrățișat ca și cum nu m-ar mai fi văzut de mult timp și a răsuflat ușurat că supraviețuisem singură acasă.

Tata m-a învățat să am grijă de cei pe care îi iubesc, prin exemplul lui personal. El s-a îngrijit cu drag de mama, timp de mulți ani, ea fiind deseori bolnavă, iar după ce el s-a dus într-o lume mai bună, am rămas eu ”în locul lui tata”, cum spunea mama. Mi-a fost tare greu, și încă îmi este greu fără el, chiar dacă au trecut mulți ani de când nu îl mai am lângă mine, dar ceea ce a sădit el în inima mea va rămâne acolo pentru totdeauna. Abia aștept să mă reîntâlnesc cu tata pe meleagurile veșniciei!

P.S. Mai aștept provocări, se pare că numai așa funcționez în ultimul timp 🙂

(Sursă imagine: Pinterest)

Citate favorite

Doamna Zinnaida ne invită și astăzi la serialul ”Citate favorite”. După ce am încheiat seria citatelor din cartea ”Cu Dumnezeu în subterană”, scrisă de pastorul Richard Wurmbrand, oare ce carte ar putea fi mai potrivită decât cea scrisă de soția dumnealui, Sabina Wurmbrand? Este vorba despre ”Noblețea suferinței”, care povestește, de asemenea, întâmplări din închisoare. Cred că avem mult de învățat din asemenea relatări!

”Poporul rus e religios din fire, cu toată educația ateistă pe care i-a impus-o regimul stalinist, vreme de un sfert de veac”, îmi spunea soțul meu, Richard, care avusese prilejul să cunoască mulți prizonieri ruși în vizitele prin închisorile țării, ca pastor, în care calitate servise în timpul războiului. ”Acum e momentul să-i întâlnim pentru a le vesti Evanghelia.”

Unul din vecinii de la etajul I, domnul Pârvulescu, a răspuns mai întâi cu ură la prima vizită pe care Richard a făcut-o în casa sa, spunând răstit:
”Voi, evreii, n-ați făcut niciodată ceva bun!”
Stând în picioare în pragul locuinței acestei familii, Richard observă pe stăpâna casei lucrând într-un colț, la o mașină de cusut. Atunci îi spuse:
”Se pare că sunteți mulțumită de mașina aceasta de cusut, doamnă Pârvulescu. Ce marcă are? Aha, văd: e o mașină Singer. Dar știți oare dumneavoastră că inventatorul ei a fost un evreu, cu numele Singer? Iar dacă dumneavoastră, domnule Pârvulescu, socotiți că evreii sunt buni de nimic, n-ar trebui să încetați a vă folosi de o astfel de mașină?”

Ați auzit despre noul pact comercial care a fost recent semnat între țara noastră și Moscova? Iată-l: rușii vor lua grâul nostru, iar noi le vom da, în schimb, petrolul românesc.

Dar acum, pentru prima oară, o altă grupă de oameni avea nevoie de ajutor: soldații armatei germane în retragere, care, rătăciți de camarazii lor fugiți în debandadă, erau prinși și împușcați pe loc. Nu le puteam refuza acum ajutorul de care aveau atâta nevoie. Iar când unii prieteni se arătau în dezacord cu atitudinea noastră, spunând:
”Numai niște nebuni ar fi în stare să ia asupra lor un asemenea risc pentru a salva viețile unor astfel de criminali!”
Richard răspundea:
”Dumnezeu e totdeauna de partea celui prigonit.”
Și apoi, de ce am urî o națiune întreagă din pricina lui Hitler și a adepților săi? Oare nu a dat acest popor și mulți sfinți, ca și eroi care au avut de înfruntat mari pericole? Totuși și ei au luptat cu toate mijloacele care le stăteau la dispoziție pentru a învinge pe tiran.

”Chiar și crimele cele mai grozave pot fi iertate prin credința în Isus Hristos. Nu stă în puterea mea să vă iert pentru aceasta, dar Isus vă poate ierta dacă vă pocăiți!”
”Stimată doamnă”, încheie interlocutorul meu discuția, ”mărturisesc că nu vă pot înțelege. Dar poate că uciderile n-ar avea niciodată un sfârșit în lumea noastră dacă nu s-ar afla oameni în stare să întoarcă bine pentru rău – cum spuneați.”

Hristos ne vrea așa, adică să ieșim din mijlocul maselor, devenind fiecare dintre noi o persoană individuală, având gândire, voință și libertate proprie, care este cel mai mare dar al omului. Omul are libertatea chiar de a spune da sau nu lui Dumnezeu Însuși, Făcătorul său. Eram atât de fericită când vedeam pe unii trezindu-se la adevăr!

Soldații ruși – tânjind de dor după proprii lor copii, pe care nu-i văzuseră de la începutul războiului – le ofereau totdeauna dulciuri copiilor, ori de câte ori îi întâlneau pe stradă. Copiii noștri le mulțumeau politicos și pe puneau în mână, în schimb, câte o Evanghelie în limba lor.
Lucrarea aceasta devenea periculoasă când era făcută de adulți. Dar pentru copii nu era nicio primejdie, căci rușii, în general, adoră copiii. Mulți din acei soldați poate nu s-ar fi întâlnit niciodată cu Cuvântul Sfânt, de n-ar fi fost acea lucrare misionară a copiilor noștri.

”Fie ca Domnul Hristos să vă răsplătească tot binele pe care-l faceți!”
La care Langley mi-a răspuns:
”La urarea dumneavoastră țin să vă răspund că nu Isus Hristos are a-mi răsplăti mie, ci eu sunt cel mai îndatorat Lui pentru ceea ce a făcut El pentru mine!”

”Hei, tu de colo! Este mama ta creștină?”
Surprinsă și nu puțin înfricoșată – pentru că în chiar acea clipă gândul ei zbura către mama ei acasă – răspunse soldatului de la turnul de pază:
”Da. Dar de ce mă întrebi?”
”Te observ deja de vreo zece minute învârtindu-te prin zona interzisă. Ordinul meu e clar, și ar fi trebuit să deschid focul împotriva dumitale. Dar, iată, nu înțeleg de ce, dar nu sunt în stare să-mi mișc brațul ca să apăs pe trăgaci, deși mâna aceasta e la fel de sănătoasă ca și cealaltă, și am muncit cu ea toată ziua până acum. Se pare că mama ta se roagă acum pentru dumneata.”

Gândul de duminică

(Sursă imagine: Facebook – God on your side)