About April

În sufletul meu vreau să fie mereu primăvară!

Broscuţa campioană

A fost odată ca niciodată un mic regat de broscuţe. Într-o zi, le trecu prin cap broscuţelor să organizeze o întrecere. Dar nu una obişnuită, ci una al cărei obiectiv să fie aproape imposibil de atins. N-au stat mult pe gânduri. Ideea a răsărit rapid: să escaladeze cel mai înalt turn.

Ca la orice concurs, o mulţime de broscuţe au venit să îşi încerce norocul şi o mulţime şi mai mare s-a strâns să privească. S-a dat startul. Concurenţii au luat-o la picior către turnul cel înalt. Privitorii erau convinşi că nicio broscuţă nu are nici cea mai mică şansă. În timp ce aceştia îşi dădeau de zor cu părerea, broscuţele renunţau una câte una. Doar câteva mai escaladau turnul.

„Nicio şansă, e o nebunie, e imposibil, vă irosiţi timpul, nu veţi fi în stare!” spuneau întruna privitorii, în timp ce în concurs a mai rămas doar o singură broscuţă. Aceasta îşi continua drumul către vârf. Şi… iat-o ajunsă în vârful turnului, a reuşit!

O mulţime de aplauze a întrerupt liniştea ce se aşternuse în ultimele secunde ale concursului. Care a fost secretul broscuţei, cum de a reuşit, cum de a fost posibil? Ei bine, broscuţa avea ceva care, paradoxal, a ajutat-o să meargă până în vârf. Ea era surdă şi prin urmare nu a avut cum să audă toate remarcile făcute de cei neîncrezători.

Oare pe noi cât de mult ne trag în jos părerile pesimiste proprii sau ale celor din jurul nostru? Câte dintre nereuşitele noastre sunt consecinţa faptului că am plecat urechea la astfel de vorbe şi ne-am descurajat?

(poveste preluată)

Advertisement

Ce au mai zis băiețeii năzdrăvani

Astăzi am să vă mai spun câteva ”perle” produse de mintea iscoditoare și plină de imaginație a copiilor din jurul meu, mai precis – a unor băieței care cred că vor ajunge departe în viață. 🙂

În casa lipită de a mea locuiește o familie cu doi băieți sub 10 ani. Mama lor e mereu stresată de gălăgia pe care o fac năzdrăvanii, ca nu cumva să mă deranjeze pe mine. Deși i-am spus de mai multe ori să nu-și facă griji, ea continuă să le reamintească băiețeilor de vecina care îi aude dacă fac zgomot prea mult. Și ce să vedeți, într-o dimineață, unul dintre ei, care nu voia să se ridice din pat, i-a zis mamei:
– Dar de ce trebuie să ne trezim așa devreme? Dacă o deranjăm pe vecina și se trezește și ea?

Când am fost în Austria, am încercat să port o conversație, în germana mea cam limitată, cu băiețeii nepoatei mele și cu alții de prin vecini. Unul dintre ei m-a întrebat câți ani am, apoi am discutat puțin despre școală și am fost întrebată cu ce mă ocup eu. Am răspuns că lucrez, pentru că am terminat școala de mult timp, de la 24 de ani. Atunci băiețelul de 7 ani s-a mirat nevoie mare:
– Dar a trebuit să repeți vreun an? De ce ai făcut atâta școală?

Și trecem în ograda nepoatei mele din Sibiu, care are un băiețel și trei fetițe. Băiețelul, care e un filozof și jumătate și pesemne se crede vreun bătrân înțelept, i-a zis o dată surioarei, care are doar cu un an mai puțin decât el:
– Sara, tu ești tânără!

De ce nu suntem fericiți?

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi fii ai ei. Unul dintre ei era negustor de umbrele, iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai tot timpul tristă. Văzând-o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat-o:
– Ce te supără, femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia i-a răspuns:
– Vezi dumneata, acum plouă. Unul din băieții mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile, soarele şi-a făcut simţită prezenţa în micul orăşel, dar mai puţin în inima femeii, căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit, omul a întrebat-o din nou:
– Acum e soare, nu asta aşteptai? Fiul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia i-a răspuns:
– O, vezi dumneata, celălalt băiat al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

– Sunt şi mai nelămurit acum, a răspuns omul. Din câte mi-ai vorbit despre fiii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, băiatul tău care vinde umbrele prosperă, iar când e soare, celălalt băiat al tău vinde sandale!

(poveste preluată)

Început de toamnă

Deși ne apropiem de ultima lună de toamnă, natura nu prea dă semne de conformare cu anotimpul. Parcă am fi încă în septembrie, cel puțin pe la mine prin zonă. Zilele trecute am făcut din nou o mică excursie ”pe coclauri”, cum îmi place mie să zic, și m-am minunat de peisajele încă verzi. Și ca de obicei, vă invit să vă bucurați împreună cu mine de frumusețile naturii. 🙂

S-a îmbogățit colierul meu de perle

Dacă aș avea câte o perlă adevărată pentru fiecare ”vorbă de duh” pe care am adunat-o în colecția mea, aș fi bogată. 🙂 Vă mai aduceți aminte de ”colierul” despre care vă povesteam acum câteva luni? Între timp, l-am mai completat cu alte perle, pe care vreau să vi le spun și vouă astăzi, ca să nu râd de una singură.

În tinerețile mele, când mă pregăteam pentru facultate, era o vorbă printre fete:
– Unde dai la facultate?
– La MMI!
Dacă nu știați ce înseamnă MMI, vă lămuresc eu: ”mă mărit imediat”. Ei, cum eu eram mai cu moț întotdeauna, nici măcar nu am luat în considerare ”secția MMI”, ci m-am dus direct la Inginerie. 😀

Și din nou ajungem la oamenii cărora le place să se bage în viețile altora, nu putem scăpa nicicum de ei. 😛 Una dintre nepoatele mele, de doar 22 de ani, a fost întrebată când se mărită. Și ca să vă dovedesc că e neam cu mine, iată ce replică a dat:
– Nu mă grăbesc, că și la măritat e ca la cumpărături, întâi se dau reducerile și abia apoi lucrurile de valoare.

Nici eu nu sunt scutită de către femeile iscoditoare; destul de recent, mi s-a pus o întrebare total nelalocul ei:
– Când mă chemi la nunta ta?
În gândul meu, n-am putut să nu o blagoslovesc pe persoana respectivă:
”Dar cine a zis că vei fi invitată la nunta mea?”
De la vorbe mușcătoare m-am abținut, deși ar fi meritat femeia să îi dau o dublă lecție: nu se întreabă despre așa ceva și nu te auto-inviți la nunta nimănui. Dar, din păcate, cum zicea cineva, nu toți au citit codul bunelor maniere.

În ultimul timp, am observat că și bărbații trecuți de prima tinerețe sunt preocupați de starea mea civilă, și pe ei chiar nu îi înțeleg. Fratele meu are o vorbă despre astfel de oameni: ”i-a apucat duhul babelor”. 😛 Am ieșit și eu la plimbare cu o prietenă, tot nemăritată, și ca să ne fie plimbarea mai ”condimentată”, ne-am întâlnit cu niște cunoștințe mai în vârstă. Unul dintre bărbați ne-a spus cu o privire ironică:
– Fetelor, ați ieșit la plimbare? Și cum, v-ați descurcat așa singure?
Auzind așa ceva, nu am putut pur și simplu să tac:
– De o viață întreagă ne descurcăm singure!
Prietena mea s-a distrat pe cinste de replica mea, și se pare că soția respectivului a avut și ea aceeași reacție, că a mai pus ceva paie pe foc:
– No, mai zi ceva!

Altă dată mi-am umplut mașina de fete și am plecat într-o excursie la Sighișoara, unde ne-am întâlnit cu un cuplu de prieteni, și ei mai tomnatici. Bărbatul ne-a întrebat:
– Unde e șoferul?
Am arătat spre mine și am spus cu o privire sfidătoare:
– Eu sunt șoferul, care-i faza?
Eu zic că astfel de oameni au o mentalitate musulmană, parcă numai în cultura aceea nu le este permis femeilor să umble singure. 😛

Și închei cu ultima replică, pe care am spus-o pe un ton mușcător, deși nu eram parte din discuție – pentru că mi-a ajuns amestecul altora până în gât! După o nuntă, un bărbat, tot așa de vârstă mijlocie, s-a dus la niște fete din cor și le-a întrebat:
– Cine urmează?
Fetele n-au știut ce să zică, dar eram eu prin preajmă și le-am salvat:
– Nu ne provocați, că la următoarea înmormântare vom întreba și noi cine urmează!
Nu e originală replica, am luat-o dintr-o carte și am adaptat-o puțin, dar contextul e cam același. Eu i-aș sfătui pe oamenii aceștia: dacă nu au alt subiect de discuție, mai interesant și mai puțin indiscret, mai bine să păstreze tăcerea, care e de aur veritabil în astfel de cazuri.

Cum se poate „cumpăra” fericirea?

Povestea spune că un om era foarte trist. Cugeta la greutăţile vieţii şi la suferința provocată chiar de oamenii cei mai dragi.

Şi iată la ușa casei lui se ivi prietenul, care ştia întotdeauna cum să alunge tristeţea. Acesta îl întrebă:
– De ce eşti trist?
Omul i-a explicat de ce era atât de trist. Prietenul, zâmbind, i-a spus:
– Hai să cumpărăm puţină fericire!
Omul s-a uitat cu mirare la prietenul său, dar el nu glumea:
– Ia ceva bani cu tine! i-a spus, apoi au plecat. 

Şi prietenul l-a dus la nişte săraci, cărora le-au dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristeţea îl părăsea pe omul nostru, iar când s-au întors acasă, amândoi erau cu sufletul plin de pace şi de bucurie.
– Vezi, i-a spus prietenul, cum se poate cumpăra fericirea?

Şi de atunci, când încercarea şi tristeţea veneau asupra lui, omul pleca să cumpere fericirea, dând ajutor, nu doar în bani, celor mai încercaţi şi mai trişti decât el.

Bine faci, bine primești, nu-i așa? Așadar, grăbeşte-te să faci bine cât mai poţi, asta pentru că nu ai putinţa să-l faci oricând. Și apoi, dacă vrei să faci un bine și să te simți fericit, atunci fă-l când este nevoie.

(poveste preluată)

Adevărata bogăție

Se spune că era odată un om foarte nemulțumit, care se plângea tot timpul că este sărac. Se supărase chiar și pe Dumnezeu că nu-i dăduse mai mult noroc în viață. 

Un bătrân înțelept l-a auzit cum se plângea și l-a întrebat:
– Ai vrea să ți se taie mâna dreaptă pentru 100 de milioane de lei?
– Nicidecum! răspunse omul speriat.
– Dar mâna stângă? continuă bătrânul.
– Cum să-mi tai mâna pentru bani? se indignă săracul.
– Dar ai vrea să-ți dai ochii pentru un miliard?
– Doamne ferește! Nu mi-aș da un ochi pentru nimic în lume.

– Păi vezi, omule, ce bogat ești, zise înțeleptul, dacă doar mâinile şi ochii tăi valorează mai mult de un miliard. Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru toată bogăția ta!

Adevărul este că fiecare dintre noi suntem bogați, într-un fel sau altul. Din păcate, o bună parte dintre oameni ignoră lucrurile pe care le au în viață, fără sa realizeze cât de prețioase sunt, în timp ce umblă după bogății în altă parte. 

Pentru a fi bogat și fericit cu adevărat, dă prioritate măcar acestor patru lucruri:
– să fii mulțumit cu ceea ce ai
– compară-te cu cei care au viața mai grea decât a ta și fii recunoscător pentru binecuvântările tale
– pacea interioară este cea mai mare bogăție a omului
– fă ceva cu viața ta, nu aștepta să vină altcineva să o facă pentru tine

(poveste preluată)

Din nou la drum

Anul acesta mi-am scos pârleala pentru anul trecut, când am stat mai mult în casă. Așa că am călătorit cât am putut, și încă anul nu s-a sfârșit – cine știe ce ocazii voi mai avea până la final. 🙂 La începutul lunii am profitat de călătoria în interes de serviciu spre Suedia și m-am oprit pentru câteva zile în Copenhaga, alături de ai mei colegi. Plimbându-mă prin Copenhaga, mi-am adus aminte de Amsterdam, oraș pe care l-am vizitat acum vreo 3 ani și care mi-a plăcut mai mult. Dar nici capitala Danemarcei nu e de lepădat, vă las câteva fotografii ca să vă convingeți și singuri. 😉

Pacea sufletului

A fost odată un rege, care a dat de veste în tot regatul că oferă un premiu celui care pictează un tablou, care ilustrează cel mai bine pacea. Mulți artiști au încercat. Regele a primit zeci de picturi, pe care le analiza cu toată seriozitatea.

Au existat doar două care i-au plăcut cu adevărat și dintre care trebuia să aleagă cel mai frumos tablou al păcii.

Primul tablou era unul cu un lac liniștit; lacul era o oglindă perfectă a munților pașnici din jurul lui. Un cer albastru, cu nori albi și pufoși, alcătuia o adevărată cortină naturală. Toți cei care au văzut această pictură au considerat că era o imagine perfectă a păcii.

Celălalt tablou conținea munți accidentați și goi. Deasupra lor era un cer furios, cu nori negri, din care cădeau stropi mari de ploaie. Câteva fulgere luminau întreg peisajul. În partea de jos a unui versant era o cascadă cu cea mai tulbure apă. Când regele s-a uitat la tablou, în spatele cascadei a văzut un arbust minuscul care creștea dintr-o fisură în stâncă. Pe acel arbust, o pasăre își construise cuibul. Acolo, în mijlocul cascadei, într-un loc pustiu și de nelocuit, exista pacea perfectă.

După părerea voastră, care tablou a câștigat premiul? Regele a ales cea de-a doua imagine. Și știți de ce? Pentru că pacea nu înseamnă să fii într-un loc în care nu există niciun zgomot, nu există probleme sau muncă grea. Pacea înseamnă să fii în mijlocul tuturor acestor lucruri și încă să fie liniște în sufletul tău. Acesta este sensul real al păcii.

(poveste preluată)

Cui îi e dor de anii de liceu?

Dacă tot a început școala, mă gândeam să vă mai scriu niște amintiri din liceu. Am mai depănat eu niște ”memorii” pe aici cu ceva timp în urmă, dar au fost cumva mai generale – astăzi vreau să-mi amintesc interacțiunile mele directe cu ai mei ”nebuni” de colegi. 😀

Într-o clasă de 28-30 de oameni, eram doar 8 fete; de la liceu am învățat eu cum e să fii în minoritate printre bărbați, și de atunci tot în același stil am continuat, la facultate și la serviciu. Și drept să vă spun, îmi place mai mult așa, decât într-o grămadă de femei. Am un grup de femei cu care mă întâlnesc periodic și atunci îmi vine să iau o fluierice și să fac ordine, ca la școală, că nu mai pot suporta gălăgia. 😂

Dar are și ”viețuirea” printre bărbați dezavantajele ei, în sensul că mereu sunt ținta unor glume mai mult sau mai puțin intenționate. Doar că eu am ”o capacitate extraordinară de învățare”, cum m-a caracterizat primul meu șef, așa că am preluat de la ”scumpii” mei colegi și capacitatea de a glumi pe seama altora, și de a răspunde glumelor cu unele încă și mai piperate.

Și să vă dau câteva exemple. 🙂 Într-o zi, după ce m-au sâcâit mai mult ca de obicei, cu tot felul de copilării, câțiva colegi și-au dat seama că au întrecut măsura și au încercat să dreagă situația:
– April, așa-i că nu te superi pe noi?
– Ei, ce să mă supăr pe niște copii proști, am răspuns eu. Nici măcar nu vă bag în seamă!
Se pare că nu a fost răspunsul pe care îl așteptau ei, că le-a sărit puțin muștarul:
– Cum adică nu ne bagi în seamă pe noi, colegii tăi? Păi ce treabă e asta?

Alt coleg mă enerva cu tot felul de apropouri și nu pricepeam ce treabă are cu mine, știam că are o prietenă din altă clasă, dar poate mă vedea el prea serioasă… sau cine știe. Mereu îi respingeam glumele sau îi ziceam că mă confundă cu altcineva. Ceilalți colegi l-au poreclit ”Țestosul”, pentru că avea deja un început de chelie, iar în albumul de final de liceu mi-a scris că eu ar trebui să fiu țestosul clasei, nu el, care atât s-a chinuit să mă scoată din carapacea mea și nu a reușit. Și spera că îmi va părea rău pentru asta, mai târziu. Ei, uite că ne apropiem de întâlnirea de 20 de ani, și nici măcar acum nu îmi pare rău că n-am ieșit din așa-zisa mea ”carapace”. 😁

Pe toată perioada liceului m-am străduit să îmi păstrez principiile, să nu copiez și nici să nu chiulesc. Dar năzdrăvanii mei de colegi, văzând că sunt bună la învățătură și iau note mari, voiau să profite și ei de munca mea și mă rugau mereu să-i las să copieze de la mine, însă fără succes. Unul dintre ei și-a încercat norocul, mai ceva decât ceilalți:
– Hai, te rog, lasă-mă să copiez de la tine, că după aceea vin cu tine la spovedit!
Nu m-am mai obosit să îi explic că eu nu practic spovedania, și chiar dacă aș fi practicat-o, aș fi preferat să nu fac fapte care să aibă nevoie să fie mărturisite. L-am lăsat în durerea lui, cum s-ar spune, că mai erau și alte colege silitoare, să încerce și la ele.

Cred că același coleg m-a invitat într-un bar, sau să merg cu el în pauză la fumat – nu-mi mai amintesc exact detaliile. Când l-am întrebat de ce se mai obosește, că doar știe că nu particip la astfel de acțiuni, mi-a răspuns, părând foarte sincer:
– Vreau să te corup!
Așa ați aflat și voi, cititorii mei, că la noi în clasă se exersa coruperea de minore. 😂 Din fericire, n-am căzut în capcană. Iar eforturile mele au dat roade, în sensul că albumul de final a fost plin de respecte din partea colegilor, care mi-au apreciat rămânerea pe poziție în mijlocul unei clase de nebuni, chiar dacă i-am enervat uneori, pentru că nu voiam să particip la ”spiritul de turmă” al clasei. Ce să fac, dacă mereu mi-a plăcut să fiu altfel decât restul lumii. 😉