Deși ne apropiem de ultima lună de toamnă, natura nu prea dă semne de conformare cu anotimpul. Parcă am fi încă în septembrie, cel puțin pe la mine prin zonă. Zilele trecute am făcut din nou o mică excursie ”pe coclauri”, cum îmi place mie să zic, și m-am minunat de peisajele încă verzi. Și ca de obicei, vă invit să vă bucurați împreună cu mine de frumusețile naturii. 🙂
V-a fost dor să vă mai plimbați cu mine pe la țară? 😉 Având în vedere căldurile de care am avut parte, am cam renunțat la plimbări pe parcursul lunilor de vară; dar acum, la sfârșitul verii, am profitat de răcirea vremii și am finalizat un drum între două sate, pe care doream de mult să îl parcurg și nu am reușit în trecut. De data aceasta, am mers cu mașina până unde nu s-a mai putut, am trecut puntea peste râu și dusă am fost, până am ajuns în următorul sat. La întoarcere, ca să nu mă plictisesc pe drum, am făcut câteva poze; și bineînțeles că nu avea niciun farmec să le păstrez doar pentru mine, am zis să mă mai însoțească cineva la plimbare, chiar și virtual. Poate vă fac poftă să vedeți locurile și în realitate. 🙂
Am tras iar niște poze faine, în apropiere de satul prin care mă mai plimb, mai ales că era și vreme cam de ploaie – s-au dat norii în spectacol de-a dreptul. De data asta am avut parte și de aventuri cu emoții: era cât pe ce sa fiu mușcată de câini, cel puțin așa am crezut când au apărut doi câini negri și, deși am încercat să îi ignor, s-au repezit la mine. Dar probabil nu au vrut decat să mă cunoască. 😂 Cum am o frică inexplicabilă de câini, am strigat la ei să termine și, la oamenii care veneau, să își țină câinii lângă ei. Dar oamenii, un băiat și o fată, au trecut fără nicio treabă pe lângă mine, fără să-și cheme câinii, fără să-și ceară scuze, absolut nimic. Greu mai găsești în ziua de azi vreun om civilizat, nici în oraș, nici pe coclauri nu mai sunt. 😜
Dacă mi-am plâns necazul, gata, mi-a trecut, acum să ne bucurăm de peisaje. 🙂
Cine mai e ca mine pe aici, visător, dar totuși cu picioarele pe pământ? 😁 Într-o postare anterioară v-am arătat niște fotografii mai ”domestice” (ca să le zic așa mai plastic) din timpul plimbărilor mele. Astăzi vă arăt ce am văzut când mi-am îndreptat privirea și telefonul spre cer – o multitudine de nori, de toate formele și mărimile. Pot spune că am umblat ”cu capul în nori”? 😉
Vă și spun cum se numesc norii, am aflat de la un profesor de geografie, când am postat pozele și pe Facebook: Stratocumulus – cei joși, albi cu pete de gri. Mi se încurcă puțin limba până rostesc denumirea și nu le am deloc cu geografia, dar dacă alții vor să mă învețe, nu mă dau în lături. Tata avea ca pasiune geografia, studia atlasele într-o veselie – asta nu am moștenit de la el.
Când nu am pe unde merge sau nu am timp de călătorii, continui să mă plimb în apropiere de casă. De data aceasta, am vrut să privesc satul alăturat dintr-o nouă perspectivă, așa că am luat-o cu bicicleta într-o direcție neîncercată până acum. Am ajuns la indicatorul de intrare în sat și am descoperit că eu de fapt mă plimbam prin alt sat și împrejurimile lui, nu prin satul în care credeam inițial că sunt. Deci sunt praf la geografie. Ce să fac, un inginer nu le poate ști chiar pe toate. 🤪
Cu ocazia aceasta, am mai făcut niște poze, că așa îmi place mie să ”trag în chip” tot ce mișcă. Am ”prins” și un cuib de berze – e cam neclară poza, că nu aveam cum să mă urc pe stâlp, ca să le fotografiez de aproape. Dar sper că vă veți ”clăti” ochii și de data asta.
Avem și în România locuri deosebit de frumoase, nu e nevoie să mă duc până în Austria după ele. Sunt curioasă dacă recunoașteți zona pe unde m-am plimbat de data asta. Nu am prins vreme prea bună pentru poze, era ceață și cerul înnorat, dar m-am descurcat cu ce am avut. Nu am rezistat să nu fotografiez și buchetul de flori de munte, cules de o nepoată, care îmi calcă pe urme în ceea ce privește înclinația înspre artă. V-am mai spus în trecut despre ea, că pictează și e maestră în tehnica quilling.
Iar în loc de final, mi-a dat Potecuța o idee, că eram nemulțumită de faptul că am mulți urmăritori pe listă, dar foarte puțini dau un semn de viață. Cică s-ar putea ca postările mele să fi dispărut din lista multora. Așa că vreau să fac un experiment: cine a citit până aici, rog să lase un scurt comentariu, “Prezent” sau ce doriți voi. Să știu și eu cu cine stau de vorbă. 😁
Am urcat iarăși cu telecabina prin Alpi, să admirăm de sus lacul Turrach și alte peisaje. Seamănă cu lacul Bâlea, dar nu chiar răsare, că nu văd Transfăgărășanul pe nicăieri. 😂 La întoarcere, am condus un fel de sanie pe șine, din păcate nu m-a filmat nimeni, ca să mor de râs după aceea, văzând cât de tare țineam de frâne. 😜 Și de una singură a fost cam plictisitor, nepoții nu au venit, iar de la sora mea și cumnatul ce să mai aștept? Mă distrez și singură când n-am de ales, asta este. 😅 Dar acum vă invit să admirați peisajele alături de mine.
Vă prezint ultimul popas, făcut înainte de a pleca pe alte meleaguri ale Austriei: lacul Zell, unde ne-am dat cu barca, ce avea motor și volan, și le-am lăsat pe nepoate să conducă. Eu conduc destul pe acasă, iar cea mai mare dintre ele abia și-a luat carnetul, lasă să exerseze. 😁 Am aflat între timp și că am fost cazați în orașul Lofer, într-o zonă printre cele mai frecventate de turiști, în orice anotimp. După cum v-am obișnuit, urmează o expoziție întreagă de peisaje și un scurt filmuleț.
Știam eu că la un moment dat mă voi desprinde de restul familiei și voi porni pe propriile trasee. Nu am fost în stare să urc pe munte și a treia oară, date fiind condiția mea fizică aflată sub nivelul mării, precum și alte neajunsuri provocate de stres și de pandemie. Dacă toată viața m-au împins ai mei de la spate să mă descurc singură, asta am făcut și acum. Am pornit-o ușor pe malul râului Saalach din stațiunea austriacă Lofer, și vă invit să mă însoțiți, ca și până acum 😉
Zilele trecute am vizitat cea mai mare cascadă din Europa, numită Krimml, care se întinde pe 380m în trei căderi succesive de apă. A fost într-adevăr un spectacol al măreției lui Dumnezeu și al creației Lui! Nu aveam cum să prind toată cascada într-o fotografie, am pozat și eu cum m-am priceput, pe măsură ce urcam pe potecile amenajate pe lângă cascadă. Într-o poză veți vedea până la câți metri am urcat; se putea și mai sus, dar nu ne-au mai ținut picioarele. 🤓 Voi încerca să încarc și un filmuleț pe Youtube, ca să vedeți în direct câtă forță are apa în cădere. Vizionare plăcută vă doresc! 😁
Gânduri de primăvară 