Niște subiecte sensibile

Apropo de “răniții” de care ziceam ieri, sunt mulți printre noi și nici nu ne dăm seama. Recent am vorbit cu o persoană, care de mult îi face pe alții să râdă și s-a autonumit “clovn”. Am zis că i-aș putea face concurență, dar numai când am o perioadă foarte stresantă, în rest parcă nu sunt chiar așa. Și legându-mă de alte cuvinte ale persoanei respective și alte întâmplări, i-am spus că sper că nu e ca artiștii, “ziua vesel, noaptea trist”, sau ca clovnii care îi fac pe alții să râdă, în timp ce ei mor pe dinăuntru. Știam că are și anumite dependențe și a dat de înțeles că nu mai găsește nicio fericire în viață.

Și atunci am încercat cumva să încurajez, că și eu am avut perioade în care priveam totul în negru. Și acum am o perioadă cam proastă, dar a trecut “negrul” demult, acum prefer să îmi păstrez credința si optimismul. La mine e o fază și aștept să treacă, dar lui nu-i stă bine deloc pesimismul și ce așteaptă? “Sper că nu moartea”, am spus în glumă. Dar nu mi-a mai răspuns, deși a citit ce am scris, și atunci am intrat la bănuieli că are gânduri de sinucidere și m-am speriat.

Poate exagerez, sunt eu pasionată de psihologie, dar încă nu știu citi prea bine oamenii. Totuși, primul gând care mi-a venit în minte a fost să mă rog pentru persoana respectivă, să îl ajute Dumnezeu să nu facă vreo prostie și să trimită oameni care să fie aproape de el și să îl ajute. Că eu una nu mai știu ce să îi zic și simt că orice cuvânt ar fi de prisos.

Mi-a trecut și mie un gând fugar prin minte, demult, când mama era deosebit de bolnavă, în spital, și nu mai știam cum să fac față situației: ce ușor ar fi să iau o supradoză de medicamente, până dimineață sunt gata. Dar instantaneu m-au “lovit” alte două gânduri: “Te vei duce în iad dacă faci asta” și “Îți vei reteza singură orice șansă de mai bine.”

Mai obișnuiesc să vorbesc eu cu mine la persoana a II-a, știți vorba aia, când am nevoie de sfatul unui expert. 😂 Dar de data asta expertul meu era adormit, descurajat sau în concediu, cine știe, dar nu s-a prezentat la datorie. Și am zis că numai de la Dumnezeu au putut să vină contra-argumentele, orice ar putea zice altcineva: ca subconștientul meu era activ, ca universul m-a păzit, că bla bla bla – alte teorii nefondate și nedovedite. 🤪

Dar unora pot să le treacă gânduri de sinucidere prin cap în fiecare zi și, într-un moment deosebit de nefast, să și treacă la fapte. Cei care au contact cu mine sper să nu facă niciodată lucrul acesta, ci cumva, cumva să le transmit că și eu am trecut prin ce trec ei și uite că sunt bine mersi. Nu bine 100%, dar undeva pe drum. 😁

Abia am descoperit următorul cântec și se potrivește perfect cu ceea ce am scris mai înainte. Dumnezeu lucrează să mă schimbe în bine, câte puțin în fiecare zi, și mă rog să facă asta și pentru cei din jurul meu.

Amintiri despre mama – episodul 2

Continuăm serialul dedicat mamei mele. Ea a lucrat la farmacie și cumva, printre atâtea colege, s-a nimerit și un coleg, Werner, care era mai bleguț de felul lui. Când se pregăteau să vină controale de tot felul, femeile stresate nu mai știau pe ce să pună mâna, dar Werner, ca întotdeauna, era tare relaxat și nu era de niciun ajutor. :)) Colegele încercau din răsputeri să îl pună pe roate:
– Hai, măi Werner, mișcă și tu mai repede, că vine controlul pe noi!
Dar el răspundea netulburat și foarte rar:
– Euuu nuuu poooot săăăă ieees diiiin riiitmul meeeeu!

Mi s-a părut atât de amuzantă faza, încât, din nou, am preluat-o și eu. Mama mă apostrofa câteodată:
– Vaaai, că ești ca spirtul, ești leită taică-tău! Și ăla mergea cu doi metri înaintea mea și nu mă puteam ține după el!
Dar eu nu puteam să nu răspund în glumă:
– Mamă, știi ceva? Eu nu pot să ies din ritmul meu!
Și ziceam asta atât de rapid cât îmi permitea gura. :))

Mai târziu, după ce tata murise, s-a mai învățat și mama să fie mai dârză, după ce a fost ținută din scurt de doi bucovineni. :)) Eu am mai preluat trăsături ardelene și de la ea, dar tot temperamentul tatălui meu primează. 🙂

Și cred că a căpătat mama o plăcere deosebită să le pună la punct pe fetele care încercau cumva să mă înjosească pe mine. Am două exemple de acest fel.

Eram într-o perioadă grea pentru mine, când clacasem pur și simplu din cauza oboselii și a stresului. Mama s-a întâlnit cu un prieten din biserică și soția lui, eu fusesem la ei la nuntă. Și fata, cu o falsă preocupare, a întrebat-o pe mama:
– Vaaai, dar ce se făcea April acum dacă avea familie?
Mama i-a tăiat-o scurt, arătându-l pe soțui ei:
– Tu ai un sprijin!

Apoi am avut la noi în gazdă o fată cam prea tupeistă, studentă la drept și cu visuri mari să devină judecător. Într-o zi nu știu ce încerca să-i insinueze mamei:
– Știți, soră, noi cei de la drept suntem mai deștepți…
Dar mama nu a lăsat-o să continue:
– Și ce vrei să zici cu asta, că eu și April suntem proaste?!

Zic eu zic de mama, că a fost greu cu ea, dar cine mă mai apără așa vitejește acum? 🙂 Și cine mă mai laudă? În ultimii ani, când mă duceam să o vizitez la azil, îmi zicea tot ”scumpa mea April” și se lăuda infirmierelor de cum mă vedea, de la distanță: ”Asta-i fata mea!” Și ultima conversație cu ea s-a încheiat cu ”Te iubesc!” Eu eram în vizită la azil, cu sora mea din Germania la telefon – ea spune că i-a zis ei, eu cred ca mi-a zis mie, probabil ne-a zis la amândouă. Dar nu am mai auzit aceste cuvinte din gura mamei până atunci, la noi în familie dragostea s-a manifestat tot în alte moduri. Spre ultimele clipe ale vieții a învățat și mama ultimul limbaj al dragostei: cuvintele frumoase. 🙂

Amintiri despre mama

Vă spuneam zilele trecute că mama s-a dus la cele veșnice, în martie anul acesta, după o lungă suferință. A fost greu să am grijă de ea și în ultimii ani să o văd pe pat la azil, dar au fost și momente frumoase și numai de acestea vreau să-mi amintesc astăzi.

Ca să încep povestea despre mama, trebuie să pornesc de la părinții ei, altă pereche de oameni comici. Despre părinții tatălui meu nu am nici o amintire, nici nu i-am cunoscut și nici nu a rămas vreo vorbă de la ei, sau cel puțin nu am auzit eu. Dar din partea mamei am, din nou, o colecție de perle. 🙂

Bunicul era mai cu idei fixe, și mama tare semăna cu el. Bunicul în spunea bunicii de fiecare dată când gătea:
– Anuțo, aici unde arde focul mai tare să pui oala pe sobă!
Anuța a răbdat ce a răbdat, dar până la urmă nu a mai rezistat:
– Dar fă-mi semn cu creta, mă Niculae!

Ani mai târziu, când aveam grijă de mama și mă bătea la cap cu vreo idee fixă, am preluat tehnica bunicii. Și cred ca i-am zis mamei de mai multe ori:
– Niculaie, fă-mi semn cu creta și mai lasă-mă în pace!

Sau uneori mai schimbam placa:
– Ești leită frate-tău Mircea, altul cu idei fixe!

Săracul unchiul Mircea, și el a murit în azil. Deși îl iubeau, soția și băiatul ei, dar pe care l-a crescut unchiul, au ales să se îndepărteze de el și să aibă grijă de el de la distanță, din Germania.

Deci luați aminte și nu îi înnebuniți pe cei dragi, nu fiți ca picătura chinezească, să nu ajungeți la bătrânețe în azil. 🙂

Și acum o vorbă pe care o spunea bunicul, când vedea că musafirii s-au întins la povești si se făcea târziu:
– Anuțo, fă patul că oamenii vor să plece acasă!

Eu am preluat din nou zicala, dar o folosesc în sens invers. Când sunt in vizită pe la rude și se face târziu, mă pregătesc să plec și zic: ”Faceți paturile, că oamenii ăștia vor să plece acasă!” Adică vă las, sau cum s-ar traduce în engleză: ”I’ll see myself out”. 🙂

Amintiri și nostalgie

N-am mai scris de mult timp un articol în adevăratul sens al cuvântului, până m-a provocat Lavinia la concurs. Și ce să vedeți, am și aterizat pe podium, pe locul 2. 🙂 Sper că nu se supără Lavinia că public articolul și aici, nu de alta, dar să îmi mai resuscitez și eu ”blogulețul” și… în amintirea tatălui meu, care merită să fie pomenit! Mâine ar fi împlinit 78 de ani…

fotolia_4970589Tată, mi-e dor de tine!

Cele mai vii și mai frumoase amintiri din copilărie sunt legate de tata. Când eram mică de tot, abia așteptam să vină de la serviciu, ca să îi aduc papucii de casă și apoi să mă cațăr în brațele lui. Când am mai crescut, mergeam amândoi în plimbări lungi pe câmp și la pădure, munceam amândoi în grădină, la vopsit ușile și geamurile și chiar la zugrăvit mă lua să îl ajut.

Tata m-a învățat cât de valoroasă sunt. Vorbea odată cu un vecin căruia, printre altele, îi spunea că pe fata lui nu o dă nici pe șapte feciori. Pe mine m-a pufnit râsul auzindu-l și m-am gândit: ”Ce prostii mai vorbește și tata!” Dar nu am putut să uit acele cuvinte și mi le amintesc și acum, când mă simt fără valoare și tata nu mai e lângă mine, ca să îmi spună cât de iubită și de prețuită sunt.

Tata m-a învățat să fiu independentă și să mă descurc singură. Voiam să-mi vizitez sora din Germania și pe vremea aceea se putea trece granița numai cu viză, iar vizele se obțineau destul de greu. Tata a stat la coadă la Consulatul German ore întregi, iar când am ajuns și eu acolo, nu mai era mult de așteptat și m-a lăsat să îmi iau viza singură. Atunci am fost nemulțumită și i-am reproșat că mă lasă singură, dar acum realizez: dacă ar fi făcut el totul pentru mine, cum m-aș fi descurcat acum, când el nu mai poate să mă ajute?

Tata m-a învățat să citesc Biblia. Îmi amintesc și acum cum mă sfătuia că, oricâte predici bune aș asculta, nu este de ajuns, ci este nevoie să citesc Cuvântul lui Dumnezeu și să-L las să îmi vorbească prin el, să mă ajute să înțeleg chiar lucruri noi, pe care nu le-am priceput înainte.

Tata m-a învățat ce înseamnă dragostea fără cuvinte. Când se făcea seară și eu nu ajungeam acasă, își lua bicicleta și venea după mine. Uneori mă incomoda și mi se părea că grija lui pentru mine este exagerată… dar acum cât mi-aș dori să mai am parte de ea! Iar când mama era plecată pentru un timp la sora mea și tata, fiind în comitetul Bisericii, a fost nevoit să meargă și el câteva zile la o conferință, la întoarcere m-a îmbrățișat ca și cum nu m-ar mai fi văzut de mult timp și a răsuflat ușurat că supraviețuisem singură acasă.

Tata m-a învățat să am grijă de cei pe care îi iubesc, prin exemplul lui personal. El s-a îngrijit cu drag de mama, timp de mulți ani, ea fiind deseori bolnavă, iar după ce el s-a dus într-o lume mai bună, am rămas eu ”în locul lui tata”, cum spunea mama. Mi-a fost tare greu, și încă îmi este greu fără el, chiar dacă au trecut mulți ani de când nu îl mai am lângă mine, dar ceea ce a sădit el în inima mea va rămâne acolo pentru totdeauna. Abia aștept să mă reîntâlnesc cu tata pe meleagurile veșniciei!

P.S. Mai aștept provocări, se pare că numai așa funcționez în ultimul timp 🙂

(Sursă imagine: Pinterest)

Mi-e dor de copilărie

June2010-9941webbMi-e dor de plimbările pe care le făceam cu tata la pădure și pe câmp, unde activitatea mea preferată era să culeg flori, cât mai multe! Orice buruiană pentru mine era o floare frumoasă și interesantă. Odată m-am pierdut de tata prin pădure… În drumul meu am trecut pe lângă o stână păzită de câini mari și fioroși, dar care nici măcar nu au lătrat la mine – sigur mâna păzitoare a lui Dumnezeu era deasupra mea! Am ajuns cumva la marginea pădurii și acolo m-am oprit, sperând că tata mă va găsi, că eu nu mai știam încotro să o iau. Și numai bine că pe acolo a ieșit și tata din pădure, speriat că nu mă găsea, pregătit să meargă acasă după fratele meu, ca să mă caute amândoi. Dar acum tata nu mai este…

Mi-e dor de drumurile lungi cu mașina, alături de tata și mama, până în satul natal al lui tata – în Bucovina, de rudele noastre vesele și primitoare, de vorbele lor hazlii și cu accent specific, de pâinea în formă de cozonac, de cireșele și căpșunii care nicăieri nu aveau un gust mai bun. Dar în timpul ultimului drum până la Bucovina tata s-a dus pe alte meleaguri, cele ale cerului…

Mi-e dor de jocurile copilărești și de cursele cu bicicleta alături de copiii vecinilor. Dar acum toți am crescut și avem cu totul alte preocupări…

Mi-e dor de grădiniță și de școala primară, de doamnele educatoare sau învățătoare, de colegii alături de care am trăit atâtea momente presărate cu peripeții de tot felul. Dar acum nu mai am vârsta necesară pentru asemenea activități…

Mi-e dor de vremuri demult apuse, pe care nu le voi mai trăi vreodată, decât în amintirile mele… Dar nu e totul pierdut, mai am și acum șansa de a trăi cu inocența și încrederea unui copil. Chiar dacă aceste trăsături nu mai sunt apreciate în lumea noastră, sunt de mare preț înaintea lui Dumnezeu: ”Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3)

(Sursă imagine: Momente în viață)

Răsturnând izvodirile celui rău

truth-vs-liesÎntr-o zi mă simțeam tare deprimată și nu reușeam să-mi dau seama care este cauza acestei stări și ce aș putea face ca să ies din ea. Atunci m-am gândit: de unde să vină deprimarea aceasta, dacă nu din mintea mea, din gândurile mele negre și din minciunile diavolului pe care, pe nesimțite, am ajuns să le cred? Așa că am început să scriu o listă cu toate minciunile celui rău care s-au infiltrat printre gândurile mele și toate argumentele pe care le-am putut găsi împotriva lor.

1. Sunt urâtă, nu am nimic care să fie atrăgător pentru alții.
Argument: Dumnezeu nu a creat rebuturi, ci i-a făcut pe toți oamenii frumoși, în felul lor. Și mai mult decât frumusețea fizică, cea interioară contează, căci Dumnezeu a pus ceva de valoare în sufletul fiecărui om.

2. Oamenii din jurul meu mă tratează cu indiferență.
Argument: Poate unii sunt aparent indiferenți, pentru că nu știu cum să mă abordeze. Eu trebuie să fiu mai prietenoasă, să dau înainte să aștept ca să primesc!

3. Dumnezeu a uitat de mine, pentru că nu răspunde la rugăciunile mele insistente.
Argument: Tăcerea lui Dumnezeu e și ea un răspuns. El vrea să-mi încerce credința, să mă învețe să aștept și să mă încred în El, în ciuda împrejurărilor nefavorabile.

4. Nu voi trăi niciodată o poveste de dragoste autentică, poate doar una banală, în nici un caz la nivelul poveștilor extraordinare de dragoste din filme și din cărți.
Argument: Filmele și cărțile sunt fantezii ale oamenilor, dar Dumnezeu va avea grijă ca eu să trăiesc povestea de dragoste perfectă pentru mine și va fi mai frumoasă decât orice mi-am închipuit vreodată, pentru că El a promis lucruri bune celor ce I le cer și Îi rămân credincioși!

5. Fantezia e mai bună decât realitatea, pentru că realitatea e crudă și prin fantezie pot evada din ea.
Argument: Realitatea e cea mai bună când o trăiesc pentru Dumnezeu. Fantezia nu e decât un drog care mă împiedică să trăiesc cu adevărat!

6. Visele mele cele mai îndrăznețe nu se vor împlini niciodată.
Argument: Totul e cu putință celui ce crede! Dumnezeu meu nu e sărac și nici zgârcit. Cu cât cererile mele sunt mai mari, cu atât mai mult este El onorat de credința mea și binevoitor să-mi răspundă.

7. Viața creștină e o luptă și un ascetism continuu, orice bucurie e foarte posibil să fie păcătoasă.
Argument: Înaintea Feței lui Dumnezeu sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice la dreapta Lui!

8. Dorințele mele nu sunt destul de spirituale pentru ca Dumnezeu să le ia în seamă.
Argument: Dacă Domnul este desfătarea mea, El îmi va da tot ce-mi dorește inima, pentru că atunci dorințele mele vor fi după voia Lui.

9. Dumnezeu nu mă iubește așa cum sunt, pentru că mă tot presează prin necazuri ca să mă transforme așa cum vrea El; numai așa mă va putea iubi.
Argument: Dumnezeu mă iubește așa cum sunt, dar mă iubește prea mult ca să mă lase așa cum sunt. Toată suferința pe care El o îngăduie în viața mea este spre binele meu, ca să mă transforme după chipul Lui și să mă pregătească pentru eternitate.

10. Contează foarte mult ceea ce cred oamenii despre mine și dacă stau cu cei nebăgați în seamă, aceasta îmi va strica reputația.
Argument: Părerea lui Dumnezeu despre mine este cea care contează, apoi a oamenilor sfinți, și nu a celor care nu gândesc duhovnicește. Isus a căutat mereu compania celor nebăgați în seamă, ca să-i ajute să se ridice la nivelul Lui, și aceasta a dus la creșterea demnității și a măreției Lui!

Nu mai știu cum m-am simțit după ce am încheiat aceasă listă, dar este imposibil ca încrederea mea în Dumnezeu să nu fi fost întărită. Dar un lucru știu: de câte ori recitesc aceste cuvinte, mă simt încurajată și motivată să-L cred pe Dumnezeu pe cuvânt!

(Sursă imagine: Lee’s Nite Radio)

Psalm

rugaciune-wwDoamne, Tu mă cunoști atât de bine, cât nici eu însămi nu pot să mă cunosc! Tu mă înțelegi și atunci când eu însămi nu mă mai înțeleg! Tu știi nevoile mele și toate dorințele mele sunt descoperite înaintea Ta!

Nu mă pot ascunde de Tine, căci Tu pătrunzi până în adâncul sufletului meu. Nici nu aș vrea să mă ascund de Tine, căci cine altul mă mai cunoaște atât de bine și în același timp mă iubește atât de mult, exact așa cum sunt?

Când sunt singură, Tu ești alături de mine. Când sunt tristă, Tu îmi alini sufletul. Când plâng, Tu îmi numeri lacrimile și le notezi pe toate în inima Ta. Când sunt fericită, Tu Te bucuri alături de mine. Când îmi înalț gândul spre Tine, ești întotdeauna acolo ca să-l primești!

Cât de bun ești cu mine și eu cât de puțin recunoscătoare sunt! Cât de mult mă iubești și eu cu ce iubire palidă Îți răspund! Cât de mult îmi porți de grijă și eu de câte ori uit de Tine!

Doamne, ce m-aș face fără Tine?

(Sursă imagine: click.ro)

Gânduri de pe margine

COLECTIV-lumânare-în-palme-777x437Toată lumea scrie zilele acestea despre tragedia care a avut loc la clubul Colectiv din București… De ce ar mai fi nevoie de încă un articol, de încă o părere? Nu știu dacă alții au nevoie să mai citească despre acest subiect, sau le-a ajuns până în gât, dar am nevoie eu să scriu…

Am nevoie să regret… pentru că am considerat că a venit pedeapsa lui Dumnezeu peste acești oameni care au ales o distracție păcătoasă. Nu sunt împotriva distracției, nu sunt vreun pustnic care consideră că Dumnezeu stă cu parul și lovește pe oricine vede că se bucură cât de puțin… Dar să mergi în cluburi, în acea atmosferă gălăgioasă și impregnată de fum și să dansezi ca nebunul pe o muzică… pe care nu o pot numi muzică, oricine orice ar zice… mi se pare o distracție dusă la extrem și care nu Îi face cinste deloc lui Dumnezeu.

Oare muzica nu înseamnă în primul rând melodie, apoi ritm și apoi cuvinte care să se înțeleagă? Dar niște urlete de grotă – de fapt nici urlete nu sunt, mai mult niște grohăituri, de mă mir că nu-i doare gâtul pe oamenii aceia când ”prestează” așa ceva – și niște cuvinte pe care nu ai cum să le înțelegi fără subtitrare, și când le înțelegi ți se face pielea găinii… Ce să mai zic de ritmul și de chitarele chinuite care mă zgârie pe creier, deși îmi place și mie muzica ritmată și ”asezonată” cu chitară electrică… dar ”muzica” asta numită ”heavy metal” sau ”hard-core metal” sau ”death metal”, de care o fi, mă depășește cu totul. Da, știu, gusturile nu se discută… dar e trist, e foarte trist, că într-o Românie care se numește creștină s-a ajuns la asemenea ”manifestări culturale” în care Dumnezeu nu mai are loc…

Dar am divagat de la subiect… nu vreau să fiu eu creștina super-sfântă care condamnă, tocmai pentru că, pe când mă gândeam la ce s-a întâmplat, mi-am adus aminte de cuvintele lui Isus din Evanghelii: ”Credeți că cei peste care a căzut turnul Siloamului, sau cei care au murit măcelăriți de Pilat, au fost mai păcătoși decât ceilalți oameni? Nu, Eu vă spun că, dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel!” Eu n-am nici un drept să îi judec pe acei oameni care se distrau când și-au găsit moartea, ci mă consider privilegiată pentru că am scăpat cu viață. Nu am fost în clubul Colectiv și nici într-un alt club vineri seara – dar puteam să fiu implicată într-o altă tragedie, poate chiar dacă mă aflam în Biserică – și acolo se pot întâmpla accidente! Numai Dumnezeu știe de ce atâția oameni au murit sau au fost răniți, în timp ce noi, ceilalți, suntem nevătămați și în siguranță. Și știu ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, pe un părinte, când ai mai mare nevoie de el… dar nu știu cum e să pierzi un copil și asta mi se pare cea mai mare durere, nu-mi pot închipui ce e în sufletul acelor părinți care își plâng copiii zilele acestea și poate pentru tot restul vieții lor. Și acei părinți au nevoie de compasiune și de ajutor practic, nu de vorbe dure sau goale…

Ce să mai zic… mi-e ciudă și mă doare că mulți creștini din România consideră că religia e un set de ritualuri și nu o viață trăită frumos și curat… Mi-e ciudă și mă doare că se copiază tot ce mai straniu și mai rău de la țările mai avansate decât noi… Cum zicea cineva: ”Oare de ce sărbătorim toamna Halloween-ul și nu Sărbătoarea Recunoștinței?” Oare e mai frumos să ne costumăm în vrăjitoare, vampiri, fantome și alte urâțenii și să petrecem toată noaptea… sau să ne adunăm cu cei dragi și să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ce avem? Mi-e ciudă și mă doare că în România cea creștină mulți nu cred în Dumnezeu și că umanismul e la loc de cinste. Mi-e ciudă și mă doare lupta aceasta între creștinii habotnici, dintre care poate uneori și eu am făcut parte până mi-a venit mintea la cap, și ateii cărora le face plăcere să-și bată joc de tot ce e sfânt…

Oare ce urmări va avea această tragedie? Ne va determina să fim mai buni, mai sensibili la nevoile celor din jurul nostru și mai recunoscători pentru viața aceasta, cu bune și rele, sau va trece pe lângă noi, fără să ne atingă, și ne vom vedea mai departe de ale noastre? Mă rog ca Dumnezeu să aibă milă de România și să ne trezească pe toți la realitate!

(Sursă imagine: Expunere – Adevărul despre România)

Aș vrea…

As vrea sa zborAș vrea să-L văd pe Dumnezeu… dar nu-L pot vedea în persoană, pentru că El e sfânt și eu sunt un biet păcătos. În schimb, Îl pot vedea într-o floare, într-o stea, în zborul unui fluture, într-un zâmbet de copil.

Aș vrea să fiu desăvârșită… dar în viața aceasta nimeni și nimic nu este perfect. În schimb, pot să mă străduiesc în fiecare zi să fiu mai bună decât în ziua care a trecut.

Aș vrea să scriu poezii… dar pentru a scrie versuri am nevoie de talentul care nu mi-a fost dăruit. În schimb, pot să scriu o carte: cartea vieții mele, care va merita să fie citită pentru fiecare zi trăită cu folos.

Aș vrea să mai fiu copil… dar timpul nu se întoarce niciodată înapoi. În schimb, pot să-mi dezvolt inocența și încrederea unui suflet de copil.

Aș vrea să nu fi făcut greșeli… dar în viață, mai întâi ni se dau testele și abia apoi ni se predau lecțiile. În schimb, pot să învăț din greșelile mele și să nu le mai repet.

Aș vrea să zbor… dar numai păsărilor le-a fost dat acest har. În schimb, pot să-mi las imaginația să zboare și să mă poarte pe tărâmuri nemaivăzute.

Aș vrea să iau viața de la început… dar fiecare om are dreptul să trăiască o singură dată. În schimb, pot să trăiesc frumos tot restul vieții mele.

(Sursă imagine: La-Little-Dreamer)

Rugăciune

RugaciuneDoamne, mi se pare că ești atât de departe, și totuși Tu ești mai aproape de mine decât îmi pot imagina!

Doamne, mi se pare că ai uitat de mine, și totuși Tu ai promis că nu mă vei părăsi niciodată – și întotdeauna Îți împlinești promisiunile!

Doamne, de multe ori mi se pare că sunt singură pe lume, și totuși Tu ești cu mine – și mai mult, ai pus în jurul meu oameni care mă iubesc!

Doamne, uneori sunt sătulă de viața asta, și totuși Tu dai valoare și sens vieții mele!

Doamne, deseori mă simt atât de vinovată, și totuși Tu îmi ierți păcatele și îmi uiți vina!

Doamne, mă simt pierdută și fără direcție în viață, și totuși Tu ești cel care mă conduce și mă învață să merg pe calea cea dreaptă!

Oricât de descurajatoare ar fi sentimentele mele și chiar dacă văd ceață în fața mea, vreau să am încredere în Tine!

(Sursă imagine: prayoneday.com)