Cu capul în nori

Cine mai e ca mine pe aici, visător, dar totuși cu picioarele pe pământ? 😁 Într-o postare anterioară v-am arătat niște fotografii mai ”domestice” (ca să le zic așa mai plastic) din timpul plimbărilor mele. Astăzi vă arăt ce am văzut când mi-am îndreptat privirea și telefonul spre cer – o multitudine de nori, de toate formele și mărimile. Pot spune că am umblat ”cu capul în nori”? 😉

Vă și spun cum se numesc norii, am aflat de la un profesor de geografie, când am postat pozele și pe Facebook: Stratocumulus – cei joși, albi cu pete de gri. Mi se încurcă puțin limba până rostesc denumirea și nu le am deloc cu geografia, dar dacă alții vor să mă învețe, nu mă dau în lături. Tata avea ca pasiune geografia, studia atlasele într-o veselie – asta nu am moștenit de la el.

De pe la femei adunate

Eram într-o tabără când am auzit de la o prietenă expresia: ”Fac îngerii poze”. A fost o metaforă foarte reușită pentru fulgere, pe care am reținut-o și am mai spus-o și altora. O vecină mi-a zis că se teme de furtună, iar băiețeii ei, și mai și. Atunci i-am sugerat să îi calmeze cu această expresie când mai tună și fulgeră pe afară, și a răspuns că, dacă îngerii fac poze, sigur nu le va mai fi frică. 🙂

Apropo de fulgere, altă fată mi-a spus că eu vin și plec ca o furtună. Nu neaparat că tun și fulger, deși mai fac și din astea, ci că sunt foarte rapidă și uneori oamenii nici nu reușesc să spună ce au de spus, ca pe mine m-au și pierdut din vizor.

Mai are cineva pe aici probleme cu somnul? Că la mine așa se manifestă stresul, îmi fură somnul, nu mă mai fură somnul pe mine. Eram cu niște prieteni și eu iar am vărsat ceva pe jos, de neîndemânatică ce sunt, sau mai degrabă de repezită. Și m-a întrebat o fată:
– Ești îndrăgostită?
Eu am răspuns:
– Da, de moș Ene, dar lui văd că nu îi prea place de mine.

Ani mai târziu, m-am împrietenit cu o fată, care mi-a spus:
– Narcisa, am o veste proastă pentru tine, Biblia spune că în cer nu va mai fi noapte. Când să te odihnești și tu…
Dar eu m-am bucurat:
– Ce veste proastă? Asta e o veste extrem de bună! Înseamnă că nu voi mai avea nevoie de somn, voi trăi și fără el – trai pe vătrai! Acolo-i de mine!

Am o prietenă de vârsta surorilor mele, cu care mă înțeleg foarte bine, că suntem cam pe aceeași minte. Am fost odată la mare amândouă, și atunci am remarcat o diferență între noi: am intrat în apă și ea insista să rămânem unde suntem, ca să nu ne pierdem cumva, să ieșim în apă tot pe unde am intrat. Dar eu am protestat: ”Ce, parcă nu putem merge pe nisip înapoi până la prosoapele noastre, și dacă ieșim din apă prin altă parte?” Dar apoi am zis că mai bine tac, și decât să ne certăm, am lăsat-o pe ea acolo și am plecat de una singură să urmăresc valurile. 🙂

Când mi-a spus că ea își pregătește hainele pentru a doua zi de seara, mi-a venit să râd, gândindu-mă la mine, cum mă las condusă dimineața de inspirația de moment. Și nu sunt vreo întârziată, doar că mi se pare prea mare efortul, să mă gândesc de seara ce voi îmbrăca a doua zi, că cine știe cum mă trezesc, cu fața la cearceaf sau invers. 😂 Dar e bine că reușim să ne înțelegem, în ciuda diferențelor noastre, iar când ne mai enervăm una pe alta, ori ne cerem scuze, ori o lăsăm baltă până nu începe o ceartă adevărată.

Altă prietenă, mai din topor, așa ca mine, zicea că la ea vin numai caii, fără prinți. Iar în timp ce eu îi povesteam de nu știu cine, se mai trezea câteodată vorbind:
– Aham… și calul ce-a zis?
Nu am întrebat-o niciodată ce vrea să spună, dar am dedus că era un fel de expresie folosită în loc de: ”Auzi și la ăla/aia, ce îi mai poate mintea!” Iar eu, când povestea ea ceva de râs sau care mi se părea incredibil, ziceam în glumă: ”Nu mă-nnebuni!” Altă vorbă, pe care o foloseam când vorbeam de băieții care ne-au amărât viața, era: ”Drop it!” – adică: mai dă-i pace la amețitul ăla!

Și închei, povestindu-vă cum mă distram eu noaptea, de una singură, prin tabără. Nu făceam prostii, nu vă speriați, doar ieșeam cu lanterna la toaleta de afară. Eram într-o cameră mare toate fetele, dormeam pe saltele direct pe podea, iar una dintre fete s-a răstit la mine, de m-a și speriat:
– Cine-i acolo? Stinge lumina odată!
După aceea mi-am dat seama că vorbea în somn, nu avea ea treabă cu mine, dar o fi deranjat-o și prin somn lumina lanternei mele. 🙂

Muzică pentru suflet

În ultimul timp, ascult mai mult muzică în limba engleză, că românii parcă nu mai au inspirație, ori traduc cântece, ori nu le prea nimeresc. Rar mai găsesc câte unul care să-mi atingă inima, dar, în schimb, americanii au o groază de cântece, care descriu foarte sugestiv situații practice din viață și mă încurajează mult când le ascult.

La fel e și cântecul de mai jos, care se potrivește foarte bine cu ceea ce trăiesc eu: indiferent dacă am parte de critici sau de lăudători, eu îi dau înainte când știu clar ce am de făcut și știu că Dumnezeu e de partea mea. Cum era o vorbă: cu Dumnezeu împreună formez majoritatea. Gura lumii oricum n-o pot opri, așa că de ce să mai țin cont de ea? Am zis că cei care râd de mine sunt niște oameni de nimic, care nu merită băgați în seamă. Dacă ar fi vorba să mă ajute cu ceva, nu le-ar păsa, așa că le răsplătesc și eu cu aceeași monedă: puțin îmi pasă mie de părerea lor. 😂 I have already won with God on my side. 😁

Nepotul meu preferat

Deocamdată am doi nepoți prin alianță, căsătoriți cu două nepoate cu același nume. Se pare că fratele meu n-a avut inspirație la primul copil și a pus același nume, pe care l-a ales sora mea din Austria pentru fata cea mare. 🙂 Cu nepotul din Austria nu am reușit să povestesc prea multe, a părut mult mai deschis pe Facebook, dar cine știe ce îl preocupa când am ajuns eu pe la ei pe acasă. În schimb, nepotul din România se trage de pe la Bacău, deci ne întrecem în umor moldovenesc. 😂 Eu sunt bucovineancă, de fapt, asezonată și cu ceva umor ardelenesc, deci ne înțelegem de minune. A și zis că eu sunt prietena lui cea mai bună din familia asta, cu mine se înțelege cel mai bine. O fi și faptul că între noi e diferența de vreo 7 ani, pe când frații mei sunt deja din altă generație.

Prima glumă a lui, pe care mi-o amintesc, a fost când a văzut o poză cu mine sprijinită pe un copac, mai strâmb de felul lui. A zis că s-a înclinat copacul de la greutatea mea. 😂 Atunci m-a prins fără replică, dar oricum am râs de ce i-a putut trece prin cap. S-a simțit după aceea cam prost, a crezut că m-a jignit, dar eu n-am nicio treabă cu glumele care au un sâmbure de adevăr în ele. 🙂

Pe parcurs m-am prins ce îi poate mintea și am început să îi răspund și eu. Urcam spre cascada Bâlea și nepoata mea era la începutul primei sarcini. Nepotul s-a făcut că vrea să o ia în față, că doar el e bărbat, dar eu i-am replicat că ar trebui să stea în urma soției, să aibă grijă să nu cadă, mai ales că e însărcinată. Cred că am spus asta cam mușcător, că n-a mai răspuns nepotul nimic. 😜

Apoi a venit la mine acasă și eu mă chinuiam cu ceva, iar el a venit și a rezolvat treaba imediat. A trebuit neaparat să se laude:
– Vezi ce înseamnă o mână de bărbat?
Dar eu nu am putut să tac:
– Păi acuma, trebuie să fiți și voi buni la ceva, nu?

După ce m-am mutat, l-am chemat să mă ajute cu ceva și nu prea avea timp, a zis că aș avea nevoie de un bărbat la casa mea. Atunci l-am întrebat:
– Și la ce târg să mă duc, ca să-l găsesc?
L-a pufnit râsul și mi-a întors-o:
– Păi caută și tu pe OLX!

La un moment dat îmi tot spunea de vărul lui din Bacău, dar eu nu eram încântată deloc și l-am întrebat ce părere are vărul. Cică nici vărul nu voia, că suntem neamuri. Și mie mi s-ar părea penibil să mă căsătoresc cu cineva care e deja în familie, chiar dacă doar prin alianță. A mai fost vorba la un moment dat de o rudă a cumnatului din Austria, și nici nu am vrut să aud. Dar nepotul a insistat de câteva ori cu vărul lui, și eu aveam de fiecare dată alt răspuns, până ce m-am plictisit și i-am transmis să schimbe gluma, că asta a expirat.

Un răspuns mai ieșit din comun la gluma asta a fost când nepoata mea îmi povestea ceva despre o carte, care avea și un bancher prin ea. Atunci nepotul a zis că și vărul lui e bancher, are comoară în cer, că a dat mulți bani pentru misiunea creștină. Dar eu i-am servit replica:
– Să știi că nevasta se întreține pe pământ, nu în cer!

Am zis că mergem la Brașov să ne dăm cu parapanta și a căzut planul în baltă, că suntem amândoi cam pârliți în perioada asta. 😂 Dar ne vom găsi noi distracții mai puțin costisitoare, a rămas că îi voi arăta pe unde mă tot plimb eu, poate punem și de un grătar o dată. Altă nepoată mai tânără mi-a zis că mi-am găsit prieten, așa că să nu mă mai plâng. 🤣

Alte amintiri din tabere

Am mers odată într-o tabără cu corturile, și era un cort mare unde dormeam vreo 20 de fete. Într-o noapte, băieții ne-au mânjit cu pastă de dinți, iar eu am fost singura care s-a trezit, pentru că am simțit imediat că mi-e fruntea rece. Cu greu am reușit să îmi dau seama ce e chestia aia lipicioasă de pe fruntea mea, și nu găseam nicicum sticla cu apă. Până la urmă am găsit un șervețel, cu ajutorul căruia m-am curățat cât de bine am putut, apoi m-am culcat la loc. Dimineața, toate fetele erau pline de pastă de dinți, numai eu nu. 😎 Fără să știu eu, băieții m-au pândit, și a doua zi au făcut mare caz de comportamentul meu, cică sunt deșteaptă ca tata, și alte laude mi-am auzit. Iar eu nu reușeam să mă prind ce am făcut atât de grozav, nu mi se părea semn de inteligență, ci doar de sensibilitate exagerată. Poate îmi explică și mie cineva, de ce au făcut băieții atâta tam-tam. 😋

Când eram mai mici, ne jucam odată de-a prinselea, sau ceva de genul. Și eu încercam să prind un băiat, iar din greșeală, sau pentru că eram prea în viteză, i-am tras una în piept cu toată puterea. A venit băiatul cu respirația tăiată și căuta făptașa, crezuse la început că a fost sora lui. Una dintre fete, și mai băiețoasă decât mine, a zis că ea l-a lovit, numai ca să tacă o dată. Nu mai știu dacă mi-am recunoscut fapta până la urmă, nu că n-aș fi avut curaj, dar cred că mai mult mi-era rușine că sunt așa de bădărană. Altă dată, iarna, ne-am luat la trântă unii cu alții, iar când am intrat eu în acțiune, cădeau băieții ca secerați, unul după altul. Ce să mai zic de momentele în care făceam skanderberg cu băieții, și ori mă puneau greu jos, ori se mirau ce forță am în mâini.

Nu știu dacă v-am mai povestit de băiatul cu sticla cu apă, care stropea fetele, iar eu am fost singura care s-a repezit la el, să-i ia sticla din mână. Sau de băieții care îmi puneau piedică și pe care îi trăgeam după mine, în cădere, apoi săream în picioare și fugeam. Sau de grupul de băieți care a venit să mă boteze în râu, iar eu i-am tras una primului care s-a apropiat, și văzând ei că nu am chef, au renunțat.

Nu știu dacă să fiu mândră sau rușinată de toate aceste amintiri, dar oricum, eu le notez aici, că se pare că nu m-am schimbat prea mult. Acum jocurile sunt de altă natură, psihologice, emoționale, mai știu eu cum, dar eu am aceeași pornire de a strica jocurile băieților, sau de a mă răzbuna pe ei. Oare nu se poate și fără jocuri? Până și un văr mai îndepărtat, trecut bine de 50 de ani, mi-a zis că așa se face: dacă un băiat vrea să își dea seama de sentimentele unei fete pentru el, încearcă să o facă geloasă. Ei, uite că la mine nu funcționează metoda; în momentul în care încearcă un băiat asemenea scheme, poate să rămână bine mersi cu cealaltă fată, că eu una am plecat și nici nu mă mai uit înapoi! Și până la urmă, nici nu mai suntem băieți și fete la aproape 40 de ani, suntem bărbați și femei și ar trebui să ne comportăm ca atare. Dar se pare că unii nu se maturizează niciodată…

Pentru că am dat-o în melancolie, mai bine schimb foaia și vă ”cânt” un cântec foarte comic, învățat tot prin tabere. În altă tabără, a trebuit ca fiecare să vină cu câte o reprezentație, ca să poată avea acces să vadă un film – dacă îmi amintesc eu bine. Eu am cântat acest cântec și cineva din public m-a acompaniat cu beat-boxing, deci am dat un mini-concert acolo. 😁 Vă voi lăsa versurile aici:
De foame noi nu ne plângem, cureaua știm să ne-o strângem
Trăim de azi pe mâine, rozând o coajă de pâine.
Foamea-i un chin, ti-ri-rim ti-ri-rim
Ce n-are rost, ta-ra-ram ta-ra-ram
De-aceea noi ținem întruna post
Ne mulțumim, ti-ri-rim ti-ri-rim
Ca să trăim, ta-ra-ram ta-ra-ram
Cântăm, cântăm, până ne săturăm.

Cele șapte minuni ale lumii

N-am mai scris de mult timp o povestioară cu morală, vă era dor de ele? Adică nu le scriu eu, le preiau din diverse surse, am deja o colecție întreagă. La prima companie unde am lucrat, le trimiteam pe email colegilor câte o poveste săptămânală. Acum mi-am adus aminte de ele, am mai postat și pe Facebook, voi mai posta și pe blog. Dacă am nevoie de resurse exterioare, e semn că începe să mă părăsească inspirația la scris. Totuși, puteți să vă mai așteptați la un moment umoristic, din când în când. 🙂 Sau la o expoziție de fotografii, că am făcut o pauză mare de la pozat și de curând mi-am regăsit pasiunea. Cred că sunt prea multe lucruri pe care îmi place să le fac, și nu le pot face pe toate deodată, de aceea am perioade și perioade, în care încerc noi pasiuni sau îmi reamintesc de cele vechi. Și acestea fiind zise, să citim povestea. 😉

Unui grup de studenți i s-a cerut să recompună lista celor șapte minuni ale lumii, adaptată timpurilor pe care le trăim. Au existat multe diferențe, dar iată lucrările care au obținut calificative maxime:

  1. Piramidele din Egipt
  2. Taj Mahal
  3. Marele Canion
  4. Canalul Panama
  5. Empire State Building
  6. Basilica San Pietro din Roma
  7. Marele Zid Chinezesc

În timp ce se citeau lucrările, profesorul a observat ca o studentă încă mai scria. A intrebat-o dacă are dificultăți si ea a răspuns:
“E atât de greu să decizi… sunt atâtea minuni in lume!”

Profesorul a întrebat-o dacă o poate ajuta. Studenta a ezitat puțin și apoi a răspuns:
“Cred că acestea sunt cele șapte minuni ale lumii:

  1. A vedea
  2. A auzi
  3. A mângâia
  4. A savura
  5. A simți
  6. A râde
  7. A iubi.”

Colegii au rămas tăcuți. Aceste lucruri sunt atât de simple încât nu ne dăm seama cât sunt de minunate! Nu uita: lucrurile cele mai prețioase nu pot fi cumpărate sau construite de om!

(poveste preluată)

Plimbare la țară

Când nu am pe unde merge sau nu am timp de călătorii, continui să mă plimb în apropiere de casă. De data aceasta, am vrut să privesc satul alăturat dintr-o nouă perspectivă, așa că am luat-o cu bicicleta într-o direcție neîncercată până acum. Am ajuns la indicatorul de intrare în sat și am descoperit că eu de fapt mă plimbam prin alt sat și împrejurimile lui, nu prin satul în care credeam inițial că sunt. Deci sunt praf la geografie. Ce să fac, un inginer nu le poate ști chiar pe toate. 🤪

Cu ocazia aceasta, am mai făcut niște poze, că așa îmi place mie să ”trag în chip” tot ce mișcă. Am ”prins” și un cuib de berze – e cam neclară poza, că nu aveam cum să mă urc pe stâlp, ca să le fotografiez de aproape. Dar sper că vă veți ”clăti” ochii și de data asta.

Cea mai tare tabără

Se vede că mi-a murit cineva recent, că m-au apucat toate amintirile și nostalgiile. Dar măcar nu vă scriu aici ca să stați cu șervețelele după voi, că nu vreau să-mi mai amintesc de necazuri, care au fost destule, ci numai de bucurii.

Era prin 2004, făceam parte dintr-un grup mare de tineri, adunați din mai multe biserici, și am mers toți în tabără la Breaza, în județul Brașov. Am fost în multe tabere în tinerețile mele, dar pe aceasta am reținut-o ca fiind cea mai generatoare de amintiri frumoase și/sau amuzante. Am avut fiecare câte un plic, lipit pe ușa camerei, în care ceilalți participanți puteau pune bilețele cu gânduri de apreciere, sau orice consideram noi că ar încăpea în plic și ar aduce bucurie destinatarului. Am făcut concurs pe echipe și fiecare echipă avea o culoare. Eu am nimerit în echipa roz, culoarea mea preferată dintotdeauna, și echipa roz a fost câștigătoare, în mare parte pentru că am ajutat eu cu talentul artistic. Dar să nu mă laud singură înainte de vreme, vă voi prezenta și dovezile. 😁

Prima probă din concurs a fost ca fiecare echipă să își facă un afiș reprezentativ. Nu știu cine a venit cu ideea să ne numim ”Panterele roz”, iar eu am zis să căutăm ca sursă de inspirație o panteră roz, desenată pe undeva, și să o folosim pe afiș. Nu s-au găsit decât niște șlapi cu o panteră roz cu gâtul sucit, dar au fost buni și aceia. Ne-am apucat toți să desenăm, încercând să copiem pantera pe hârtie, dar când au văzut ceilalți ce progrese fac eu, au lăsat-o baltă. Îmi pare rău că n-am avut destulă încredere în mine, ca să încerc să desenez capul panterei la locul lui, nu doar să copiez imaginea. Dar a fost bine și așa, am decupat câte o panteră pentru fiecare membru al echipei, iar decorul, în mare parte, e făcut tot de mine. Au mai contribuit și ceilalți membri cu scrisul și norii, și priviți ce a ieșit:

În seara prezentării, chitaristul taberei a cântat imnul panterei roz (coloana sonoră a celebrului film), iar noi ne-am prostit pe acolo în șir indian, încercând să imităm mersul panterei. Apoi ne-am prezentat afișul, și a fost cel mai apreciat, chiar dacă toate celelalte au fost realizate cu talent și imaginație.

A doua probă a constat în realizarea unui stadion din carton și hârtie. Normal că eu am fost din nou ”muncitorul” principal, cu ajutor din partea celorlalți. Și încă o dată, lucrarea noastră a fost la înălțime:

Nu îmi mai amintesc de alte probe, probabil au fost și sportive. La acelea nu mă băgam de obicei, nu știu de ce nu aveam încredere în mine. Nu știu cine mi-a pus idei în cap, că nu mă pricep la sport, că dacă n-aveam stare și mă băgam și eu într-un joc, îmi auzeam tot complimente de la băieți, ba când mai nimeream un șut, ba când aruncam săculeții de nisip direct la țintă, unul după altul. Cert e că echipa noastră a câștigat trofeul cel mare, care a fost o vază galbenă, cu sigla grupului pe ea (galben era culoarea reprezentativă a grupului, aveam și tricouri galbene):

Cea mai mare ironie a fost că nu m-am ales cu nicio amintire concretă de pe urma acestui concurs, nu prea știu la cine au ajuns trofeul și lucrările realizate. Dar e bine că măcar am pozele și amintirile din cap, care cred că nu se vor șterge niciodată. 🙂

Am avut și momente speciale de rugăciune și discuții, a fost chiar un moment în aer liber când priveam munții din apropiere și L-am simțit cumva pe Dumnezeu aproape, a fost ca un fel de mângâiere și întărire, pentru ce mă aștepta din nou acasă. Poate nu înțelegeți ce tot vreau să spun eu pe aici, dar nu se prea poate exprima în cuvinte. Aș dori ca și voi să experimentați prezența lui Dumnezeu ca a unei persoane nevăzute, și nu ca a unei entintăți necunoscute și neînțelese de nimeni.

Nu pot să închei fără să vă arăt ce am ”creat” în ultima zi de tabără – numele grupului nostru, format din oamenii grupului:

Din nou mă laud cu talentul meu artistic

Se putea să bat eu câmpurile din apropiere de casă și să nu culeg un buchet de flori? Nu se putea. 😁 Și încă ce varietate mare de flori am găsit! Azi-mâine trebuie să îmi deschid florărie, că mă prea chinuie talentul. 😂 Acesta a fost buchetul în prima fază:

Și așa arăta după ceva îmbunătățiri semnificative, cu maci și ferigă:

Până mă mai gândesc eu cum să pun pe roate o afacere cu flori, i-am arătat unei prietene, care are deja florărie, niște aranjamente cu flori artificiale, pe care le-am realizat recent. I-am zis că poate să mă cheme în ajutor când are nevoie, că am descoperit că tare îmi mai place să lucrez cu florile. Mi-a răspuns fata că nu i-ar strica o mână de ajutor, mai ales înaintea evenimentelor. Încă nu m-a chemat, dar om trăi și om vedea. 😁

Am mai auzit una lunile trecute de la colegi, cand eram pe la birou și un coleg a adus ingredientele necesare, ca fiecare să își pregătească un hotdog: cică hotdog-ul meu e cel mai artistic și trebuie fotografiat. 😂 Napăi hotdog artistic nu știu unde mai găsiți în altă parte, decât la mine. Ce părere aveți? 😎😉