Mi-e dor de copilărie

June2010-9941webbMi-e dor de plimbările pe care le făceam cu tata la pădure și pe câmp, unde activitatea mea preferată era să culeg flori, cât mai multe! Orice buruiană pentru mine era o floare frumoasă și interesantă. Odată m-am pierdut de tata prin pădure… În drumul meu am trecut pe lângă o stână păzită de câini mari și fioroși, dar care nici măcar nu au lătrat la mine – sigur mâna păzitoare a lui Dumnezeu era deasupra mea! Am ajuns cumva la marginea pădurii și acolo m-am oprit, sperând că tata mă va găsi, că eu nu mai știam încotro să o iau. Și numai bine că pe acolo a ieșit și tata din pădure, speriat că nu mă găsea, pregătit să meargă acasă după fratele meu, ca să mă caute amândoi. Dar acum tata nu mai este…

Mi-e dor de drumurile lungi cu mașina, alături de tata și mama, până în satul natal al lui tata – în Bucovina, de rudele noastre vesele și primitoare, de vorbele lor hazlii și cu accent specific, de pâinea în formă de cozonac, de cireșele și căpșunii care nicăieri nu aveau un gust mai bun. Dar în timpul ultimului drum până la Bucovina tata s-a dus pe alte meleaguri, cele ale cerului…

Mi-e dor de jocurile copilărești și de cursele cu bicicleta alături de copiii vecinilor. Dar acum toți am crescut și avem cu totul alte preocupări…

Mi-e dor de grădiniță și de școala primară, de doamnele educatoare sau învățătoare, de colegii alături de care am trăit atâtea momente presărate cu peripeții de tot felul. Dar acum nu mai am vârsta necesară pentru asemenea activități…

Mi-e dor de vremuri demult apuse, pe care nu le voi mai trăi vreodată, decât în amintirile mele… Dar nu e totul pierdut, mai am și acum șansa de a trăi cu inocența și încrederea unui copil. Chiar dacă aceste trăsături nu mai sunt apreciate în lumea noastră, sunt de mare preț înaintea lui Dumnezeu: ”Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3)

(Sursă imagine: Momente în viață)

Răsturnând izvodirile celui rău

truth-vs-liesÎntr-o zi mă simțeam tare deprimată și nu reușeam să-mi dau seama care este cauza acestei stări și ce aș putea face ca să ies din ea. Atunci m-am gândit: de unde să vină deprimarea aceasta, dacă nu din mintea mea, din gândurile mele negre și din minciunile diavolului pe care, pe nesimțite, am ajuns să le cred? Așa că am început să scriu o listă cu toate minciunile celui rău care s-au infiltrat printre gândurile mele și toate argumentele pe care le-am putut găsi împotriva lor.

1. Sunt urâtă, nu am nimic care să fie atrăgător pentru alții.
Argument: Dumnezeu nu a creat rebuturi, ci i-a făcut pe toți oamenii frumoși, în felul lor. Și mai mult decât frumusețea fizică, cea interioară contează, căci Dumnezeu a pus ceva de valoare în sufletul fiecărui om.

2. Oamenii din jurul meu mă tratează cu indiferență.
Argument: Poate unii sunt aparent indiferenți, pentru că nu știu cum să mă abordeze. Eu trebuie să fiu mai prietenoasă, să dau înainte să aștept ca să primesc!

3. Dumnezeu a uitat de mine, pentru că nu răspunde la rugăciunile mele insistente.
Argument: Tăcerea lui Dumnezeu e și ea un răspuns. El vrea să-mi încerce credința, să mă învețe să aștept și să mă încred în El, în ciuda împrejurărilor nefavorabile.

4. Nu voi trăi niciodată o poveste de dragoste autentică, poate doar una banală, în nici un caz la nivelul poveștilor extraordinare de dragoste din filme și din cărți.
Argument: Filmele și cărțile sunt fantezii ale oamenilor, dar Dumnezeu va avea grijă ca eu să trăiesc povestea de dragoste perfectă pentru mine și va fi mai frumoasă decât orice mi-am închipuit vreodată, pentru că El a promis lucruri bune celor ce I le cer și Îi rămân credincioși!

5. Fantezia e mai bună decât realitatea, pentru că realitatea e crudă și prin fantezie pot evada din ea.
Argument: Realitatea e cea mai bună când o trăiesc pentru Dumnezeu. Fantezia nu e decât un drog care mă împiedică să trăiesc cu adevărat!

6. Visele mele cele mai îndrăznețe nu se vor împlini niciodată.
Argument: Totul e cu putință celui ce crede! Dumnezeu meu nu e sărac și nici zgârcit. Cu cât cererile mele sunt mai mari, cu atât mai mult este El onorat de credința mea și binevoitor să-mi răspundă.

7. Viața creștină e o luptă și un ascetism continuu, orice bucurie e foarte posibil să fie păcătoasă.
Argument: Înaintea Feței lui Dumnezeu sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice la dreapta Lui!

8. Dorințele mele nu sunt destul de spirituale pentru ca Dumnezeu să le ia în seamă.
Argument: Dacă Domnul este desfătarea mea, El îmi va da tot ce-mi dorește inima, pentru că atunci dorințele mele vor fi după voia Lui.

9. Dumnezeu nu mă iubește așa cum sunt, pentru că mă tot presează prin necazuri ca să mă transforme așa cum vrea El; numai așa mă va putea iubi.
Argument: Dumnezeu mă iubește așa cum sunt, dar mă iubește prea mult ca să mă lase așa cum sunt. Toată suferința pe care El o îngăduie în viața mea este spre binele meu, ca să mă transforme după chipul Lui și să mă pregătească pentru eternitate.

10. Contează foarte mult ceea ce cred oamenii despre mine și dacă stau cu cei nebăgați în seamă, aceasta îmi va strica reputația.
Argument: Părerea lui Dumnezeu despre mine este cea care contează, apoi a oamenilor sfinți, și nu a celor care nu gândesc duhovnicește. Isus a căutat mereu compania celor nebăgați în seamă, ca să-i ajute să se ridice la nivelul Lui, și aceasta a dus la creșterea demnității și a măreției Lui!

Nu mai știu cum m-am simțit după ce am încheiat aceasă listă, dar este imposibil ca încrederea mea în Dumnezeu să nu fi fost întărită. Dar un lucru știu: de câte ori recitesc aceste cuvinte, mă simt încurajată și motivată să-L cred pe Dumnezeu pe cuvânt!

(Sursă imagine: Lee’s Nite Radio)

Psalm

rugaciune-wwDoamne, Tu mă cunoști atât de bine, cât nici eu însămi nu pot să mă cunosc! Tu mă înțelegi și atunci când eu însămi nu mă mai înțeleg! Tu știi nevoile mele și toate dorințele mele sunt descoperite înaintea Ta!

Nu mă pot ascunde de Tine, căci Tu pătrunzi până în adâncul sufletului meu. Nici nu aș vrea să mă ascund de Tine, căci cine altul mă mai cunoaște atât de bine și în același timp mă iubește atât de mult, exact așa cum sunt?

Când sunt singură, Tu ești alături de mine. Când sunt tristă, Tu îmi alini sufletul. Când plâng, Tu îmi numeri lacrimile și le notezi pe toate în inima Ta. Când sunt fericită, Tu Te bucuri alături de mine. Când îmi înalț gândul spre Tine, ești întotdeauna acolo ca să-l primești!

Cât de bun ești cu mine și eu cât de puțin recunoscătoare sunt! Cât de mult mă iubești și eu cu ce iubire palidă Îți răspund! Cât de mult îmi porți de grijă și eu de câte ori uit de Tine!

Doamne, ce m-aș face fără Tine?

(Sursă imagine: click.ro)

Gânduri de pe margine

COLECTIV-lumânare-în-palme-777x437Toată lumea scrie zilele acestea despre tragedia care a avut loc la clubul Colectiv din București… De ce ar mai fi nevoie de încă un articol, de încă o părere? Nu știu dacă alții au nevoie să mai citească despre acest subiect, sau le-a ajuns până în gât, dar am nevoie eu să scriu…

Am nevoie să regret… pentru că am considerat că a venit pedeapsa lui Dumnezeu peste acești oameni care au ales o distracție păcătoasă. Nu sunt împotriva distracției, nu sunt vreun pustnic care consideră că Dumnezeu stă cu parul și lovește pe oricine vede că se bucură cât de puțin… Dar să mergi în cluburi, în acea atmosferă gălăgioasă și impregnată de fum și să dansezi ca nebunul pe o muzică… pe care nu o pot numi muzică, oricine orice ar zice… mi se pare o distracție dusă la extrem și care nu Îi face cinste deloc lui Dumnezeu.

Oare muzica nu înseamnă în primul rând melodie, apoi ritm și apoi cuvinte care să se înțeleagă? Dar niște urlete de grotă – de fapt nici urlete nu sunt, mai mult niște grohăituri, de mă mir că nu-i doare gâtul pe oamenii aceia când ”prestează” așa ceva – și niște cuvinte pe care nu ai cum să le înțelegi fără subtitrare, și când le înțelegi ți se face pielea găinii… Ce să mai zic de ritmul și de chitarele chinuite care mă zgârie pe creier, deși îmi place și mie muzica ritmată și ”asezonată” cu chitară electrică… dar ”muzica” asta numită ”heavy metal” sau ”hard-core metal” sau ”death metal”, de care o fi, mă depășește cu totul. Da, știu, gusturile nu se discută… dar e trist, e foarte trist, că într-o Românie care se numește creștină s-a ajuns la asemenea ”manifestări culturale” în care Dumnezeu nu mai are loc…

Dar am divagat de la subiect… nu vreau să fiu eu creștina super-sfântă care condamnă, tocmai pentru că, pe când mă gândeam la ce s-a întâmplat, mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus din Evanghelii: ”Credeți că cei peste care a căzut turnul Siloamului, sau cei care au murit măcelăriți de Pilat, au fost mai păcătoși decât ceilalți oameni? Nu, Eu vă spun că, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel!” Eu n-am nici un drept să îi judec pe acei oameni care se distrau când și-au găsit moartea, ci mă consider privilegiată pentru că am scăpat cu viață. Nu am fost în clubul Colectiv și nici într-un alt club vineri seara – dar puteam să fiu implicată într-o altă tragedie, poate chiar dacă mă aflam în Biserică – și acolo se pot întâmpla accidente! Numai Dumnezeu știe de ce atâția oameni au murit sau au fost răniți, în timp ce noi, ceilalți, suntem nevătămați și în siguranță. Și știu ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, pe un părinte, când ai mai mare nevoie de el… dar nu știu cum e să pierzi un copil și asta mi se pare cea mai mare durere, nu-mi pot închipui ce e în sufletul acelor părinți care își plâng copiii zilele acestea și poate pentru tot restul vieții lor. Și acei părinți au nevoie de compasiune și de ajutor practic, nu de vorbe dure sau goale…

Ce să mai zic… mi-e ciudă și mă doare că mulți creștini din România consideră că religia e un set de ritualuri și nu o viață trăită frumos și curat… Mi-e ciudă și mă doare că se copiază tot ce mai straniu și mai rău de la țările mai avansate decât noi… Cum zicea cineva: ”Oare de ce sărbătorim toamna Halloween-ul și nu Sărbătoarea Recunoștinței?” Oare e mai frumos să ne costumăm în vrăjitoare, vampiri, fantome și alte urâțenii și să petrecem toată noaptea… sau să ne adunăm cu cei dragi și să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ce avem? Mi-e ciudă și mă doare că în România cea creștină mulți nu cred în Dumnezeu și că umanismul e la loc de cinste. Mi-e ciudă și mă doare lupta aceasta între creștinii habotnici, dintre care poate uneori și eu am făcut parte până mi-a venit mintea la cap, și ateii cărora le face plăcere să-și bată joc de tot ce e sfânt…

Oare ce urmări va avea această tragedie? Ne va determina să fim mai buni, mai sensibili la nevoile celor din jurul nostru și mai recunoscători pentru viața aceasta, cu bune și rele, sau va trece pe lângă noi, fără să ne atingă, și ne vom vedea mai departe de ale noastre? Mă rog ca Dumnezeu să aibă milă de România și să ne trezească pe toți la realitate!

(Sursă imagine: Expunere – Adevărul despre România)

Aș vrea…

As vrea sa zborAș vrea să-L văd pe Dumnezeu… dar nu-L pot vedea în persoană, pentru că El e sfânt și eu sunt un biet păcătos. În schimb, Îl pot vedea într-o floare, într-o stea, în zborul unui fluture, într-un zâmbet de copil.

Aș vrea să fiu desăvârșită… dar în viața aceasta nimeni și nimic nu este perfect. În schimb, pot să mă străduiesc în fiecare zi să fiu mai bună decât în ziua care a trecut.

Aș vrea să scriu poezii… dar pentru a scrie versuri am nevoie de talentul care nu mi-a fost dăruit. În schimb, pot să scriu o carte: cartea vieții mele, care va merita să fie citită pentru fiecare zi trăită cu folos.

Aș vrea să mai fiu copil… dar timpul nu se întoarce niciodată înapoi. În schimb, pot să-mi dezvolt inocența și încrederea unui suflet de copil.

Aș vrea să nu fi făcut greșeli… dar în viață, mai întâi ni se dau testele și abia apoi ni se predau lecțiile. În schimb, pot să învăț din greșelile mele și să nu le mai repet.

Aș vrea să zbor… dar numai păsărilor le-a fost dat acest har. În schimb, pot să-mi las imaginația să zboare și să mă poarte pe tărâmuri nemaivăzute.

Aș vrea să iau viața de la început… dar fiecare om are dreptul să trăiască o singură dată. În schimb, pot să trăiesc frumos tot restul vieții mele.

(Sursă imagine: La-Little-Dreamer)

Rugăciune

RugaciuneDoamne, mi se pare că ești atât de departe, și totuși Tu ești mai aproape de mine decât îmi pot imagina!

Doamne, mi se pare că ai uitat de mine, și totuși Tu ai promis că nu mă vei părăsi niciodată – și întotdeauna Îți împlinești promisiunile!

Doamne, de multe ori mi se pare că sunt singură pe lume, și totuși Tu ești cu mine – și mai mult, ai pus în jurul meu oameni care mă iubesc!

Doamne, uneori sunt sătulă de viața asta, și totuși Tu dai valoare și sens vieții mele!

Doamne, deseori mă simt atât de vinovată, și totuși Tu îmi ierți păcatele și îmi uiți vina!

Doamne, mă simt pierdută și fără direcție în viață, și totuși Tu ești cel care mă conduce și mă învață să merg pe calea cea dreaptă!

Oricât de descurajatoare ar fi sentimentele mele și chiar dacă văd ceață în fața mea, vreau să am încredere în Tine!

(Sursă imagine: prayoneday.com)

Psalm

Fără Tine viața mea nu are sens.

Caut mereu ceva și nu știu ce caut, dar un lucru știu: că nu găsesc ceea ce caut. Oare Tu ești obiectul căutărilor mele? Atunci de ce nu Te găsesc?

Nu cred că ești prea departe, nu cred că nu mă vezi și nu mă auzi. Ești aici, sunt sigură, dar eu nu Te simt… De ce , Doamne?

Și totuși mai am speranță că într-o zi Te voi găsi… Dar nu mai am răbdare până va veni acel moment! Ce am de făcut? De ce nu-mi răspunzi?

Aștept să Te oprești puțin în dreptul meu… pentru că nu pot trăi fără Tine!