Prima expoziție din 2018

Ar fi trebuit să mă odihnesc în concediul de Crăciun, dar n-am avut stare. 🙂 Am mai lucrat câte ceva și vreau să vă arăt și vouă.

Încep cu o comandă de trei cutii pentru șervețele – care credeți că e cea mai reușită?

IMG_2111IMG_2112IMG_2113

Primul ceas pe care l-am confecționat și care îmi place tare mult cum a ieșit:

IMG_2041

Apoi un mic tablou pentru o domnișoară drăguță și credincioasă 🙂

IMG_2040

Și un cadou pregătit pentru prietena mea, cea care îmi urmărește cu atenție lucrările și îmi dă idei sau sfaturi de îmbunătățire. Am numit-o ”expertul meu personal”. 🙂 I-au plăcut în mod deosebit două dintre lucrările mele, așa că le-am refăcut, bineînțeles nu identice cu lucrările anterioare, pentru că tot ceea ce fac vreau să fie unicat. 🙂

IMG_2110IMG_2123

Vă arăt și lucrările de care nu sunt foarte încântată și pe care le-am încadrat la categoria ”experimente”. Sunt și acestea un pas în față spre progres. 🙂

IMG_2121
IMG_2118
IMG_2115

M-am apucat și de felicitări, cu acestea închei prima expoziție din anul 2018. 🙂

IMG_2107IMG_2108IMG_2109

Advertisements

Citate favorite

IMG_1669Astăzi la Citate favorite, serial găzduit de către doamna Zinnaida, încheiem cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

Fiecare amănunt era plănuit minuțios dinainte, ceea ce dădea mare intensitate strângerilor acestora. Locul, ora și parola trebuiau știute din timp, iar cei ce luau parte la ele știau că s-ar putea întâmpla să nu se mai întoarcă la casele lor. De aceea, atmosfera era cu totul alta decât cea în care se oficiază slujbele religioase din lumea liberă. Oricine predica Evanghelia atunci știa că aceasta ar putea fi cea din urmă predică a sa și o rostea în acest spirit. Cuvintele sale aveau greutate și autoritate, știind că ele puteau să-i aducă închisoarea și chiar moartea. Cei mai mulți dintre pastorii noștri erau membri ai bisericilor oficiale. Dar, fiind cenzurați la fiecare cuvânt de agenții poliției secrete, ei își împlineau adevărata lor chemare pe ascuns, la întrunirile acestea secrete, aceasta fiind singura cale a credinței în Hristos. Altfel nu se putea, fiindcă tot ce rosteau în biserică era raportat.

Când i-am relatat fiului meu Mihai cum am fost bătute în închisoare și forțate să mâncăm iarbă de pe câmp pentru a ne menține viața, el m-a întrebat:
– Dar cum ai putut răbda toate acestea și n-ai renunțat la credință, nu te-ai lepădat de Hristos?
– În mijlocul acelor suferințe, mi-am reamintit că bucuria – acest dar – este prezentul etern al spiritului creștin. Eu mă simțeam atunci în locurile cerești, în Hristos, de unde nimeni și nimic nu mă putea urni. Încercarea prin care treceam aparținea, de fapt, trecutului. Suferința o trăisem cu mult timp înainte – îmi spuneam – în timp ce realitatea prezentă era bucuria de a mă ști aproape de Domnul meu.

La câteva luni de la eliberarea mea, am fost vizitată într-o zi de unul dintre funcționarii Ministerului de Interne, care a încercat să mă convingă să divorțez de soțul meu.
– La ce bun să rămâi legată de un astfel de soț, un cotrarevoluționar pe care și așa nu-l vei mai revedea vreodată? Logica simplă ar trebui să arate unei femei tinere și inteligente ca dumneata că cel mai bun lucru acum e să divorțezi de acel dușman al poporului. Dacă nu o faci acum, tot o vei face mai târziu. Până când crezi că-ți vei putea menține această atitudine de nesupunere față de stat?
I-am răspuns:
– Eu m-am căsătorit cu soțul meu nu numai pentru vremuri bune. Noi suntem uniți pentru totdeauna și, fie ce-o fi, eu nu voi divorța de el.

Într-o dimineață am primit o carte poștală de la soțul meu. Ochii-mi priveau țintă la acea scriere atât de cunoscută și dragă mie, iar graiul îmi amuțise. Știam că deținuții politici aveau dreptul să scrie numai zece rânduri al ai lor, dar și acestea erau cenzurate înainte de a fi expediate. Dar ce ar fi putut el să-mi scrie după atâția ani, neștiind măcar dacă soția și familia lui mai sunt încă în viață? În cele din urmă mi-am adunat curajul și am început să citesc acel mesaj așteptat de atâta amar de vreme: ”Timpul și distanțele pot stinge doar o dragoste superficială, dar o dragoste adevărată e și mai întărită prin ele.”

În timpul vizitei lui Mihai la închisoare, ultimele cuvinte ale soțului meu Richard pentru el au fost:
– Mihai, singurul sfat pe care ți-l pot da acum, ca tată al tău, este să cauți totdeauna cea mai înaltă din virtuțile creștine: aceea de a păstra dreapta măsură în toate lucrurile.

Cât de mult însetau, într-adevăr, acești trădători după iertare din partea victimelor lor! Dar eu nu puteam să le acord iertarea în amărăciunea adâncă a inimii mele. Sau poate nu voiam să le-o acord. Dar de la un timp am simțit că ceva s-a schimbat în mine. Știam că, chiar și pentru sfinți, poate veni o zi când iubirea de sine e mai puternică decât iubirea pentru Dumnezeu.
Episcopul luteran Mueller – un bun prieten, de altfel – obișnuia să spună că, uneori, cel pe care alții îl consideră un trădător ar putea fi în ochii lui Dumnezeu doar un creștin mai slab. Din acea zi am hotărât să îi iubesc pe toți, oricine ar fi ei, fără a aștepta nimic în schimb.

Ca soție de pastor, mi s-au ivit multe prilejuri de a sta de vorbă cu copii și tineret, în multe împrejurări. Multora dintre ei le-am spus povestirea despre acel băiețaș care stătea la mal, făcând semne unui vapor mare, care tocmai părăsise țărmul. Un om a observat semnele disperate ale micuțului și i-a zis:
– Copile, nu fi prost! Vaporul nu-și va schimba cursul numai din cauza semnelor pe care le faci tu, ca să se întoarcă și să te ia!
Dar vaporul s-a întors la mal și l-a luat pe copil, îmbarcându-l pe vas. De pe punte, copilul a strigat atunci:
– Domnule, eu nu sunt prost. Căpitanul vaporului este tatăl meu.
Tot așa, și noi știm că Cel ce conduce Universul întreg în mersul său e Tatăl nostru și El aude rugăciunile noastre.