Broscuţa campioană

A fost odată ca niciodată un mic regat de broscuţe. Într-o zi, le trecu prin cap broscuţelor să organizeze o întrecere. Dar nu una obişnuită, ci una al cărei obiectiv să fie aproape imposibil de atins. N-au stat mult pe gânduri. Ideea a răsărit rapid: să escaladeze cel mai înalt turn.

Ca la orice concurs, o mulţime de broscuţe au venit să îşi încerce norocul şi o mulţime şi mai mare s-a strâns să privească. S-a dat startul. Concurenţii au luat-o la picior către turnul cel înalt. Privitorii erau convinşi că nicio broscuţă nu are nici cea mai mică şansă. În timp ce aceştia îşi dădeau de zor cu părerea, broscuţele renunţau una câte una. Doar câteva mai escaladau turnul.

„Nicio şansă, e o nebunie, e imposibil, vă irosiţi timpul, nu veţi fi în stare!” spuneau întruna privitorii, în timp ce în concurs a mai rămas doar o singură broscuţă. Aceasta îşi continua drumul către vârf. Şi… iat-o ajunsă în vârful turnului, a reuşit!

O mulţime de aplauze a întrerupt liniştea ce se aşternuse în ultimele secunde ale concursului. Care a fost secretul broscuţei, cum de a reuşit, cum de a fost posibil? Ei bine, broscuţa avea ceva care, paradoxal, a ajutat-o să meargă până în vârf. Ea era surdă şi prin urmare nu a avut cum să audă toate remarcile făcute de cei neîncrezători.

Oare pe noi cât de mult ne trag în jos părerile pesimiste proprii sau ale celor din jurul nostru? Câte dintre nereuşitele noastre sunt consecinţa faptului că am plecat urechea la astfel de vorbe şi ne-am descurajat?

(poveste preluată)

Advertisement

De ce nu suntem fericiți?

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi fii ai ei. Unul dintre ei era negustor de umbrele, iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai tot timpul tristă. Văzând-o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat-o:
– Ce te supără, femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia i-a răspuns:
– Vezi dumneata, acum plouă. Unul din băieții mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile, soarele şi-a făcut simţită prezenţa în micul orăşel, dar mai puţin în inima femeii, căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit, omul a întrebat-o din nou:
– Acum e soare, nu asta aşteptai? Fiul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia i-a răspuns:
– O, vezi dumneata, celălalt băiat al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

– Sunt şi mai nelămurit acum, a răspuns omul. Din câte mi-ai vorbit despre fiii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, băiatul tău care vinde umbrele prosperă, iar când e soare, celălalt băiat al tău vinde sandale!

(poveste preluată)

Cum se poate „cumpăra” fericirea?

Povestea spune că un om era foarte trist. Cugeta la greutăţile vieţii şi la suferința provocată chiar de oamenii cei mai dragi.

Şi iată la ușa casei lui se ivi prietenul, care ştia întotdeauna cum să alunge tristeţea. Acesta îl întrebă:
– De ce eşti trist?
Omul i-a explicat de ce era atât de trist. Prietenul, zâmbind, i-a spus:
– Hai să cumpărăm puţină fericire!
Omul s-a uitat cu mirare la prietenul său, dar el nu glumea:
– Ia ceva bani cu tine! i-a spus, apoi au plecat. 

Şi prietenul l-a dus la nişte săraci, cărora le-au dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristeţea îl părăsea pe omul nostru, iar când s-au întors acasă, amândoi erau cu sufletul plin de pace şi de bucurie.
– Vezi, i-a spus prietenul, cum se poate cumpăra fericirea?

Şi de atunci, când încercarea şi tristeţea veneau asupra lui, omul pleca să cumpere fericirea, dând ajutor, nu doar în bani, celor mai încercaţi şi mai trişti decât el.

Bine faci, bine primești, nu-i așa? Așadar, grăbeşte-te să faci bine cât mai poţi, asta pentru că nu ai putinţa să-l faci oricând. Și apoi, dacă vrei să faci un bine și să te simți fericit, atunci fă-l când este nevoie.

(poveste preluată)

Adevărata bogăție

Se spune că era odată un om foarte nemulțumit, care se plângea tot timpul că este sărac. Se supărase chiar și pe Dumnezeu că nu-i dăduse mai mult noroc în viață. 

Un bătrân înțelept l-a auzit cum se plângea și l-a întrebat:
– Ai vrea să ți se taie mâna dreaptă pentru 100 de milioane de lei?
– Nicidecum! răspunse omul speriat.
– Dar mâna stângă? continuă bătrânul.
– Cum să-mi tai mâna pentru bani? se indignă săracul.
– Dar ai vrea să-ți dai ochii pentru un miliard?
– Doamne ferește! Nu mi-aș da un ochi pentru nimic în lume.

– Păi vezi, omule, ce bogat ești, zise înțeleptul, dacă doar mâinile şi ochii tăi valorează mai mult de un miliard. Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru toată bogăția ta!

Adevărul este că fiecare dintre noi suntem bogați, într-un fel sau altul. Din păcate, o bună parte dintre oameni ignoră lucrurile pe care le au în viață, fără sa realizeze cât de prețioase sunt, în timp ce umblă după bogății în altă parte. 

Pentru a fi bogat și fericit cu adevărat, dă prioritate măcar acestor patru lucruri:
– să fii mulțumit cu ceea ce ai
– compară-te cu cei care au viața mai grea decât a ta și fii recunoscător pentru binecuvântările tale
– pacea interioară este cea mai mare bogăție a omului
– fă ceva cu viața ta, nu aștepta să vină altcineva să o facă pentru tine

(poveste preluată)

Pacea sufletului

A fost odată un rege, care a dat de veste în tot regatul că oferă un premiu celui care pictează un tablou, care ilustrează cel mai bine pacea. Mulți artiști au încercat. Regele a primit zeci de picturi, pe care le analiza cu toată seriozitatea.

Au existat doar două care i-au plăcut cu adevărat și dintre care trebuia să aleagă cel mai frumos tablou al păcii.

Primul tablou era unul cu un lac liniștit; lacul era o oglindă perfectă a munților pașnici din jurul lui. Un cer albastru, cu nori albi și pufoși, alcătuia o adevărată cortină naturală. Toți cei care au văzut această pictură au considerat că era o imagine perfectă a păcii.

Celălalt tablou conținea munți accidentați și goi. Deasupra lor era un cer furios, cu nori negri, din care cădeau stropi mari de ploaie. Câteva fulgere luminau întreg peisajul. În partea de jos a unui versant era o cascadă cu cea mai tulbure apă. Când regele s-a uitat la tablou, în spatele cascadei a văzut un arbust minuscul care creștea dintr-o fisură în stâncă. Pe acel arbust, o pasăre își construise cuibul. Acolo, în mijlocul cascadei, într-un loc pustiu și de nelocuit, exista pacea perfectă.

După părerea voastră, care tablou a câștigat premiul? Regele a ales cea de-a doua imagine. Și știți de ce? Pentru că pacea nu înseamnă să fii într-un loc în care nu există niciun zgomot, nu există probleme sau muncă grea. Pacea înseamnă să fii în mijlocul tuturor acestor lucruri și încă să fie liniște în sufletul tău. Acesta este sensul real al păcii.

(poveste preluată)

Fereastra spre lumină

Cândva, demult, într-o pădure deasă, trăia un pustnic. Oamenii din satul alăturat îl vorbeau de rău, crezând că el face vrăji și alte răutăți. Cu toate acestea, atunci când treceau printr-un necaz, toți apelau la ajutorul lui.

Unul dintre acei săteni era foarte ghinionist, în viața lui nimic nu mergea bine și avea necazuri peste necazuri. Într-o bună zi, nu i-a mai ajuns răbdarea să îndure toate acestea și a hotărât să ceară ajutorul pustnicului.

– Ce cauți aici? a întrebat indignat pustnicul când bărbatul a venit la el într-o dimineață devreme.
Acesta i s-a închinat călugărului și i-a spus:
– Am auzit multe despre tine. Ajută-mă, te rog, alungă de la mine toate nenorocirile! Soția m-a lăsat, casa a luat foc, calul a pierit…
– Bine, răspunse călugărul, te voi ajuta. Urmează-mă!

Au mers amândoi în adâncul pădurii. La un moment dat, pustnicul a dispărut, iar bărbatul a rămas singur, fără să știe unde se află. Disperat, a mers o zi întreagă prin pădurea deasă și abia spre seară a reușit să ajungă la marginea ei. Când a văzut capătul pădurii, apusul minunat al soarelui și satul său de baștină, bărbatul era în culmea fericirii că a rămas viu.
– Oare de ce eram atât de deprimat? se gândi el. Sunt întreg, sănătos, capul mi-e la locul lui. Voi lucra cu mai multă străduință și voi ieși din impas. Și soția mi-o voi întoarce, și casa mi-o voi ridica, și un cal îmi voi cumpăra.

Cu aceste gânduri a pornit spre sat, plin de bucurie, și l-a văzut pe pustnic venindu-i în întâmpinare. Bărbatul a rămas blocat. Călugărul i-a zâmbit și i-a spus:
– Acum ai înțeles că, dacă viața îți închide toate ușile, neapărat îți lasă o mică fereastră pentru ieșire. E destul să cauți această fereastră cu aceeași ardoare cu care ai căutat astăzi ieșirea din pădure.

Atunci când treceți printr-o mare greutate și toate par a fi împotriva voastră, nu cedați pentru nimic în lume! Tocmai în momentul în care sunteți pe marginea prăpastiei, vă vine Dumnezeu în ajutor și vă scoate din disperare, oricât de mare ar fi ea.

(poveste preluată)

Etichetele pe care le pun oamenii

Un elev a lipit pe spatele colegului său o hârtie, pe care scria „Sunt prost”, și a rugat restul clasei să nu-i spună băiatului. Copiii s-au distrat toți pe seama bietului coleg, fără ca acesta să-și dea seama ce se întâmplă.

A venit ora de matematică, iar profesorul a scris o problemă dificilă pe tablă. Nimeni nu a putut să o rezolve, cu excepția băiatului etichetat. Pe fondul chicotelilor colegilor, a mers la tablă și a rezolvat problema.

Profesorul a cerut clasei să îl aplaude și să îi ia hârtia de pe spate. Apoi le-a spus tuturor:
“De-a lungul vieții, oamenii îți vor pune etichete cu multe cuvinte urâte și neadevărate, pentru a îți opri progresul!
Dacă al vostru coleg ar fi știut despre eticheta voastră, cu siguranță nu s-ar fi ridicat să răspundă la întrebare! De aceea, tot ceea ce trebuie să faci în viață este să ignori etichetele pe care ți le pun oamenii și să profiți de fiecare oportunitate pentru a învăța, a crește și a progresa!
Un alt lucru trist este că acest elev nu a avut printre voi niciun prieten loial, care să îi fi spus despre etichetă, sau să i-o fi dat jos.”

Nu contează câți prieteni ai, contează loialitatea lor. Loialitatea e testul adevăratei prietenii. Dacă nu ai prieteni sinceri, care să te apere și în lipsa ta, care să te vegheze, să te protejeze și cărora să le pese cu adevărat de tine, îți este mai bine singur.

(poveste preluată)

Povestea supei din piatră

Cu mulţi ani în urmă, trei soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta, ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului, să-i întâmpine pe soldaţi, însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.

Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului și primul soldat le-a spus: 
”Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.”

Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldaților. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.
”Aceasta va fi o supă foarte bună”, zise al doilea soldat, ”dar un pic de sare ar face-o minunată.”
În acel moment, o ţărancă s-a ridicat şi a spus: 
”Ce noroc! Tocmai mi-am amintit că mai am puțină sare.” 

S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert, şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând, în oală au fost puse orez, morcovi, carne de vacă şi smântână.

Tot satul, alături de cei trei soldaţi, s-a pus să se ospăteze. Dimineaţa, când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză.
”Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre”, a spus un ţăran soldaţilor, ”şi pentru aceasta nu vă vom uita.”
Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus:
”Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare!”

(poveste preluată)

Alexandru cel Mare și soldatul

Alexandru cel Mare, unul dintre cel mai mari generali ai tuturor timpurilor, a cucerit, cu ajutorul vastei sale armate, aproape întreaga lume cunoscută în vremea sa. Într-o noapte, în timpul unei campanii, neputând să doarmă, a ieșit să se plimbe printre corturile taberei sale.

În timp ce se plimba, a găsit un soldat care dormea în timpul serviciului de gardă – o greșeală capitală. Pedeapsa pentru asemenea greșeli era, uneori, moartea pe loc; alteori, comandantul punea smoală pe soldatul adormit și o aprindea.

Soldatul s-a trezit când Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscându-și generalul, tânărului i s-a făcut frică.
– Știi care este pedeapsa pentru adormitul în gardă? l-a întrebat acesta pe soldat.
– Da, domnule general, a răspuns soldatul cu o voce tremurândă.
– Soldat, care este numele tău? a întrebat Alexandru cel Mare.
– Alexandru, domnule general.

Alexandru cel Mare a repetat întrebarea:
– Care este numele tău?
– Numele meu este Alexandru, domnule general, a repetat soldatul.

Marele general a întrebat pentru a treia oară, cu o voce mai ridicată:
– Care este numele tău?
Și din nou, a treia oară, soldatul a răspuns cu și mai multă frică:
– Numele meu este Alexandru, domnule general.

Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tânărul soldat, l-a privit drept în ochi și i-a spus:
– Soldat, schimbă-ți numele, iar dacă nu, schimbă-ți comportamentul!

(poveste preluată)

Vasul crăpat

O femeie bătrână avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băț și le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect și tot timpul aducea întreaga cantitate de apă.

La sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate plin. Timp de doi ani, asta s-a întâmplat zilnic. Bineînțeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de rușine cu imperfecțiunea sa și se simțea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit.

Dupã doi ani de așa zisă nereușită, vasul crăpat i-a vorbit femeii lângã izvor: 
“Mă simt atât de rușinat, pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!”
Bătrâna a zâmbit și i-a răspuns: 
“Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă parte nu? Asta pentru că am cunoscut defectul tău și am plantat flori pe partea ta a potecii și, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori și decorez masa cu ele.”

Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însă crăpăturile și defectele ne fac viața împreună atât de interesantă și ne răsplătesc atât de mult! Trebuie să luăm fiecare persoană așa cum este și să căutăm ce este bun în ea. Deci, nu uitați să admirați florile de pe partea voastră de drum!

(poveste preluată)