Cui îi e dor de anii de liceu?

Dacă tot a început școala, mă gândeam să vă mai scriu niște amintiri din liceu. Am mai depănat eu niște ”memorii” pe aici cu ceva timp în urmă, dar au fost cumva mai generale – astăzi vreau să-mi amintesc interacțiunile mele directe cu ai mei ”nebuni” de colegi. 😀

Într-o clasă de 28-30 de oameni, eram doar 8 fete; de la liceu am învățat eu cum e să fii în minoritate printre bărbați, și de atunci tot în același stil am continuat, la facultate și la serviciu. Și drept să vă spun, îmi place mai mult așa, decât într-o grămadă de femei. Am un grup de femei cu care mă întâlnesc periodic și atunci îmi vine să iau o fluierice și să fac ordine, ca la școală, că nu mai pot suporta gălăgia. 😂

Dar are și ”viețuirea” printre bărbați dezavantajele ei, în sensul că mereu sunt ținta unor glume mai mult sau mai puțin intenționate. Doar că eu am ”o capacitate extraordinară de învățare”, cum m-a caracterizat primul meu șef, așa că am preluat de la ”scumpii” mei colegi și capacitatea de a glumi pe seama altora, și de a răspunde glumelor cu unele încă și mai piperate.

Și să vă dau câteva exemple. 🙂 Într-o zi, după ce m-au sâcâit mai mult ca de obicei, cu tot felul de copilării, câțiva colegi și-au dat seama că au întrecut măsura și au încercat să dreagă situația:
– April, așa-i că nu te superi pe noi?
– Ei, ce să mă supăr pe niște copii proști, am răspuns eu. Nici măcar nu vă bag în seamă!
Se pare că nu a fost răspunsul pe care îl așteptau ei, că le-a sărit puțin muștarul:
– Cum adică nu ne bagi în seamă pe noi, colegii tăi? Păi ce treabă e asta?

Alt coleg mă enerva cu tot felul de apropouri și nu pricepeam ce treabă are cu mine, știam că are o prietenă din altă clasă, dar poate mă vedea el prea serioasă… sau cine știe. Mereu îi respingeam glumele sau îi ziceam că mă confundă cu altcineva. Ceilalți colegi l-au poreclit ”Țestosul”, pentru că avea deja un început de chelie, iar în albumul de final de liceu mi-a scris că eu ar trebui să fiu țestosul clasei, nu el, care atât s-a chinuit să mă scoată din carapacea mea și nu a reușit. Și spera că îmi va părea rău pentru asta, mai târziu. Ei, uite că ne apropiem de întâlnirea de 20 de ani, și nici măcar acum nu îmi pare rău că n-am ieșit din așa-zisa mea ”carapace”. 😁

Pe toată perioada liceului m-am străduit să îmi păstrez principiile, să nu copiez și nici să nu chiulesc. Dar năzdrăvanii mei de colegi, văzând că sunt bună la învățătură și iau note mari, voiau să profite și ei de munca mea și mă rugau mereu să-i las să copieze de la mine, însă fără succes. Unul dintre ei și-a încercat norocul, mai ceva decât ceilalți:
– Hai, te rog, lasă-mă să copiez de la tine, că după aceea vin cu tine la spovedit!
Nu m-am mai obosit să îi explic că eu nu practic spovedania, și chiar dacă aș fi practicat-o, aș fi preferat să nu fac fapte care să aibă nevoie să fie mărturisite. L-am lăsat în durerea lui, cum s-ar spune, că mai erau și alte colege silitoare, să încerce și la ele.

Cred că același coleg m-a invitat într-un bar, sau să merg cu el în pauză la fumat – nu-mi mai amintesc exact detaliile. Când l-am întrebat de ce se mai obosește, că doar știe că nu particip la astfel de acțiuni, mi-a răspuns, părând foarte sincer:
– Vreau să te corup!
Așa ați aflat și voi, cititorii mei, că la noi în clasă se exersa coruperea de minore. 😂 Din fericire, n-am căzut în capcană. Iar eforturile mele au dat roade, în sensul că albumul de final a fost plin de respecte din partea colegilor, care mi-au apreciat rămânerea pe poziție în mijlocul unei clase de nebuni, chiar dacă i-am enervat uneori, pentru că nu voiam să particip la ”spiritul de turmă” al clasei. Ce să fac, dacă mereu mi-a plăcut să fiu altfel decât restul lumii. 😉

Advertisement

Psihologie și fizică

Eram eu pasionată de psihologie, de mult timp, mi-am ales-o ca ultima materie la bacalaureat și m-am gândit la un moment dat chiar să dau admitere la facultatea de psihologie. Dar apoi am renunțat la idee, am zis că toceala nu-i de mine și m-am dus tot la inginerie, cum aveam de gând inițial. Însă nu am încetat, de-a lungul timpului, să îmi fac tot felul de teste psihologice, să mă auto-analizez și să încerc să citesc cât mai bine oamenii din jurul meu. Și totuși, mai am multe de învățat în acest domeniu, cred că viața întreagă îmi va oferi lecții peste lecții. De ce sunt atât de preocupată de acest subiect? Păi dintr-un motiv foarte simplu: sunt încă o mare naivă și m-am săturat ca oamenii să își bată joc sau să profite de sinceritatea mea. Așa că mă străduiesc să îmi dau seama cât mai repede, când am de a face cu cineva, dacă merită să mă împrietenesc cu persoana respectivă, sau mai bine mă feresc de ea, ca să nu mai fiu tentată să îmi deschid sufletul înaintea ei și apoi să o pățesc din nou.

Am avut în facultate un profesor de fizică, ce părea la fel de pasionat ca mine în a citi oamenii. Sau poate doar se distra. 🙂 Avea el ce avea cu fetele, o dată ne-a luat pe mai multe la rând. Unei colege drăguțe i-a spus că are față de studentă la litere. Altei colege, care era printre cei mai inteligenți din an, i-a zis că arată ca un medic de familie. Iar când a ajuns la mine, a spus că eu par deșteaptă. N-am putut să tac și i-am răspuns imediat că sunt deșteaptă, dar nu la fizică. 😛 Fizica a fost mereu cea mai urâtă materie pentru mine. Deși tata a fost electrician, fratele meu s-a format ca electronist, sora mea cea mai mare a studiat mecanică fină și eu am studiat calculatoarele – deci aveam o bază solidă, ca să spun așa, totuși m-am axat pe matematică și informatică, iar cu fizica nici nu mi-am bătut capul, doar cât să iau niște note de trecere.

V-am mai povestit eu ce amintiri am cu profesorii de fizică din liceu. Ei, profesorul mai sus amintit m-a făcut să îmi aduc aminte din nou de liceu, deși eram la facultate, când m-a scos la tablă pentru că vorbeam cu un coleg. Am scris ce am scris și la un moment dat m-am blocat, m-am întors cu o față nevinovată spre profesor și i-am spus că nu mai știu mai departe. La examen am făcut la fel, trebuia să redau o demonstrație care a fost prea lungă ca să-mi bat capul cu ea, așa că am scris ce mi-am amintit și, din fericire, am știut concluzia și am trântit-o acolo, să fie. Nu mică mi-a fost mirarea când am luat 10 la examen, iar când l-am întrebat pe profesor cum se se face media, pentru că aveam niște note amărâte la seminariu și laborator, profesorul mi-a trecut nota de la examen, fără alte comentarii. Și uite așa m-am trezit eu cu 10 la fizică în primul an de facultate. Trebuia să notez asta aici, că e un eveniment vrednic de scris la ziar. 😀

Și de la fizică, sar din nou la psihologie. Mi-am dat seama că în ultimul timp am căzut din nou în capcana gândirii obsesive, sau cum s-ar zice în engleză: ”over-thinking”. Analizez și re-analizez evenimentele prin care am trecut în ultimele luni, și asta nu mă ajută deloc, ba chiar îmi strică. Așa că am căutat ajutorul unui psiholog de profesie și culmea, doamna respectivă mi-a confirmat unele concluzii la care am ajuns singură. Deci nu sunt chiar atât de nepricepută! Dar, pe lângă aceasta, m-a ajutat să înțeleg și că multe alte aspecte le-am interpretat greșit. Ei, după cum ziceam, mai am multe de învățat, dar important e că sunt dispusă să învăț și să mă schimb, zic eu. Sunt mulți oameni care nici nu vor să își recunoască problemele, ce să mai și lucreze pentru rezolvarea lor. Și din cauza lor au de suferit alții excesiv de sensibili, ca mine. 😛 Iar ca să nu mai sufăr atât, fac și eu ce pot: dacă nu pot schimba lumea din jurul meu, mă străduiesc să mă schimb pe mine.

Gânduri, vorbe și fapte

Vorbirea voastră să fie astfel: “Da” să fie “Da” şi “Nu” să fie “Nu”. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău. – așa spune Biblia. Și chiar dacă nu ar spune, așa mi s-ar părea de bun simț; e și o vorbă populară: “Ce-i în gușă, și-n căpușă”.

Nu-mi plac deloc oamenii care vorbesc cu două, sau mai multe înțelesuri. Să nu se mire dacă eu nu pricep ce vor sau, chiar dacă înțeleg, mă fac că plouă. Am avut o discuție în familie, destul de recent, în care frații mei încercau să interpreteze intențiile unui cunoscut. Eu, mai din topor de felul meu, am zis ceva de genul: “Nu îmi pasă ce gândește respectivul, sau ce vrea de la noi, atât timp cât nu vorbește clar. Dacă vrea ceva, să zică!” Frații mei m-au catalogat cam fără bun simț, dar eu zic că nu merită efortul de a încerca să citim gânduri, că oricum nu ne pricepem.

Am avut o prietenă, care era foarte sigură pe tot ce credea lumea despre ea. Eu nu rezistam să nu o iau la mișto: “Ești cumva mama omidă cu globul de cristal? Știi să citești gânduri? N-ai de unde să știi ce gândesc oamenii până nu vorbești cu ei. Că se uită sau se poartă nu știu cum, asta e egal cu zero. Ți se pare!”

La un moment dat am obosit să o mai dădăcesc, că îmi răceam gura de pomană, tot pe a ei o ținea. Pe deasupra, am observat că și eu am tendința să urmez aceleași tipare. Așa că am început să mă dădăcesc pe mine: “Fatăăă, ți se pare, nu mai visa noaptea ce gândesc oamenii. Întreabă dacă vrei să știi ceva.” Și mi-am căutat prieteni încă și mai realiști decât mine. Chiar dacă îmi mai aplică un duș rece, din când în când, îmi prinde tare bine. 😜

De pe la femei adunate

Eram într-o tabără când am auzit de la o prietenă expresia: ”Fac îngerii poze”. A fost o metaforă foarte reușită pentru fulgere, pe care am reținut-o și am mai spus-o și altora. O vecină mi-a zis că se teme de furtună, iar băiețeii ei, și mai și. Atunci i-am sugerat să îi calmeze cu această expresie când mai tună și fulgeră pe afară, și a răspuns că, dacă îngerii fac poze, sigur nu le va mai fi frică. 🙂

Apropo de fulgere, altă fată mi-a spus că eu vin și plec ca o furtună. Nu neaparat că tun și fulger, deși mai fac și din astea, ci că sunt foarte rapidă și uneori oamenii nici nu reușesc să spună ce au de spus, ca pe mine m-au și pierdut din vizor.

Mai are cineva pe aici probleme cu somnul? Că la mine așa se manifestă stresul, îmi fură somnul, nu mă mai fură somnul pe mine. Eram cu niște prieteni și eu iar am vărsat ceva pe jos, de neîndemânatică ce sunt, sau mai degrabă de repezită. Și m-a întrebat o fată:
– Ești îndrăgostită?
Eu am răspuns:
– Da, de moș Ene, dar lui văd că nu îi prea place de mine.

Ani mai târziu, m-am împrietenit cu o fată, care mi-a spus:
– April, am o veste proastă pentru tine, Biblia spune că în cer nu va mai fi noapte. Când să te odihnești și tu…
Dar eu m-am bucurat:
– Ce veste proastă? Asta e o veste extrem de bună! Înseamnă că nu voi mai avea nevoie de somn, voi trăi și fără el – trai pe vătrai! Acolo-i de mine!

Am o prietenă de vârsta surorilor mele, cu care mă înțeleg foarte bine, că suntem cam pe aceeași minte. Am fost odată la mare amândouă, și atunci am remarcat o diferență între noi: am intrat în apă și ea insista să rămânem unde suntem, ca să nu ne pierdem cumva, să ieșim în apă tot pe unde am intrat. Dar eu am protestat: ”Ce, parcă nu putem merge pe nisip înapoi până la prosoapele noastre, și dacă ieșim din apă prin altă parte?” Dar apoi am zis că mai bine tac, și decât să ne certăm, am lăsat-o pe ea acolo și am plecat de una singură să urmăresc valurile. 🙂

Când mi-a spus că ea își pregătește hainele pentru a doua zi de seara, mi-a venit să râd, gândindu-mă la mine, cum mă las condusă dimineața de inspirația de moment. Și nu sunt vreo întârziată, doar că mi se pare prea mare efortul, să mă gândesc de seara ce voi îmbrăca a doua zi, că cine știe cum mă trezesc, cu fața la cearceaf sau invers. 😂 Dar e bine că reușim să ne înțelegem, în ciuda diferențelor noastre, iar când ne mai enervăm una pe alta, ori ne cerem scuze, ori o lăsăm baltă până nu începe o ceartă adevărată.

Altă prietenă, mai din topor, așa ca mine, zicea că la ea vin numai caii, fără prinți. Iar în timp ce eu îi povesteam de nu știu cine, se mai trezea câteodată vorbind:
– Aham… și calul ce-a zis?
Nu am întrebat-o niciodată ce vrea să spună, dar am dedus că era un fel de expresie folosită în loc de: ”Auzi și la ăla/aia, ce îi mai poate mintea!” Iar eu, când povestea ea ceva de râs sau care mi se părea incredibil, ziceam în glumă: ”Nu mă-nnebuni!” Altă vorbă, pe care o foloseam când vorbeam de băieții care ne-au amărât viața, era: ”Drop it!” – adică: mai dă-i pace la amețitul ăla!

Și închei, povestindu-vă cum mă distram eu noaptea, de una singură, prin tabără. Nu făceam prostii, nu vă speriați, doar ieșeam cu lanterna la toaleta de afară. Eram într-o cameră mare toate fetele, dormeam pe saltele direct pe podea, iar una dintre fete s-a răstit la mine, de m-a și speriat:
– Cine-i acolo? Stinge lumina odată!
După aceea mi-am dat seama că vorbea în somn, nu avea ea treabă cu mine, dar o fi deranjat-o și prin somn lumina lanternei mele. 🙂

Nepotul meu preferat

Deocamdată am doi nepoți prin alianță, căsătoriți cu două nepoate cu același nume. Se pare că fratele meu n-a avut inspirație la primul copil și a pus același nume, pe care l-a ales sora mea din Austria pentru fata cea mare. 🙂 Cu nepotul din Austria nu am reușit să povestesc prea multe, a părut mult mai deschis pe Facebook, dar cine știe ce îl preocupa când am ajuns eu pe la ei pe acasă. În schimb, nepotul din România se trage de pe la Bacău, deci ne întrecem în umor moldovenesc. 😂 Eu sunt bucovineancă, de fapt, asezonată și cu ceva umor ardelenesc, deci ne înțelegem de minune. A și zis că eu sunt prietena lui cea mai bună din familia asta, cu mine se înțelege cel mai bine. O fi și faptul că între noi e diferența de vreo 7 ani, pe când frații mei sunt deja din altă generație.

Prima glumă a lui, pe care mi-o amintesc, a fost când a văzut o poză cu mine sprijinită pe un copac, mai strâmb de felul lui. A zis că s-a înclinat copacul de la greutatea mea. 😂 Atunci m-a prins fără replică, dar oricum am râs de ce i-a putut trece prin cap. S-a simțit după aceea cam prost, a crezut că m-a jignit, dar eu n-am nicio treabă cu glumele care au un sâmbure de adevăr în ele. 🙂

Pe parcurs m-am prins ce îi poate mintea și am început să îi răspund și eu. Urcam spre cascada Bâlea și nepoata mea era la începutul primei sarcini. Nepotul s-a făcut că vrea să o ia în față, că doar el e bărbat, dar eu i-am replicat că ar trebui să stea în urma soției, să aibă grijă să nu cadă, mai ales că e însărcinată. Cred că am spus asta cam mușcător, că n-a mai răspuns nepotul nimic. 😜

Apoi a venit la mine acasă și eu mă chinuiam cu ceva, iar el a venit și a rezolvat treaba imediat. A trebuit neaparat să se laude:
– Vezi ce înseamnă o mână de bărbat?
Dar eu nu am putut să tac:
– Păi acuma, trebuie să fiți și voi buni la ceva, nu?

După ce m-am mutat, l-am chemat să mă ajute cu ceva și nu prea avea timp, a zis că aș avea nevoie de un bărbat la casa mea. Atunci l-am întrebat:
– Și la ce târg să mă duc, ca să-l găsesc?
L-a pufnit râsul și mi-a întors-o:
– Păi caută și tu pe OLX!

La un moment dat îmi tot spunea de vărul lui din Bacău, dar eu nu eram încântată deloc și l-am întrebat ce părere are vărul. Cică nici vărul nu voia, că suntem neamuri. Și mie mi s-ar părea penibil să mă căsătoresc cu cineva care e deja în familie, chiar dacă doar prin alianță. A mai fost vorba la un moment dat de o rudă a cumnatului din Austria, și nici nu am vrut să aud. Dar nepotul a insistat de câteva ori cu vărul lui, și eu aveam de fiecare dată alt răspuns, până ce m-am plictisit și i-am transmis să schimbe gluma, că asta a expirat.

Un răspuns mai ieșit din comun la gluma asta a fost când nepoata mea îmi povestea ceva despre o carte, care avea și un bancher prin ea. Atunci nepotul a zis că și vărul lui e bancher, are comoară în cer, că a dat mulți bani pentru misiunea creștină. Dar eu i-am servit replica:
– Să știi că nevasta se întreține pe pământ, nu în cer!

Am zis că mergem la Brașov să ne dăm cu parapanta și a căzut planul în baltă, că suntem amândoi cam pârliți în perioada asta. 😂 Dar ne vom găsi noi distracții mai puțin costisitoare, a rămas că îi voi arăta pe unde mă tot plimb eu, poate punem și de un grătar o dată. Altă nepoată mai tânără mi-a zis că mi-am găsit prieten, așa că să nu mă mai plâng. 🤣

Cea mai tare tabără

Se vede că mi-a murit cineva recent, că m-au apucat toate amintirile și nostalgiile. Dar măcar nu vă scriu aici ca să stați cu șervețelele după voi, că nu vreau să-mi mai amintesc de necazuri, care au fost destule, ci numai de bucurii.

Era prin 2004, făceam parte dintr-un grup mare de tineri, adunați din mai multe biserici, și am mers toți în tabără la Breaza, în județul Brașov. Am fost în multe tabere în tinerețile mele, dar pe aceasta am reținut-o ca fiind cea mai generatoare de amintiri frumoase și/sau amuzante. Am avut fiecare câte un plic, lipit pe ușa camerei, în care ceilalți participanți puteau pune bilețele cu gânduri de apreciere, sau orice consideram noi că ar încăpea în plic și ar aduce bucurie destinatarului. Am făcut concurs pe echipe și fiecare echipă avea o culoare. Eu am nimerit în echipa roz, culoarea mea preferată dintotdeauna, și echipa roz a fost câștigătoare, în mare parte pentru că am ajutat eu cu talentul artistic. Dar să nu mă laud singură înainte de vreme, vă voi prezenta și dovezile. 😁

Prima probă din concurs a fost ca fiecare echipă să își facă un afiș reprezentativ. Nu știu cine a venit cu ideea să ne numim ”Panterele roz”, iar eu am zis să căutăm ca sursă de inspirație o panteră roz, desenată pe undeva, și să o folosim pe afiș. Nu s-au găsit decât niște șlapi cu o panteră roz cu gâtul sucit, dar au fost buni și aceia. Ne-am apucat toți să desenăm, încercând să copiem pantera pe hârtie, dar când au văzut ceilalți ce progrese fac eu, au lăsat-o baltă. Îmi pare rău că n-am avut destulă încredere în mine, ca să încerc să desenez capul panterei la locul lui, nu doar să copiez imaginea. Dar a fost bine și așa, am decupat câte o panteră pentru fiecare membru al echipei, iar decorul, în mare parte, e făcut tot de mine. Au mai contribuit și ceilalți membri cu scrisul și norii, și priviți ce a ieșit:

În seara prezentării, chitaristul taberei a cântat imnul panterei roz (coloana sonoră a celebrului film), iar noi ne-am prostit pe acolo în șir indian, încercând să imităm mersul panterei. Apoi ne-am prezentat afișul, și a fost cel mai apreciat, chiar dacă toate celelalte au fost realizate cu talent și imaginație.

A doua probă a constat în realizarea unui stadion din carton și hârtie. Normal că eu am fost din nou ”muncitorul” principal, cu ajutor din partea celorlalți. Și încă o dată, lucrarea noastră a fost la înălțime:

Nu îmi mai amintesc de alte probe, probabil au fost și sportive. La acelea nu mă băgam de obicei, nu știu de ce nu aveam încredere în mine. Nu știu cine mi-a pus idei în cap, că nu mă pricep la sport, că dacă n-aveam stare și mă băgam și eu într-un joc, îmi auzeam tot complimente de la băieți, ba când mai nimeream un șut, ba când aruncam săculeții de nisip direct la țintă, unul după altul. Cert e că echipa noastră a câștigat trofeul cel mare, care a fost o vază galbenă, cu sigla grupului pe ea (galben era culoarea reprezentativă a grupului, aveam și tricouri galbene):

Cea mai mare ironie a fost că nu m-am ales cu nicio amintire concretă de pe urma acestui concurs, nu prea știu la cine au ajuns trofeul și lucrările realizate. Dar e bine că măcar am pozele și amintirile din cap, care cred că nu se vor șterge niciodată. 🙂

Am avut și momente speciale de rugăciune și discuții, a fost chiar un moment în aer liber când priveam munții din apropiere și L-am simțit cumva pe Dumnezeu aproape, a fost ca un fel de mângâiere și întărire, pentru ce mă aștepta din nou acasă. Poate nu înțelegeți ce tot vreau să spun eu pe aici, dar nu se prea poate exprima în cuvinte. Aș dori ca și voi să experimentați prezența lui Dumnezeu ca a unei persoane nevăzute, și nu ca a unei entintăți necunoscute și neînțelese de nimeni.

Nu pot să închei fără să vă arăt ce am ”creat” în ultima zi de tabără – numele grupului nostru, format din oamenii grupului:

O mică aventură

A fost cam liniște în concediu și, după o săptămână, deja mă plictiseam, aveam nevoie de puțină adrenalină. Și numai bine s-a nimerit că am mers duminică la alt lac, Wörthersee, și nepoții s-au băgat la un gen de ski nautic, nu știu cum să-i zic 😜 Deși n-aveam costum de baie, n-am rezistat tentației și m-am băgat și eu la a doua tură, cu nepoata cea mai tânară, care a avut curaj să mai încerce o dată. Nu vă arăt filmulețul, să mă vedeți cum mă lupt cu valurile 😂 Oricum e prea lung, dar vă asigur că n-am căzut în apă. Am rămas cu ceva dureri de cap de la cât am sărit în aer, în colacul acela uriaș, și am fost trântită la loc în apă. Dar m-am ținut bine de mânere, de parcă viața mea depindea de colac 😂 Și i-am zis doamnei, care a condus șalupa, că a fost totul “really cool” și că putea conduce mai repede din partea mea 😂

Înainte să pun niște poze, vreau să vă mai povestesc o întâmplare hazlie. Domnișoara inginer a fost facută repetentă de un copil de 7 ani 😂 În germana mea stâlcită, am reușit să schimb câteva vorbe cu cei trei băieței ai nepoatei mele și încă doi din vecini. Unul dintre vecini m-a întrebat câți ani am. Și dacă eu am fost interesată dacă el merge la școală sau e home-schooled, m-a întrebat și el ce fac eu. I-am zis că lucrez și că am terminat școala de la 24 de ani. Și atunci s-a mirat:
“Dar a trebuit să repeți vreun an, sau de ce ai facut atâta școală?” 😂
Acestea fiind zise, vă las să vă bucurați de aventura noastră pe lac 😁

Moș Crăciun cel secretos :)

logo-addres

… sau ”Secret Santa” – dar parcă sună mai haios în românește. 🙂 Draga mea Ella are din nou o idee grozavă și până acum au prins bine ideile ei în blogosferă. Sper ca și aceasta să se transfome într-un fenomen 😀

Vă invit să citiți mai multe detalii despre ”Moș Crăciun cel secretos” pe blogul Ellei:
At home with Mrs. T
… și să intrați în joc. 🙂

Din culisele blogului

HappyAnniversary

WordPress mi-a urat astăzi ”La mulți ani!” Nici nu mai țineam minte că exact acum doi ani am deschis acest blog. Ce frumos – cu o lună în urmă, pe 7 martie, am sărbătorit ”ceva” ani de când am apărut eu pe pământ. Iar astăzi, în 7 aprilie, sărbătoresc 2 ani de existență a blogului meu preferat – până acum, că am mai avut două la care am renunțat. ”Gânduri de primăvară” e cel mai longeviv și sper să îl duc cu mine până la pensie… și mai departe. Și nu numai el să mă însoțească, ci mai ales cititorii lui – căci fără ei, doar noi doi ne plictisim de moarte. 🙂

Visez…

De când m-am apucat de handmade, mi-am schimbat și preferințele în materie de mobilă și alte aranjamente prin casă. Dacă până nu demult eram adepta a tot ce poate fi mai modern, mai nou m-a prins dragul de ”vintage”.

Și pe când mă gândeam eu să vă arăt cum visez că îmi voi redecora casa – atunci când mă vor da banii afară din ea 😀 – domnul Petru Racolta mi-a luat-o înainte. La el găsiți aranjamente moderne și rustice, iar la mine, după cum spuneam – vintage, retro, antic, cum doriți – nu prea știu eu să fac diferența dintre acești termeni. 🙂 Care e preferatul vostru?

vintage-grey
vintage-dining
vintage-white
(Sursă imagini: Retro Boutique)

mobila-vintage-antichizata-juliana-768x511
mobila-retro
(Sursă imagini: Juliana)

set-de-mobila-de-dormitor-vintage-elegant-lemn-masiv-6
(Sursă imagine: StejarMasiv)

baie-cu-gresie-si-aianta-crem-si-cada-placata-cu-faianta-roz
(Sursă imagine: Renovat)

oglinda-vintage-living
(Sursă imagine: rfios.com)

dorimitor-clasic
dormitor-clasicideidesign-com1_
(Sursă imagini: Idei de design)

d_10009-index
(Sursă imagine: Mobilemaem)

mobila-accesorii-si-decoratiuni-bucatarie-stil-vintage
(Sursă imagine: MobilaCom)