Citate favorite

cu-dumnezeu-in-subterana-de-richard-wurmbrandRichard Wurmbrand s-a născut în România, a fost un pastor creștin și a avut mult de suferit, în timpul comunismului, pentru convingerile sale religioase. Timp de 14 ani a fost un adevărat frate pentru miile de deținuți, suferind alături de ei și aducându-le alinarea credinței. Printre cărțile scrise de dânsul este și ”Cu Dumnezeu în subterană”, care descrie convertirea sa de la ateism la creștinism și experiențe trăite în închisoare, și pe care v-o prezint astăzi la ”Citate favorite” – serial găzduit de către doamna Zinnaida.

Întreaga mea filosofie fusese, până atunci, materialistă, dar inima mea nu putea fi satisfăcută cu acest lucru. În teorie, credeam că omul este doar materie și că, atunci când moare, se descompune în praf și cenușă. Totuși, îmi pierdusem tatăl și mai fusesem și la alte înmormântări și nu puteam să mă gândesc niciodată la morți decât ca la persoane. Cine se poate gândi la copilul sau la soția sa moartă ca la o mână de pulbere?

Stăteam culcat pe sofa în casă citind Noul Testament și, pe măsură ce treceau zilele, Isus mi se părea tot atât de real ca și femeia care îmi aducea mâncarea.

Am citit mai departe și iarăși mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu mă puteam abține să nu compar viața lui Isus cu a mea. Viziunea Lui era atât de curată, a mea atât de impură; firea Lui atât de altruistă, a mea atât de lacomă; inima Lui atât de plină de iubire, a mea plină de ranchiună. Vechile mele certitudini începeau să se năruie în fața înțelepciunii și a bunătății Sale.

Am învățat acest principiu al creștinismului englez: și-n lucrurile cele mai mărunte să faci ceea ce-i drept, nu ceea ce-i profitabil.

Aveam o oarecare înrudire spirituală cu Martin Luther. El fusese un om coleric, certăreț, dar Îl iubise pe Isus atât de adânc, încât ajunsese să fie convins că e suficient să creadă în acest măreț Isus pentru a se mântui și că nu faptele sale bune îi aduc salvarea, ci credința sa.

Mă pregătisem pentru detenție și tortură așa cum se pregătește un soldat în timp de pace pentru încercările războiului. Studiasem viețile unor creștini care avuseseră de îndurat suferințe și ispitiri asemănătoare ca să cedeze și mă gândeam cum aș putea să aplic experiența lor în situația mea. Mulți care nu se pregătiseră astfel au fost zdrobiți de suferință sau înșelați și determinați să spună ce nu trebuia.

Până atunci, viața mea ca pastor fusese plină de satisfacții. Aveam tot ce-mi trebuia pentru familia mea, mă bucuram de încrederea și dragostea enoriașilor, dar n-aveam pace. Mă întrebam: de ce Dumnezeu îmi îngăduie să duc un trai obișnuit, în vreme ce o dictatură crudă distruge tot ce avem mai scump, iar alții suferă pentru credința lor? În multe nopți, eu și Sabina ne-am rugat, cerându-I lui Dumnezeu să ne dea și nouă să purtăm o cruce.

Un spital poate duhni a puroi și a sânge: în aceasta constă frumusețea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferințele lor dezgustătoare și cu bolile lor oribile. Biserica este spitalul lui Cristos. Milioane de pacienți sunt tratați cu dragoste în biserică. Pentru mine, biserica este ca o mamă care rămâne lângă copiii ei chiar când aceștia comit crime. Oricare i-ar fi greșelile, biserica are o latură sublimă.

Niciodată nu m-am gândit că Isus cere ceva de la oameni. Când fiul meu Mihai era mic, i-am dat bani să-mi cumpere un dar pentru ziua mea de naștere. Așa împarte și Isus virtuțile pe care pare să ni le ceară nouă, desăvârșindu-ne în acest fel caracterele.

Se spunea atunci în România că viața era alcătuită din patru ”auto”: ”autocritica” făcută cu regularitate în birouri și în fabrici, ”autoduba” care te ducea la securitate, ”autobiografia” pe care te puneai s-o scrii și ”autopsia”.

Gardianul, în obișnuitul lui rond de nopate, a deschis capacul vizorului și m-a urmărit câteva clipe.
”Tot aici ești? Ce face Isus în seara asta?”
I-am spus:
”Se roagă pentru dumneavoastră.”

Am descoperit că-ți poți face din bucurie un obicei, așa cum o foaie de hârtie îndoită revine firesc la forma dintâi. ”Bucură-te!” este o poruncă a lui Dumnezeu. John Wesley obișnuia să spună că el n-a fost niciodată trist, nici măcar pentru un sfert de oră. Eu nu pot spune același lucru despre mine, dar am învățat să mă bucur chiar în cele mai rele circumstanțe.

Voi continua într-un episod viitor, deoarece sunt prea multe citate pe care aș vrea să le scriu aici. 🙂

(Sursă imagine: otnielabattzoin.wordpress.com)

Citate favorite

pe-aripile-vantului-rezumatE luni, e timpul pentru ”Citate favorite”, serial găzduit de către doamna Zinnaida. Mi-am făcut tema pentru astăzi și am pregătit câteva fragmente din cartea ”Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell, carte pe care am citit-o și am recitit-o de câteva ori. 🙂

Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – şi gândindu-ne tot timpul la ele.

Aveam dreptate când am spus că nu vreau să privesc înapoi. Te doare prea mult, ţi se sfâşie inima şi nu mai poţi după aceea decât să priveşti înapoi. Acesta e defectul lui Ashley. Nu poate privi înainte. Nu poate vedea prezentul, se teme de viitor, aşa că se uită înapoi.

Toţi oamenii fac ceea ce cred că trebuie să facă, nu gândim şi nu făptuim toţi la fel şi nu e drept să judecăm pe alţii după noi înşine.

Erau toate frumoase, cu acea frumuseţe orbitoare care transfigurează chiar pe cea mai urâtă dintre femei, atunci când un bărbat o iubeşte şi o apără şi ea îi răspunde cu o dragoste însutită.

Ce senzaţie de singurătate… şi până acum nu se simţise niciodată singură, nici sufleteşte, nici trupeşte… la început, încerca să-şi înăbuşe gândurile, dar sinceritatea aspră care era la baza firii ei o împiedica…

Nu există fericire în căsătorie decât între fiinţe care se aseamănă.

Ştiam că nu mă iubeai când m-am însurat cu tine. Dar smintit cum eram, credeam ca te pot face să ţii la mine. Poţi să râzi, dacă vrei, dar mă gândeam să am grijă de tine, să te răsfăţ, să-ţi dau tot ce voiai. Voiam să mă căsătoresc cu tine şi să te ocrotesc, să te las să faci tot ce pofteşti ca să fii fericită. Trecuseşi prin atâtea. Nimeni nu ştia mai bine ca mine prin câte ai trecut, şi voiam să lupt eu în locul tău. Voiam să te joci ca un copil, un copil curajos, încăpăţânat şi neînţelegător.

Nu, nu voia să îşi crească copiii în acest iad de ură şi de nesiguranţă, de violenţă şi de sărăcie. Pentru nimic în lume nu voia să cunoască copiii ei ceea ce cunoscuse ea. Dorea pentru ei o lume ferită de nesiguranţă, o lume în care să domnească ordinea, în care ar putea să privească înainte şi să ştie că îi aşteaptă un viitor sigur, o lume în care copiii ei vor avea parte numai de blândeţe şi căldură, de hrană bună şi îmbrăcăminte frumoasă.

Ştia că, după pilda lor, ar fi trebuit să creadă cu tărie că o doamnă rămâne întotdeauna doamnă, chiar dacă ajunge să trăiască în sărăcie.

O să mă gândesc la asta mâine, la Tara. O să fiu mai liniştită atunci. Mâine voi face un plan ca să-l aduc înapoi. La urma urmelor, e şi mâine o zi.

(Sursă imagine: Cutezătorii)