Psalm

rugaciune-wwDoamne, Tu mă cunoști atât de bine, cât nici eu însămi nu pot să mă cunosc! Tu mă înțelegi și atunci când eu însămi nu mă mai înțeleg! Tu știi nevoile mele și toate dorințele mele sunt descoperite înaintea Ta!

Nu mă pot ascunde de Tine, căci Tu pătrunzi până în adâncul sufletului meu. Nici nu aș vrea să mă ascund de Tine, căci cine altul mă mai cunoaște atât de bine și în același timp mă iubește atât de mult, exact așa cum sunt?

Când sunt singură, Tu ești alături de mine. Când sunt tristă, Tu îmi alini sufletul. Când plâng, Tu îmi numeri lacrimile și le notezi pe toate în inima Ta. Când sunt fericită, Tu Te bucuri alături de mine. Când îmi înalț gândul spre Tine, ești întotdeauna acolo ca să-l primești!

Cât de bun ești cu mine și eu cât de puțin recunoscătoare sunt! Cât de mult mă iubești și eu cu ce iubire palidă Îți răspund! Cât de mult îmi porți de grijă și eu de câte ori uit de Tine!

Doamne, ce m-aș face fără Tine?

(Sursă imagine: click.ro)

Advertisements

Copiii și ”zicalele” lor

cute kiddoEra și timpul pentru o nouă porție de zâmbete… chiar simțeam nevoia să mă mai destind puțin! Și să vă înveselesc și pe voi, cei care apreciați ”vicisitudinile gândirii exhaustive” a celor mici. :)) Deci, să purcedem:

Profesorul de fizică le preda o lecție elevilor:
”Isaac Newton stătea sub un pom, când un măr i-a căzut chiar în cap și astfel a descoperit el gravitatea. Nu-i așa că e interesant?”
Un elev a răspuns:
”Într-adevăr! Dacă ar fi stat în clasă și s-ar fi uitat la cărți ca noi, nu ar fi descoperit nimic!”

Într-o școală catolică, copiii erau aliniați în așteptarea mesei de prânz. Pe o masă se afla un coș mare, plin cu mere. O măicuță lăsase un bilet lângă coș:
”Ia doar un măr! Dumnezeu te privește!”
Pe altă masă, se afla o tavă cu prăjiturele cu ciocolată. Un copil a scris un bilet și l-a lăsat lângă tavă:
”Ia câte prăjituri vrei! Dumnezeu este atent la mere!”

Doi frați năzdrăvani făceau tot timpul o mulțime de pozne. Părinții nu mai știau ce să le facă și l-au rugat pe pastorul bisericii să le vină în ajutor. Pastorul a acceptat să stea de vorbă cu băieții, dar cu câte unul, pe rând. Așa că părinții l-au lăsat pe fratele mai mic în biroul pastorului.
Pastorul s-a uitat la băiat și l-a întrebat:
”Unde este Dumnezeu?”
Băiatul nu a răspuns. Pastorul l-a întrebat din nou, mai tare:
”Unde este Dumnezeu?”
Dar băiatul s-a afundat mai tare în scaunul său și a refuzat să răspundă. Pastorul l-a întrebat a treia oară, ridicând tonul:
”Unde este Dumnezeu?”
Atunci băiatul a sărit din scaunul său și a fugit afară din birou. S-a dus la fratele său și i-a spus:
”Am încurcat-o! Dumnezeu lipsește și pastorul crede că noi suntem de vină!”

(Sursă imagine: Relaxare’s Weblog)

Recunoștința ca mod de viață

Pray

Câte și mai câte nu ne dorim și nu Îi cerem lui Dumnezeu: sănătate, protecție, pace, bunăstare, pentru noi și pentru cei dragi… Dar oare de câte ori I-am mulțumit pentru că ne-a ascultat rugăciunile și ne-a dăruit chiar mai mult decât am cerut sau decât am merita?

Ce-ar fi astăzi să înălțăm o rugăciune către Dumnezeu, nu ca să Îi mai cerem ceva, nu pentru că avem nevoie de El și de ajutorul Lui, ci ca să-I aducem recunoștința noastră pentru toate darurile Sale nemeritate!

(Sursă imagine: Facebook)

Pastor Vasile Alexandru Taloș – despre #Colectiv

12196023_10153642863446955_9018469054150368569_nDuminică, după predică, un vechi prieten mi-a trimis acest email: ”Am ascultat astăzi cu lacrimi mesajul dvs. și vă încurajez să scrieți un text căruia să-i dați drumul pe Internet!” Apoi, luni dimineața m-a sunat din nou. Nu m-am lăsat nici încurajat, nici înduplecat. Aseară m-a sunat fiul meu din străinătate: ”Tati, să nu-i judeci pe tineri!”. Claudiu este și el unul din milioanele de tineri care au plecat după mineriadă și nu s-au mai întors. Mi-am amintit că în decembrie ’89, când avea doar 15 ani, am împărțit împreună coloanelor de demonstranți, toți cozonacii pregătiți de mamaia lui pentru Crăciun. Apoi, în Piața Universității, seară de seară, am cântat: ”Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, Până nu vom câștiga libertatea noastră!” Când am semnat declarația de la Timișoara, cel ce ținea evidența, m-a întrebat ce profesie am. Și când a aflat că sunt pastor, a exclamat: ”Ăsta da golan!” M-au invitat în balcon și am rostit rugăciunea Tatăl Nostru. Abia am început, și toată Piața Universității a îngenuncheat și a rostit cu voce tare rugăciunea. Simțeam că Dumnezeu era prezent acolo!

În această dimineață, soția m-a chemat să citesc emailul trimis de Claudiu:

”Tati,
Am vrut sa iti scriu tati, impresiile mele calde, dar m-am luat cu ziua de lucru si nu am mai apucat sa scriu. La telefonul de dimineata am vrut doar sa ma asigur ca nu ai cazut in capcana de ai cataloga in vreun fel. Nu am multe minute la dispozitie, asa ca am sa scriu ce imi trece prin cap, ne-editat.
Duminica seara se predica din pilda fiului risipitor. Inainte de predica s-a facut un apel sa ne rugam pt. cei din Romania… si cam atat. Noi stam in bancile bisericii, in haine curate si ascultam, iar eu ma gandesc ca in drama de la Colectiv, a fost fiul risipior care nu a mai apucat sa se intoarca acasa la tata. Se intimpla, nu? Dar noi, ce facem? Ramanem mai departe, in bancile noastre, in haine curate, si mereu ascultam programe frumoase.
Am cautat cantecul lor, sa vad daca sunt satanisti. Este muzica rock, probabil heavy metal, sau vreo alta sub-genre. Am fost curios sa gasesc lirica acestui cantec. Versurile le gasesti aici: http://www.metrolyrics.com/the-day-we-die-lyrics-goodbye-to-gravity.html. Versul 2, o premonitie infricosatoare: „Another row jumping into the flame”. Ideea centrala: „We’re not numbers we’re free, we’re so alive/ And the day we give in is the day we die”. Doar un alt cantec al unei generatii pierdute si rebele, in lupta cu systemul. Muzica este un rock dur care nu mi-ar fi placut nici in anii de liceu, desi unele cantece pe care le ascultam nu erau departe ca stil. Si daca ar fi fost satanisti, ce era? Nu tot un fiu risipitor pe care tatal il asteapta sa se intorca acasa? Muzica, droguri, bautura… nimic de admirat… dar ma supara distanta dintre noi si ei, faptul ca nu ii putem aduce acasa pe unii ca ei.”

Luni seara, o mulțime, tăcută și încremenită de durere, înconjura ca un arc încordat covorul imens de lumânări și flori, așternut pe locul unde atâția tineri și tinere s-au stins sufocați, în chinuri cumplite. Cu lumânări în mâini și rugăciuni în inimi, un grup de băieți și fete din biserica noastră a început să fredoneze un psalm de mângâiere: ”Ridica-voi ochii mei la ceruri, De unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul.” Deodată, tăcerea din jurul lor a devenit mai solemnă. S-a stins orice șoaptă, iar cei din jur s-au apropiat și mai mult, fredonând parcă în inimile lor cuvinte de speranță. Mișcată profund de acest mesaj, o doamnă îi îmbrățișa cu privirea și nu-și putea stăpâni lacrimile. După ce am depus lumânările, unii dintre noi ne-am retras discret. Iar tinerii noștri au simțit că în acea seară locul lor era aici, nu într-o sală plăcută de studiu biblic și socializare.

Când am aflat că, în noaptea de iad, Claudiu Petre și Andrei Rugină s-au întors în flăcările ucigătoare pentru a salva pe alții, am știut că Dumnezeu era prezent acolo, în inimile lor. Cine i-a îndemnat să se întoarcă? Cine aprinde în sufletul omului iubirea până la sacrificiul suprem? Instinctul egoist de supraviețuire? Vreun duh malefic? Dacă nu Dumnezeu, atunci cine? A fost mai evidentă dragostea lui Dumnezeu în spaima unui adolescent care împingea prin flăcări căruciorul cu rotile să-și salveze prietenul imobilizat, decât în predicile dogmatice și moralizatoare sau în liturghiile siropoase din catedrale, unde încercăm să-L închidem pe Dumnezeu. Uităm că Dumnezeu ajunge la oameni, acolo unde sunt ei, înainte să ajungem noi. Pentru că El îi iubește mai mult decât îi iubim noi.

Dragul meu Claudiu, ai dreptate când întrebi de ce stăm nepăsători. Pilda fiului risipitor este cea mai propovăduită pildă în bisericile noastre. Din păcate, am reținut doar un singur aspect: fiul să se întoarcă acasă! Noi, doar să-l așteptăm. Dacă nu se întoarce, cu atât mai rău pentru el! Iar dacă se întâmplă să se întoarcă, bisericile îl așteaptă cu indignarea sfântă a fratelui mai mare. Ce s-ar fi întâmplat dacă înaintea fiului risipitor nu ar fi alergat tatăl, ci i-ar fi ieșit înainte fratele mai mare? S-ar mai fi auzit din casă, până departe, muzică, joc și bucurie? Iov era cel mai drept și integru om de pe pământ în vremea lui. Fiii lui dădeau câte un party, cu mâncare și băutură, cel puțin de zece ori pe an. Dimineața, Iov se ducea la ei și îi chema la altarul arderii de tot, la rugăciune, sfințire și dedicare față de Dumnezeu. Iov nu spunea: ”Pentru că v-ați distrat azi noapte, nu mai vreau să știu de voi!”

Când am ascultat mărturia cutremurătoare a asistentei medicale despre adolescentul care întreba: „Am să mai trăiesc?”, despre tânăra adusă pe brațe de un pompier, despre cei ce tremurau sub arsuri bătând în ușile ambulanțelor, m-am înfiorat la gândul că Dumnezeu ne cere: ”Căutați să mântuiți pe unii din ei, smulgându-i din foc!” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, vers. 23). Iar noi nu sărim în foc. Nici măcar nu venim pe aproape. Nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine și caut să mă detașez de poziția pastorală, să acționez ca om, după îndemnul: ”Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni, întăriți-vă!” (1 Corinteni 16:13).

Lumânările și florile, și rugăciunea Tatăl Nostru rostită de mii de tineri, și furia stăpânită a unei generații abandonate, arată că sub poleiala distracției și a răzvrătirii sunt suflete care doresc să fie mai mult decât cifre pe liste de profit. Unii creștini sunt preocupați să vadă doar ce face diavolul. Cred că un creștin autentic caută să vadă ce face Dumnezeu, și este gata să-L urmeze în foc. Ca să parafrazez un prooroc al Vechiului Testament, aș spune: Mare este Dumnezeu dincolo de zidurile catedralelor! Mare este Dumnezeu dincolo de țarcul adunărilor ”închise”! (Maleahi 1:5) Hristos dorește ca Biserica, în dimensiunea ei locală, să fie o comunitate a harului și a mângâierii, o comunitate deschisă spre cei ce stau la răspântii de drumuri în viață, o comunitate de credință, speranță și iubire creștină.

Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi! Deschide-ne ochii, și inima, și mâna spre cei în suferință! Izbăvește-ne de parohialismul nostru îngust și opac! Fă să înțelegem că o credință cât un bob de muștar deschide un ocean de har; și că un munte de cunoștință poate ascunde o inimă cât un purice parazitar. Ajută-ne să împărtășim cu smerenie și bucurie, pacea, iertarea și izbăvirea de anxietatea existențială, prin sângele vărsat pe cruce și prin învierea Ta glorioasă, Iisuse Hristoase! Ajută-ne să îndrăznim să sărim în foc!

Dumnezeul dragostei și al mângâierii să aline suferințele familiilor care au pierdut pe cei dragi, și atingerea Lui milostivă să dăruiască viață, sănătate și speranță celor suferinzi!

Pastor Vasile Alexandru Taloș

Gânduri de pe margine

COLECTIV-lumânare-în-palme-777x437Toată lumea scrie zilele acestea despre tragedia care a avut loc la clubul Colectiv din București… De ce ar mai fi nevoie de încă un articol, de încă o părere? Nu știu dacă alții au nevoie să mai citească despre acest subiect, sau le-a ajuns până în gât, dar am nevoie eu să scriu…

Am nevoie să regret… pentru că am considerat că a venit pedeapsa lui Dumnezeu peste acești oameni care au ales o distracție păcătoasă. Nu sunt împotriva distracției, nu sunt vreun pustnic care consideră că Dumnezeu stă cu parul și lovește pe oricine vede că se bucură cât de puțin… Dar să mergi în cluburi, în acea atmosferă gălăgioasă și impregnată de fum și să dansezi ca nebunul pe o muzică… pe care nu o pot numi muzică, oricine orice ar zice… mi se pare o distracție dusă la extrem și care nu Îi face cinste deloc lui Dumnezeu.

Oare muzica nu înseamnă în primul rând melodie, apoi ritm și apoi cuvinte care să se înțeleagă? Dar niște urlete de grotă – de fapt nici urlete nu sunt, mai mult niște grohăituri, de mă mir că nu-i doare gâtul pe oamenii aceia când ”prestează” așa ceva – și niște cuvinte pe care nu ai cum să le înțelegi fără subtitrare, și când le înțelegi ți se face pielea găinii… Ce să mai zic de ritmul și de chitarele chinuite care mă zgârie pe creier, deși îmi place și mie muzica ritmată și ”asezonată” cu chitară electrică… dar ”muzica” asta numită ”heavy metal” sau ”hard-core metal” sau ”death metal”, de care o fi, mă depășește cu totul. Da, știu, gusturile nu se discută… dar e trist, e foarte trist, că într-o Românie care se numește creștină s-a ajuns la asemenea ”manifestări culturale” în care Dumnezeu nu mai are loc…

Dar am divagat de la subiect… nu vreau să fiu eu creștina super-sfântă care condamnă, tocmai pentru că, pe când mă gândeam la ce s-a întâmplat, mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus din Evanghelii: ”Credeți că cei peste care a căzut turnul Siloamului, sau cei care au murit măcelăriți de Pilat, au fost mai păcătoși decât ceilalți oameni? Nu, Eu vă spun că, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel!” Eu n-am nici un drept să îi judec pe acei oameni care se distrau când și-au găsit moartea, ci mă consider privilegiată pentru că am scăpat cu viață. Nu am fost în clubul Colectiv și nici într-un alt club vineri seara – dar puteam să fiu implicată într-o altă tragedie, poate chiar dacă mă aflam în Biserică – și acolo se pot întâmpla accidente! Numai Dumnezeu știe de ce atâția oameni au murit sau au fost răniți, în timp ce noi, ceilalți, suntem nevătămați și în siguranță. Și știu ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, pe un părinte, când ai mai mare nevoie de el… dar nu știu cum e să pierzi un copil și asta mi se pare cea mai mare durere, nu-mi pot închipui ce e în sufletul acelor părinți care își plâng copiii zilele acestea și poate pentru tot restul vieții lor. Și acei părinți au nevoie de compasiune și de ajutor practic, nu de vorbe dure sau goale…

Ce să mai zic… mi-e ciudă și mă doare că mulți creștini din România consideră că religia e un set de ritualuri și nu o viață trăită frumos și curat… Mi-e ciudă și mă doare că se copiază tot ce mai straniu și mai rău de la țările mai avansate decât noi… Cum zicea cineva: ”Oare de ce sărbătorim toamna Halloween-ul și nu Sărbătoarea Recunoștinței?” Oare e mai frumos să ne costumăm în vrăjitoare, vampiri, fantome și alte urâțenii și să petrecem toată noaptea… sau să ne adunăm cu cei dragi și să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ce avem? Mi-e ciudă și mă doare că în România cea creștină mulți nu cred în Dumnezeu și că umanismul e la loc de cinste. Mi-e ciudă și mă doare lupta aceasta între creștinii habotnici, dintre care poate uneori și eu am făcut parte până mi-a venit mintea la cap, și ateii cărora le face plăcere să-și bată joc de tot ce e sfânt…

Oare ce urmări va avea această tragedie? Ne va determina să fim mai buni, mai sensibili la nevoile celor din jurul nostru și mai recunoscători pentru viața aceasta, cu bune și rele, sau va trece pe lângă noi, fără să ne atingă, și ne vom vedea mai departe de ale noastre? Mă rog ca Dumnezeu să aibă milă de România și să ne trezească pe toți la realitate!

(Sursă imagine: Expunere – Adevărul despre România)