Leapșă – Real Neat Blog Award

real-neat-blog-awardLa acest gen de provocare nu pot să nu răspund! 🙂 Mulțumesc, Cristina Alecsandra, că te-ai gândit la mine și… iată-mă:

1. Care sunt cele 3 cuvinte care te descriu cel mai bine?
Om de bază (cel puțin așa sper :)))

2. De ce blogging?
În prima fază, pentru că l-am copiat pe un prieten care avea blog și am vrut să văd și eu cum e. 🙂 Apoi, pentru că mi-a plăcut experiența, m-am împrietenit cu oameni faini (virtual doar, în viitor sper să fie și ”face to face”) și blogul a devenit o parte de mine, chiar dacă scriu rar.

3. Care este cea mai mare pasiune descoperită până acum? (în afară de scris/citit)
Muzica – de la ascultat până la cântat pe diferite voci și dorința de a relua cursurile de pian pe care le-am abandonat în clasa a IV-a.

4. Fără ce nu ai putea trăi?
Muzică, credință, speranță.

5. Care este ultima carte citită?
”Mănâncă, roagă-te, iubește” de Elizabeth Gilbert – dezamăgitoare pentru mine!

6. Ce melodie fredonezi în momentul acesta? :))
He Will Never End – Michael W. Smith (n-o chiar fredonez, dar mi se ”plimbă” prin cap :)))

7. Ai iubit pe cineva atât de mult că te-a durut?
Din păcate, sau din fericire… da!

8. Ce crezi despre EQ (Emotional Intelligence)?
Cred că nu prea am așa ceva, dar încerc și eu. 🙂

Partea cu nominalizările o voi sări de data aceasta, dar dacă vrea cineva să preia leapșa, sau măcar să răspundă la întrebări într-un comentariu, tare m-aș bucura!

Advertisements

Mi-e dor de copilărie

June2010-9941webbMi-e dor de plimbările pe care le făceam cu tata la pădure și pe câmp, unde activitatea mea preferată era să culeg flori, cât mai multe! Orice buruiană pentru mine era o floare frumoasă și interesantă. Odată m-am pierdut de tata prin pădure… În drumul meu am trecut pe lângă o stână păzită de câini mari și fioroși, dar care nici măcar nu au lătrat la mine – sigur mâna păzitoare a lui Dumnezeu era deasupra mea! Am ajuns cumva la marginea pădurii și acolo m-am oprit, sperând că tata mă va găsi, că eu nu mai știam încotro să o iau. Și numai bine că pe acolo a ieșit și tata din pădure, speriat că nu mă găsea, pregătit să meargă acasă după fratele meu, ca să mă caute amândoi. Dar acum tata nu mai este…

Mi-e dor de drumurile lungi cu mașina, alături de tata și mama, până în satul natal al lui tata – în Bucovina, de rudele noastre vesele și primitoare, de vorbele lor hazlii și cu accent specific, de pâinea în formă de cozonac, de cireșele și căpșunii care nicăieri nu aveau un gust mai bun. Dar în timpul ultimului drum până la Bucovina tata s-a dus pe alte meleaguri, cele ale cerului…

Mi-e dor de jocurile copilărești și de cursele cu bicicleta alături de copiii vecinilor. Dar acum toți am crescut și avem cu totul alte preocupări…

Mi-e dor de grădiniță și de școala primară, de doamnele educatoare sau învățătoare, de colegii alături de care am trăit atâtea momente presărate cu peripeții de tot felul. Dar acum nu mai am vârsta necesară pentru asemenea activități…

Mi-e dor de vremuri demult apuse, pe care nu le voi mai trăi vreodată, decât în amintirile mele… Dar nu e totul pierdut, mai am și acum șansa de a trăi cu inocența și încrederea unui copil. Chiar dacă aceste trăsături nu mai sunt apreciate în lumea noastră, sunt de mare preț înaintea lui Dumnezeu: ”Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3)

(Sursă imagine: Momente în viață)

Îndemn la credință

Nu renuntaDe câte ori am dat vina pe Dumnezeu pentru întâmplările nefaste din viețile noastre, uitând că ”toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”?

De câte ori am uitat să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit o nouă zi, o nouă șansă, o nouă binecuvântare?

De câte ori nu am avut încredere în El, în grija și dragostea Lui, și ne-am chinuit să ne rezolvăm singuri problemele?

Și cu toate acestea… El continuă să ne arate bunătate în fiecare zi. El nu a renunțat să ne mai iubească, să nu renunțăm nici noi la a crede în El!

 

(Sursă imagine: Facebook – God loves you)

Oare ne pasă cu adevărat?

singuratateDe multe ori m-am simțit o străină printre oameni, de parcă aș fi picat pe pământ de pe altă planetă. Priveam la ceilalți și toți își vedeau înainte de viața lor, numai eu nu-mi găseam locul nicicum. Oamenii din jurul meu păreau fericiți… păreau, dar numai ei știau ce era în sufletul lor. Cine știe câți se mai simțeau pe dinafară… Oare nu are fiecare om, la un moment dat în viață, parte de sentimentele acestea de înstrăinare? Dar cine recunoaște asta? Mai degrabă oamenii caută să le ascundă undeva în adâncul sufletului și se străduiesc să păstreze aparențele unei vieți normale, ba chiar împlinite.

Dacă așa stau lucrurile, nu suntem cu toții niște prefăcuți? Când ne întreabă cineva ce mai facem, automat răspundem: ”Bine!” Dar numai noi știm cât de bine facem de fapt. Unii prieteni m-au sfătuit să spun întotdeauna că sunt bine și așa voi fi! O mostră de gândire pozitivă, cum ar veni… Dar oare nu pot să fiu sinceră și recunosc când nu îmi merge chiar așa de bine, când am vreo problemă sau când nu mă simt în apele mele? Ori pe oameni nu îi interesează cu adevărat ce faci, doar încearcă să fie politicoși și răsuflă ușurați când aud inevitabilul: ”Bine”, semn că și-au făcut datoria socială. Oare nici pe prietenii noștri nu îi interesează cu adevărat cum suntem, și ei așteaptă doar un ”Bine” drept răspuns? Le-o fi prea greu cu ale lor ca să mai asculte și poverile altora?

Dar eu, oare ce răspuns aștept când întreb pe cineva cum îi mai merge? Cred că depinde de persoană, de cât de apropiată sunt de ea, sau poate chiar de starea mea din acel moment… poate chiar nu sunt dispusă să ascult pe cineva plângându-și neajunsurile. Dar revenind la sentimentele de inadaptare… poate comunicarea mai bună cu cei din jurul meu, dorința de a asculta și a ajuta – chiar și numai cu o vorbă bună – ar fi de folos ca să mă simt un om normal printre oameni. Ce-ar fi să fac un experiment, atunci când mă simt singură, să încerc să îndulcesc viața cuiva?

(Sursă imagine: Dr. Lill’s Blog)