A fost odată un rege, care a dat de veste în tot regatul că oferă un premiu celui care pictează un tablou, care ilustrează cel mai bine pacea. Mulți artiști au încercat. Regele a primit zeci de picturi, pe care le analiza cu toată seriozitatea.
Au existat doar două care i-au plăcut cu adevărat și dintre care trebuia să aleagă cel mai frumos tablou al păcii.
Primul tablou era unul cu un lac liniștit; lacul era o oglindă perfectă a munților pașnici din jurul lui. Un cer albastru, cu nori albi și pufoși, alcătuia o adevărată cortină naturală. Toți cei care au văzut această pictură au considerat că era o imagine perfectă a păcii.
Celălalt tablou conținea munți accidentați și goi. Deasupra lor era un cer furios, cu nori negri, din care cădeau stropi mari de ploaie. Câteva fulgere luminau întreg peisajul. În partea de jos a unui versant era o cascadă cu cea mai tulbure apă. Când regele s-a uitat la tablou, în spatele cascadei a văzut un arbust minuscul care creștea dintr-o fisură în stâncă. Pe acel arbust, o pasăre își construise cuibul. Acolo, în mijlocul cascadei, într-un loc pustiu și de nelocuit, exista pacea perfectă.
După părerea voastră, care tablou a câștigat premiul? Regele a ales cea de-a doua imagine. Și știți de ce? Pentru că pacea nu înseamnă să fii într-un loc în care nu există niciun zgomot, nu există probleme sau muncă grea. Pacea înseamnă să fii în mijlocul tuturor acestor lucruri și încă să fie liniște în sufletul tău. Acesta este sensul real al păcii.
Dacă tot a început școala, mă gândeam să vă mai scriu niște amintiri din liceu. Am mai depănat eu niște ”memorii” pe aici cu ceva timp în urmă, dar au fost cumva mai generale – astăzi vreau să-mi amintesc interacțiunile mele directe cu ai mei ”nebuni” de colegi. 🙂
Într-o clasă de 28-30 de oameni, eram doar 8 fete; de la liceu am învățat eu cum e să fii în minoritate printre bărbați, și de atunci tot în același stil am continuat, la facultate și la serviciu. Și drept să vă spun, îmi place mai mult așa, decât într-o grămadă de femei. Am un grup de femei cu care mă întâlnesc periodic și atunci îmi vine să iau o fluierice și să fac ordine, ca la școală, că nu mai pot suporta gălăgia. :))
Dar are și ”viețuirea” printre bărbați dezavantajele ei, în sensul că mereu sunt ținta unor glume mai mult sau mai puțin intenționate. Doar că eu am ”o capacitate extraordinară de învățare”, cum m-a caracterizat primul meu șef, așa că am preluat de la ”scumpii” mei colegi și capacitatea de a glumi pe seama altora, și de a răspunde glumelor cu unele încă și mai piperate.
Și să vă dau câteva exemple. 🙂 Într-o zi, după ce m-au sâcâit mai mult ca de obicei, cu tot felul de copilării, câțiva colegi și-au dat seama că au întrecut măsura și au încercat să dreagă situația: – April, așa-i că nu te superi pe noi? – Ei, ce să mă supăr pe niște copii proști, am răspuns eu. Nici măcar nu vă bag în seamă! Se pare că nu a fost răspunsul pe care îl așteptau ei, că le-a sărit puțin muștarul: – Cum adică nu ne bagi în seamă pe noi, colegii tăi? Păi ce treabă e asta?
Alt coleg mă enerva cu tot felul de apropouri și nu pricepeam ce treabă are cu mine, știam că are o prietenă din altă clasă, dar poate mă vedea el prea serioasă… sau cine știe. Mereu îi respingeam glumele sau îi ziceam că mă confundă cu altcineva. Ceilalți colegi l-au poreclit ”Țestosul”, pentru că avea deja un început de chelie, iar în albumul de final de liceu mi-a scris că eu ar trebui să fiu țestosul clasei, nu el, care atât s-a chinuit să mă scoată din carapacea mea și nu a reușit. Și spera că îmi va părea rău pentru asta, mai târziu. Ei, uite că ne apropiem de întâlnirea de 20 de ani, și nici măcar acum nu îmi pare rău că n-am ieșit din așa-zisa mea ”carapace”. 🙂
Pe toată perioada liceului m-am străduit să îmi păstrez principiile, să nu copiez și nici să nu chiulesc. Dar năzdrăvanii mei de colegi, văzând că sunt bună la învățătură și iau note mari, voiau să profite și ei de munca mea și mă rugau mereu să-i las să copieze de la mine, însă fără succes. Unul dintre ei și-a încercat norocul, mai ceva decât ceilalți: – Hai, te rog, lasă-mă să copiez de la tine, că după aceea vin cu tine la spovedit! Nu m-am mai obosit să îi explic că eu nu practic spovedania, și chiar dacă aș fi practicat-o, aș fi preferat să nu fac fapte care să aibă nevoie să fie mărturisite. L-am lăsat în durerea lui, cum s-ar spune, că mai erau și alte colege silitoare, să încerce și la ele. 🙂
Cred că același coleg m-a invitat într-un bar, sau să merg cu el în pauză la fumat – nu-mi mai amintesc exact detaliile. Când l-am întrebat de ce se mai obosește, că doar știe că nu particip la astfel de acțiuni, mi-a răspuns, părând foarte sincer: – Vreau să te corup! Așa ați aflat și voi, cititorii mei, că la noi în clasă se exersa coruperea de minore. :)) Din fericire, n-am căzut în capcană. 🙂 Iar eforturile mele au dat roade, în sensul că albumul de final a fost plin de respecte din partea colegilor, care mi-au apreciat rămânerea pe poziție în mijlocul unei clase de nebuni, chiar dacă i-am enervat uneori, pentru că nu voiam să particip la ”spiritul de turmă” al clasei. Ce să fac, dacă mereu mi-a plăcut să fiu altfel decât restul lumii. 😉
Cândva, demult, într-o pădure deasă, trăia un pustnic. Oamenii din satul alăturat îl vorbeau de rău, crezând că el face vrăji și alte răutăți. Cu toate acestea, atunci când treceau printr-un necaz, toți apelau la ajutorul lui.
Unul dintre acei săteni era foarte ghinionist, în viața lui nimic nu mergea bine și avea necazuri peste necazuri. Într-o bună zi, nu i-a mai ajuns răbdarea să îndure toate acestea și a hotărât să ceară ajutorul pustnicului.
– Ce cauți aici? a întrebat indignat pustnicul când bărbatul a venit la el într-o dimineață devreme. Acesta i s-a închinat călugărului și i-a spus: – Am auzit multe despre tine. Ajută-mă, te rog, alungă de la mine toate nenorocirile! Soția m-a lăsat, casa a luat foc, calul a pierit… – Bine, răspunse călugărul, te voi ajuta. Urmează-mă!
Au mers amândoi în adâncul pădurii. La un moment dat, pustnicul a dispărut, iar bărbatul a rămas singur, fără să știe unde se află. Disperat, a mers o zi întreagă prin pădurea deasă și abia spre seară a reușit să ajungă la marginea ei. Când a văzut capătul pădurii, apusul minunat al soarelui și satul său de baștină, bărbatul era în culmea fericirii că a rămas viu. – Oare de ce eram atât de deprimat? se gândi el. Sunt întreg, sănătos, capul mi-e la locul lui. Voi lucra cu mai multă străduință și voi ieși din impas. Și soția mi-o voi întoarce, și casa mi-o voi ridica, și un cal îmi voi cumpăra.
Cu aceste gânduri a pornit spre sat, plin de bucurie, și l-a văzut pe pustnic venindu-i în întâmpinare. Bărbatul a rămas blocat. Călugărul i-a zâmbit și i-a spus: – Acum ai înțeles că, dacă viața îți închide toate ușile, neapărat îți lasă o mică fereastră pentru ieșire. E destul să cauți această fereastră cu aceeași ardoare cu care ai căutat astăzi ieșirea din pădure.
Atunci când treceți printr-o mare greutate și toate par a fi împotriva voastră, nu cedați pentru nimic în lume! Tocmai în momentul în care sunteți pe marginea prăpastiei, vă vine Dumnezeu în ajutor și vă scoate din disperare, oricât de mare ar fi ea.
V-a fost dor să vă mai plimbați cu mine pe la țară? 😉 Având în vedere căldurile de care am avut parte, am cam renunțat la plimbări pe parcursul lunilor de vară; dar acum, la sfârșitul verii, am profitat de răcirea vremii și am finalizat un drum între două sate, pe care doream de mult să îl parcurg și nu am reușit în trecut. De data aceasta, am mers cu mașina până unde nu s-a mai putut, am trecut puntea peste râu și dusă am fost, până am ajuns în următorul sat. La întoarcere, ca să nu mă plictisesc pe drum, am făcut câteva poze; și bineînțeles că nu avea niciun farmec să le păstrez doar pentru mine, am zis să mă mai însoțească cineva la plimbare, chiar și virtual. Poate vă fac poftă să vedeți locurile și în realitate. 🙂
Articolul de mai jos, scris de prietena mea Lavinia Dance, m-a atins într-un mod deosebit și am zis să-l postez și aici, poate mai are cineva nevoie de acest mesaj astăzi. 🙂
”Atunci când Dumnezeu îți spune să mai aștepți, tu chiar asta trebuie să faci.
Creștini fiind, ne rugăm pentru voia lui Dumnezeu, pentru planul Său, fără să înțelegem uneori ce înseamnă acest lucru mai exact. De fapt, tocmai asta e și ideea. Nu poți ști niciodată unde îți va purta pașii această rugăciune, pentru că voia Lui se descoperă pas cu pas și te duce în locuri în care poate nici nu te-ai gândit că vei ajunge vreodată.
Dar ce faci atunci când voia Lui te staționează? Atunci când tot ce vrei să faci e să ieși din situația în care ești, iar Dumnezeul în care te încrezi, Cel care le cunoaște pe toate, Cel de la care aștepți un răspuns, vine și îți spune: Nu, nu acum. Așteaptă timpul Meu.
Bineînțeles, te conformezi voii Sale. Sau nu?
Am fost în această situație. Încă sunt aici. Erau momente în care mă predam total în mâna Lui, încrezându-mă în El pe deplin, și momente în care preluam controlul. Mi se părea pe atunci că mă lupt cu piedicile ce stau în calea visului meu și că eu le pot învinge, că acest lucru ține de mine. Și piedicile erau adeseori circumstanțe sau chiar oameni.
Însă bătăliile mele, oricât de puternice, nu duceau niciodată nicăieri. Ba dimpotrivă, nu făceau decât să strice totul. Și acel „așteaptă” se transforma din zile în săptămâni, din săptămâni în luni și din luni în ani. Timpul ticăia repede și trecea. Nu, de fapt, ca să fiu sinceră, trecea foarte, foarte încet. Mai încet decât de obicei. Așa e când aștepți, parcă cumva, viața ți se desfășoară dintr-odată cu încetinitorul.
Într-un final am înțeles că eu nu pot să fac nimic. Că de fapt nu ține de mine, ci de El. Am înțeles că atunci când Dumnezeu îți spune să mai aștepți, tu chiar asta trebuie să faci. Nimic mai mult, nimic mai puțin decât să aștepți. Ar fi trebuit să fie logic, așteptarea nu înseamnă altceva decât așteptare. Dar nu am înțeles asta decât după ce am mai pus eu mâna pe câte ceva, stricând pe ici, pe colo lucruri și supărând oameni cu nerăbdarea mea.
Astăzi am încercat să Îi spun lui Dumnezeu că, de acum încolo, nu voi mai strica nimic. Nu mă voi mai băga deloc. Fie că mă doare, fie că nu. Fie că trebuie să mai aștept mult sau puțin, ies afară din jocul acesta pe care eu nu ar fi trebuit niciodată să îl joc.
De fapt, de fiecare dată când eram nerăbdătoare, de fiecare dată când luam frâiele în mâini, încercând să conduc de una singură, eu nu mă luptam cu oamenii sau cu circumstanțele, eu mă luptam cu Însuși Dumnezeu. Pentru că în acele momente nu eram gata să mă supun voii Sale, ci căutam să câștig voia mea. În tot acest timp, eu mă luptasem cu Dumnezeu. Nu Îi dădusem voie să Își desfășoare planul și dorința Sa pentru viața mea.
Cititorule, oricine ai fi, dorința mea pentru tine, astăzi, este ca tu să înțelegi care e voia lui Dumnezeu pentru viața ta și să o accepți. Să nu te trezești luptând împotriva Celui ce știe ce face și îți vrea binele. Indiferent care este situația ta acum, indiferent dacă înțelegi de ce sau nu, crede-L pe Dumnezeu pe cuvânt și așteaptă răspunsul Său, căci la vremea potrivită El va lucra.”
Un elev a lipit pe spatele colegului său o hârtie, pe care scria „Sunt prost”, și a rugat restul clasei să nu-i spună băiatului. Copiii s-au distrat toți pe seama bietului coleg, fără ca acesta să-și dea seama ce se întâmplă.
A venit ora de matematică, iar profesorul a scris o problemă dificilă pe tablă. Nimeni nu a putut să o rezolve, cu excepția băiatului etichetat. Pe fondul chicotelilor colegilor, a mers la tablă și a rezolvat problema.
Profesorul a cerut clasei să îl aplaude și să îi ia hârtia de pe spate. Apoi le-a spus tuturor: “De-a lungul vieții, oamenii îți vor pune etichete cu multe cuvinte urâte și neadevărate, pentru a îți opri progresul! Dacă al vostru coleg ar fi știut despre eticheta voastră, cu siguranță nu s-ar fi ridicat să răspundă la întrebare! De aceea, tot ceea ce trebuie să faci în viață este să ignori etichetele pe care ți le pun oamenii și să profiți de fiecare oportunitate pentru a învăța, a crește și a progresa! Un alt lucru trist este că acest elev nu a avut printre voi niciun prieten loial, care să îi fi spus despre etichetă, sau să i-o fi dat jos.”
Nu contează câți prieteni ai, contează loialitatea lor. Loialitatea e testul adevăratei prietenii. Dacă nu ai prieteni sinceri, care să te apere și în lipsa ta, care să te vegheze, să te protejeze și cărora să le pese cu adevărat de tine, îți este mai bine singur.
N-am mai scris de mult timp perle de ale copiilor, nici astăzi nu am prea multe de zis, dar vreau totuși să vă prezint puțin din înțelepciunea copilărească a celei de-a patra generații a familiei: copiii nepoatei mele. Trebuie să fiu pe fază și să colectez mai multe perle, că umorul s-a transmis din plin și la ei, și din partea noastră, a sibienilor, și din partea tatălui venit din Moldova. 😉
Vă spuneam în trecut de o metaforă pentru fulgere, auzită de la o prietenă: ”Fac îngerii poze”. Ei, nepoțelul meu Emanuel, cel mai mare din familie, a inventat o nouă metaforă, de data aceasta pentru tunete: ”Dă Dumnezeu cu petarde!”
A doua din familie, Sara, ”a comis-o” și ea când s-a supărat pe surioara mai mică, Miriam, și i-a spus mamei: ”Să fie fericită!” A crezut că o afurisește pe sora ei, și când colo, i-a urat de bine. 🙂 Ar trebui să iau și eu exemplu, de câte ori mă supăr că cineva nu m-a tratat corect, să îi urez: ”Să fie fericit!” și cu siguranță voi trece mult mai ușor peste ofensă. 😀
Cu mulţi ani în urmă, trei soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta, ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului, să-i întâmpine pe soldaţi, însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.
Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului și primul soldat le-a spus: ”Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.”
Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldaților. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele. ”Aceasta va fi o supă foarte bună”, zise al doilea soldat, ”dar un pic de sare ar face-o minunată.” În acel moment, o ţărancă s-a ridicat şi a spus: ”Ce noroc! Tocmai mi-am amintit că mai am puțină sare.”
S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert, şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând, în oală au fost puse orez, morcovi, carne de vacă şi smântână.
Tot satul, alături de cei trei soldaţi, s-a pus să se ospăteze. Dimineaţa, când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză. ”Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre”, a spus un ţăran soldaţilor, ”şi pentru aceasta nu vă vom uita.” Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus: ”Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare!”
Din nou m-a cam părăsit inspirația la scris, se pare că la mine vine tot în valuri. 🙂 Așa că mai postez și cele spuse de alții, care mi se par de mare valoare și merită date mai departe. Articolul de astăzi este scris de o femeie, pe care nu am reușit să o identific, că i-aș da credit, dar vă spun vouă că gândește exact ca mine și puteți să luați cuvintele de mai jos ca din partea mea. 😉
”Mai există oameni integri? Privesc în jur și mă înfior. Mă cuprinde teama și mă întreb dacă cel de lângă mine poate fi un om de încredere, dacă oare nu e ca toți ceilalți, care vin, îți zâmbesc frumos, te ajută, îți explică și apoi pleacă mai departe, râzând de stângăcia și emoțiile tale. Nu faci nimic ieșit din comun și îți interpretează faptele. Îi vorbești frumos și te ia în râs. Greșești și te bastonează, simțindu-se oarecum superior. Apoi, îți spune ce fel de persoană este el/ea, arătând cu degetul spre “ceilalți” inferiori și răi. O persoană ce pretinde că le știe pe toate și pe care doar ceilalți o percep diferit, ca pe-o oaie neagră. Și totuși este un om integru. Oare?
Ce înseamnă să fii integru? Aș vrea să ne răspundem serios la această întrebare: “Ești tu o persoană integră?”
Am citit de curând o carte, dedicată băieților, bărbaților, dar am profitat de faptul că o aveam în mâini și am răsfoit-o puțin. Am citit despre personajele masculine din Biblie, despre caracterul lor și ce trebuie să învățăm din greșelile sau lucrurile bune pe care le-au făcut. Un personaj care m-a impresionat extrem de mult a fost Daniel. Autorul cărții a știut atât de bine să-l descrie pe Daniel, încât îmi doream să spun tuturor despre el, despre exemplul frumos pe care îl putem adopta din viața lui. Un tânăr credincios, politicos, de neclintit în deciziile sale, neînfricat, statornic și drept. Cel mai mult mi-a plăcut când autorul cărții a spus că însuși viața lui Daniel a fost o mărturie, că faptele sale au vorbit de la sine, ca el nu s-a bătut niciodată cu pumnii în piept pentru a arăta lumii cine este el. Nu a vorbit niciodată despre Dumnezeu oamenilor, poate pentru că oamenii, ca și în zilele noastre, nu l-ar fi ascultat, i-ar fi întors spatele și ar fi spus că Dumnezeu stă prea bine acolo, pe tronul Său, încât nu-I pasă de niște nenorociți ca noi. Nu! Când a ales să-L slujească pe Dumnezeu, nici gândul că ar putea fi omorât din cauza aceasta nu l-a făcut să-și schimbe decizia. Nu s-a scuzat și nu s-a ascuns. Întotdeauna a fost ferm în deciziile pe care le-a luat și a dat tot ce era mai bun din el, pentru a fi o persoană demnă de încredere. Nu a arătat cu degetul spre nimeni când a fost acuzat, chiar dacă era nevinovat. Nu a spus cine este el de fapt, și nici că avea un Dumnezeu de partea lui.
Câți oameni, asemenea lui Daniel, mai sunt integri pe acest pământ? La orice pas ne vânează lupii, ca doar un cuvânt sau un gest să le fie motiv de-a ne putea înșfăca. De aruncat cu pietre în oameni, toți stau la rând, cu mâna ridicată asupra lor, fruntea încrețită, un râs diabolic și o inimă putredă. Aruncă cu putere piatra spre țintă, apoi își scutură mâinile de praf și pleacă, fără remușcări, spre următoarea victimă. Ei nu-ți întind o mână, ci te lovesc cu pietre.
Aș vrea, măcar o dată, să ne dezbrăcăm de eul nostru, să recunoaștem că nu suntem cine credem și spunem că suntem, și să ne gândim că schimbarea în lumea asta ar putea porni de la noi. Eu să fiu exemplu, să fiu corectă, fermă în decizii și credincioasă în tot ceea ce fac, dar nu pentru a primi laude, ci pentru că asta este corect să fac în viață. Să fiu o persoană integră, demnă de încredere și un exemplu demn de urmat!”
Alexandru cel Mare, unul dintre cel mai mari generali ai tuturor timpurilor, a cucerit, cu ajutorul vastei sale armate, aproape întreaga lume cunoscută în vremea sa. Într-o noapte, în timpul unei campanii, neputând să doarmă, a ieșit să se plimbe printre corturile taberei sale.
În timp ce se plimba, a găsit un soldat care dormea în timpul serviciului de gardă – o greșeală capitală. Pedeapsa pentru asemenea greșeli era, uneori, moartea pe loc; alteori, comandantul punea smoală pe soldatul adormit și o aprindea.
Soldatul s-a trezit când Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscându-și generalul, tânărului i s-a făcut frică. – Știi care este pedeapsa pentru adormitul în gardă? l-a întrebat acesta pe soldat. – Da, domnule general, a răspuns soldatul cu o voce tremurândă. – Soldat, care este numele tău? a întrebat Alexandru cel Mare. – Alexandru, domnule general.
Alexandru cel Mare a repetat întrebarea: – Care este numele tău? – Numele meu este Alexandru, domnule general, a repetat soldatul.
Marele general a întrebat pentru a treia oară, cu o voce mai ridicată: – Care este numele tău? Și din nou, a treia oară, soldatul a răspuns cu și mai multă frică: – Numele meu este Alexandru, domnule general.
Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tânărul soldat, l-a privit drept în ochi și i-a spus: – Soldat, schimbă-ți numele, iar dacă nu, schimbă-ți comportamentul!
Gânduri de primăvară 