Iar vă bat la cap cu relațiile

Am reușit să mă cert și cu sora mea din Austria, cu care nu m-am certat niciodată, dar din fericire, ne-am împăcat a doua zi, după ce am mai tras o porție de plâns cu gândul la aceeași problemă: că nu am parte de niciun fel de susținere din partea familiei mele.

Cumnatul meu conducea mașina, iar eu și sora mea povesteam, până mi-a sărit mie țandăra. Eu sunt de vină că am pornit cearta, dar sora mea m-a provocat, că nu înțelege de ce mi-a fost atât de greu când a murit mama și de ce moartea mamei m-a determinat să îmi fac de lucru cu un băiat atât de nepotrivit. Auzind astea, am izbucnit și am vărsat toate frustrările din mine. Cu un ton ridicat, am spus că din cauza familiei mele “iubitoare”, care m-a lăsat să mă ocup singură de mai toate detaliile înmormântării și nu mi-a spus o vorbă bună și nu mi-a dat o îmbrățișare, am ajuns să îmi plâng necazul unui băiat străin, pentru că nepoata mea mi-a băgat în cap ideea că familia lui e unită.

Sora mea nu a ridicat tonul, dar tot nu s-a lăsat, a zis că suntem toți din aceeași familie și avem pretenții exagerate unii de la alții și de la oameni în general. Și eu sunt exact la fel, degeaba încerc să dau vina pe ei. Am recunoscut că sunt și eu la fel, dar am zis că mă lupt ca toate influențele negative din familie să se ducă și să învăț să mă comport corect cu toată lumea.

M-am dus la culcare cu inima grea și cu ideea că trebuie să mă distanțez de familia mea, mai ales că sunt adult și nu mai e mama ca să mai avem ceva de împărțit unii cu alții. Și asta ca să nu le mai dau ocazia să mă rănească din nou. Dar a doua zi am discutat iar, amândouă mult mai calme, și sora mea mi-a zis că nu a știut câte frustrări se ascundeau în sufletul meu, că am făcut bine că i-am spus. Și că rănile cele mai grele vin de la cei mai dragi oameni, dar asta nu înseamnă că eu trebuie să mă despart de toți.

Mai târziu i-am zis că înțeleg, mult mai practic, și de ce s-a întâmplat povestea cu băiatul, că am mai citit câte ceva despre asta. El, fiind foarte copilăros, a fost atras de mine știind că am avut grijă de mama atâția ani și că sunt capabilă să am grijă și de el. Și nu e primul caz de genul acesta, alt băiat pe care îl cunosc de mult timp m-a cerut chiar în căsătorie, ca mai târziu să aflu că avea probleme psihice și considera că numai eu l-aș putea înțelege. Și sora mea a fost de acord și a glumit, că unii vor să se mute de la “hotelul mama” direct la “hotelul nevasta”. 😜

Din păcate pentru ei, genul acesta de băieți nu înțelege că eu sunt exact pe dos de cum mă văd ei. Nu am răbdare cu bărbații copilăroși și, în calitate de soție, le-aș face mai mult rău decât bine, i-aș înjosi și aș divorța de ei fără să mă uit înapoi. Deși fac parte dintr-o biserică ce nu tolerează divorțul, faptul că am fost în stare să o duc pe mama la azil, când nu am mai putut răbda, m-ar determina să fac și acest pas fără să mă mai gândesc la consecințe, doar ca să scap de o relație care mă înnebunește. Din fericire, experiența avută cu mama și cele învățate în familie m-au pregătit ca să mă feresc de astfel de băieți și să le “tai macaroana” din start, până ce nu apucă să se înfiripe o relație adevărată.

Deci acum sunt Stan Pățitul și spun că am avut mai multe relații neoficiale. 😀 Eu le-am văzut doar ca discuții, sau băieții respectivi au fost cunoștințe sau colegi. Dar din afară s-a văzut altfel, unii oameni au considerat că un anumit băiat chiar mi-a făcut curte sau eu “am vorbit” cu unii din ei în vederea căsătoriei. Mi se pare atât de amuzantă expresia aceasta, că un băiat și o fată “vorbesc”, pentru că produce multă confuzie. Păi am vorbit și eu cu unii, dar doar am încercat puțin să îi cunosc, am schimbat impresii sau am testat puțin terenul. Dacă vreunul a vrut să oficializeze relația, nu am fost de acord, iar pe cei mai bleguți, care nu îndrăzneau să îmi spună ceva concret, i-am îndepărtat eu. Probabil nu trebuia să fac nici atât, ci să fi stat complet deoparte, pentru că eu am avut de suferit destul, că bag în seamă cele mai mici detalii. Probabil și ei au avut de suferit, dar până la urmă ei nu m-au lăsat în pace. Dacă m-am mai trezit cu vreo simpatie pentru un băiat (am observat că în general am treabă cu dirijorii de cor, cântăreții sau alții care pun pasiune și energie în tot ceea ce fac), am lăsat-o să moară, că nu sunt genul care să mă bag singură în seamă. Mă mai bag eu, dar atunci când am ceva de rezolvat cu persoana respectivă, nu ca să mă dau pe lângă el, să vadă ce amuzantă și ce inteligentă sunt 😂

Ca și concluzie, nu am nici una, decât că oamenii sunt tare complicați. De asta m-am băgat în domeniul tehnic și nu am vrut să lucrez cu oamenii. Dar degeaba, și la lucru am avut de a face cu oameni: șefi, colegi, chiar interese amoroase 😂 Și a trebuit să învăț să mă relaționez la fiecare, și cred că voi mai avea de învățat, toată viața de acum înainte. 😆

Mintea mea macină mereu

Eu sunt în concediu, dar gândurile mele nu, continuă să se învârtă în cerc fără niciun sens. Și oricât aș încerca să sar din acest carusel, nu reușesc. Așa că mai revin din când în când la metodele mele de tratament, una foarte eficientă fiind scrisul. Și apoi cine vrea citește “vicisitudinile gândirii mele exhaustive”, cine s-a plictisit e liber să caute și pe alte bloguri. 😂 Expresia tocmai folosită mi-a rămas în minte de la liceu; deh, eram clasă de informatică intensiv, trebuia să avem și expresii pompoase 😎

Cei care mi-ați citit toate postările știți deja ce mă frământă în perioada aceasta a vieții: o relație eșuată din start – nici măcar nu pot să o numesc relație, dar care m-a afectat mai mult decât ar fi trebuit – și o relație care nu există încă, dar la care continui să sper, în ciuda aparențelor nevaforabile.

Din păcate, primul individ locuiește în Sibiu și se mai laudă cu câte un status pe Facebook, pe unde a mai fost. Nu știu ce a pățit acum de nu mai umblă prin țări străine, cam pe Transfăgărășan își face veacul. Poate banii sunt pe terminate și se pregătește sufletește să se întoarcă la muncă în Germania, de ar da Domnul! 😜 S-a întors roata, acum eu sunt prin țări străine și el se plictisește în România. Imediat după înmormântarea mamei, muream de ciudă că eu trebuia să mă întorc la muncă, în halul în care eram, și el umbla întruna, ba ca voluntar în Ucraina, ba în concediu într-un fel de circuit prin mai multe țări.

Dar fraiera sunt tot eu, că încă îl mai urmăresc și îmi mai pasă de el. Mi-am dat seama că oricum nu vom fi prieteni niciodată, asemănările dintre noi sunt doar la suprafață și nu am nimic de împărțit cu un om atât de imatur și de manipulator. Faptul că într-un timp atât de scurt am ajuns să îl cunosc mai mult decât într-o viață întreagă și că și-a arătat adevărata față mi-au fost de folos, m-au învățat să fiu mai precaută în cine am încredere și să recunosc mai ușor manipulatorii și invidioșii.

Acum vreo două zile s-a trezit o prietenă, nu prea apropiată, dar care își permite să îmi dea sfaturi nesolicitate, să mă îndemne să nu mai postez lucruri personale pe Facebook, că știe ea că băieții apreciază fetele reținute și discrete. Ea nu e mulțumită de căsnicia ei, chiar ea mi-a mărturisit acest fapt, și crede că are dreptul să îmi dea mie sfaturi despre relații 😂 Altă femeie care a pus coada la prună, care se consideră superioară mie prin faptul că ea e măritată și eu nu, în timp ce e invidioasă pe mine că sunt singură și fac ce vreau, că sunt mai deșteaptă decât ea și am simțul umorului, care ei îi cam lipsește.

Nu mai am răbdare cu oameni de genul acesta, așa că am luat-o tare de la început. I-am zis că nu i-am cerut sfatul și că altă dată ar face mai bine să întrebe înainte să-și ofere “perlele prețioase”. Și că eu de la băieți am auzit total altceva. Știu clar că unuia nu i-a plăcut de mine când eram mai tânără, deși mama lui m-ar fi vrut de noră, pentru că eram prea retrasă. Am avut două perioade în care m-am deschis foarte mult, când am dus-o pe mama la azil și acum, după eliberarea finală de povară. Și imediat colegii și alții din preajmă au văzut schimbarea și au fost încântați de ea. Prima perioadă n-a durat mult, să vedem cum va fi a doua. Eu una sper că voi rămâne la fel de deschisă, că așa m-am născut, va trebui doar să învăț să mă temperez, să nu mai vorbesc atât de mult și de repede. Dar temperarea asta cred că va veni în mare parte de la sine, când îmi voi reveni din stresul care încă mă încearcă, dar care s-a mai ameliorat.

Și să vedeți ce s-a supărat fata la cuvintele mele, cică sunt rigidă, inflexibilă și neadaptată, și voi avea numai probleme în relații. 😂 În primul rând, cele trei cuvinte sunt sinonime, putea să aleagă doar unul 😜 În al doilea rând, s-a caracterizat pe ea însăși prin tot ce a spus. Și în al treilea rând, ce știe ea despre relațiile mele?

S-a dovedit că nu știe nimic, când l-a caracterizat pe băiatul de la distanță, de care am mai pomenit, cu aliasul lui “Rhett”. Și mi-a venit să îmi fac cruce când am auzit cum crede ea că este el, deși nici măcar nu îl cunoaște: manipulator, neserios, își caută victime, poate s-a și însurat și pe mine mă ține în șah de atâția ani, iar eu sunt blocată pe el și trebuie neaparat să mă eliberez din acest blocaj. Și tocmai înainte îi spusesem că eu nu am mai schimbat o vorbă cu el timp de 6 ani și nici nu ne-am mai gândit unul la altul în timpul acesta.

Femeia asta nu pricepe nimic, sau au orbit-o invidia și gelozia, pentru că ultima dată când am vorbit cu ea la telefon, m-a bătut la cap că trebuie să mai las de la mine și că rău am făcut că nu l-am acceptat pe un băiat care mă plictisea și care, acum îmi dau seama, îi cam seamănă ei la caracter. Soțul ei a simțit nevoia să intervină, deși nu mă cunoștea, și el m-a crezut în legătură cu Rhett și chiar m-a încurajat și mi-a mai spus unele lucruri interesante. Cam cicălitor a fost și el, la un moment dat nu mai aveam răbdare să îl ascult, dar măcar a fost simpatic. Dar îmi și închipui cum soția lui s-a făcut verde la față și de asta îmi face figuri acum.

Dar lasă că am dat-o eu pe brazdă 😂 Fiind un caracter slab, până la urmă a tăcut sau a fost de acord cu mine în unele aspecte. I-am zis că și simțul umorului se poate educa și că poate cere ajutorul soțului, care îl posedă din plin. Și că nu a înțeles absolut nimic, sunt blocată pe altcineva, total nepotrivit, dar sunt în proces de vindecare. Până la urmă m-a și botezat fata cu un nou nume de floare, Regina nopții 😎 Acum trebuie să fac un clasament: cred ca pe primul loc rămâne Ghiocel, că vestește venirea primăverii și se potrivește cu firea mea băiețoasă. 🤪 Al doilea e Regina nopții, floare maiestuoasă, dar mă duce puțin cu gândul la insomnii. Și al treilea loc pe podium îl ocupă Lăcrămioara, care înflorește tot primăvara, în anotimpul nașterii mele. Și culmea că toate trei sunt flori albe, analogie cu pielea mea nepigmentată, sau cu nevinovăția sufletului… sper 😀

Ce mă mai frământă e că despre Rhett nu am cum să aflu absolut nimic nou, e tare discret, de abia a scris un comentariu pe Facebook în care combătea un articol la care mulți au dat like. Și am fost din nou de acord cu el și am redescoperit faptul că suntem amândoi împotriva curentului. Soțul prietenei mele a cam râs de mine, că parcă sunt o școlăriță sau lucrez la serviciile secrete, că îl urmăresc pe Rhett pe Facebook și îmi închipui că și el mă spionează sub acoperire. Păi cam are dreptate, ce e de râs? 😂 Sunt o veșnică școlăriță, mereu caut să învăț lucruri noi, și îmi cam place să fac pe spioana 😎 Vă mai amintiți de contul fals de Instagram și cum am râs de primul “pretendent”? Și acum îl urmăresc de pe un cont fals de Facebook, dar asta trebuie să înceteze la un moment dat.

Până atunci, mă auto-educ în fiecare zi să nu mă mai gândesc la el și să nu mă mai intereseze ce face. E greoi procesul, dar zilnic consider că fac câte un pas, cât de mic să fie. Și în același timp încerc să nu mă las copleșită de sentimentele pentru celălalt, care tot cresc, și de “grija” prefăcută a tuturor frustraților din viața mea. Eu consider că sunt semne bune amândouă, și că sentimentele cresc în ciuda distanței, și că toți invidioșii se activează rând pe rând. Măcar vine câte un invidios pe rând, ca în filme, ca să le pot face față, să nu mă trezesc înconjurată și fără apărare 😉

Lecție de psihologie

Am descoperit imaginea de mai sus pe Facebook și m-am identificat imediat cu ultimul caz. Am mai căutat și alte informații despre acest subiect și iată ce am găsit:

Trauma de nedreptate se activează în copilărie, în raport cu părintele de același sex. Copilul începe să își blocheze sentimentele și devine rigid. Își dă seama că va fi apreciat numai pentru ceea ce face, așa că înclină tot mai mult spre performanță și perfecționism. Nu cere ajutor decât atunci când e pe cale să se prăbușească în prăpastie. Este predispus la burn-out și de-a dreptul obsedat de a face toate lucrurile corect. Are mari dificultăți în a se lăsa iubit și a-și arăta iubirea. E mult prea exigent și cu sine însuși și cu ceilalți.

La mine e clar, problema principală a fost mama, dar a contribuit și tata printr-o iubire cam rece. M-am întrebat de multe ori de ce m-am născut cu temperament predominant sangvinic, ca după aceea să devin o combinație paradoxală dintre coleric și melancolic. Răspunsul cred că se află în caracteristicile traumei activate în copilărie. Acum, că sunt pe cont propriu, redevin treptat predominant sangvinică, mai am de luptat doar cu ideile preconcepute ale fraților mei mult mai în vârstă decât mine. Dar observ că încet, încet, se dau și ei pe brazdă, sau se satură de gura mea și mă lasă în pace.

Un lucru e sigur, mai am de lucrat ca să scap de tot de urmările acestei traume. Deși sora mea, care e acum cu mine, a spus că eu prea caut să îmi fac singură dreptate și ar trebui să las lucrurile așa cum sunt, să îmi facă Dumnezeu dreptate, eu am insistat la pastorul în care am avut cea mai mare încredere. Și până la urmă mi-a răspuns, iar vorbele lui mi-au restabilit încrederea în el. Mi-am dat seama că el și celălalt pastor nu țin cu băiatul revenit din Germania în defavoarea mea, ci pentru că au fost mult prea ocupați ca să analizeze lucrurile cum trebuie. A rămas să avem toți trei o discuție când voi reveni din concediu, iar atunci nu voi căuta să îmi fac dreptate, le voi prezenta doar varianta mea și voi lăsa la alegerea lor, dacă vor dori să discute și cu băiatul. Părerea mea e că orice discuție cu el nu are rost, că nu își va recunoaște partea lui de vină. Dar poate știu ei mai bine cum să procedeze în acest caz.

Dacă aș fi lăsat lucrurile așa cum sunt, aș fi rămas cu încrederea zdruncinată în doi oameni care mi-au fost de mare ajutor până acum. Și ei ar fi rămas cu o impresie greșită despre mine și l-ar fi considerat pe băiat complet nevinovat. Nu zic că nu am avut și eu partea mea de vină, dar am avut și circumstanțe nefaste. Acum, când mi-am mai revenit și am mintea limpede, înțeleg lucrurile cu totul altfel. Sper că m-a maturizat și experiența asta și nu vreau să-i fac băiatului rău și să am eu dreptate absolută, ci să se rezolve totul cu avantaje și învățăminte pentru amândoi. Sunt o optimistă incurabilă, că încă cred că el va învăța ceva de aici și se va alege cu fata care i se potrivește. Dar până la urmă, nu e mai bine așa, decât să văd toate lucrurile în negru?

L-am diagnosticat și pe el imediat cu trauma de abandon, și pe prietena mea, despre care cred că s-ar potrivi cu el, cu trauma de respingere. Problema lor cea mai mare e că nu se înțeleg pe ei înșiși și nu caută ajutor. Eu am alergat după ajutor în toate părțile și am încercat să mă tratez cu toate metodele disponibile, poate am și exagerat în dorința de a mă vindeca repede, cât mai repede posibil. Mai e nevoie și de răbdare și de rugăciune, ca metode supreme de tratament 😁 Ei sunt la polul opus, nici nu ai ce vorbi cu ei. Asta este, mie încă îmi pasă de ei, dar voi încerca să nu exagerez nici în domeniul acesta și să mă detașez emoțional de ei cât se poate. Și doar să cer și să aștept de la Dumnezeu vindecare și în dreptul lor.

Când familia nu te susține

Până acum am scris despre familia mea cam de bine, cu mici excepții, dar a venit timpul să mă și plâng de ei. Încă mă întreb dacă să scriu aceste detalii dureroase pe blog, dar după cum spuneam, nimeni din familia mea nu îmi citește blogul și aici am găsit oameni cu care rezonez mai bine decât cu cei care ar trebui să-mi fie cei mai apropiați. Și acest spațiu virtual a devenit mai mult decât un simplu blog pentru mine.

Dacă ar fi să caracterizez toată familia mea în câteva cuvinte, i-aș cataloga pe toți ca niște oameni reci, care nu știu să își exprime sentimentele, nu știu să încurajeze, dar în schimb critică la greu și au pretenții exagerate de la mine. În loc de cuvinte frumoase, aprecierea se exprimă între noi prin ironii. Când apar supărări, nu pot fi discutate și rezolvate în liniște, ci trebuie neaparat să aibă loc niște descărcări electrice 😜 De multe ori m-am înțeles mai bine și m-am mângâiat, cât de cât, cu cei veniți din afara familiei: cumnați sau nepoți prin alianță, decât cu părinții, frații sau proprii mei nepoți.

Ultima experiență de genul a fost cu soțul nepoatei mele despre care am tot povestit, cea care s-a lăsat manipulată să-mi bage în cap idei despre “minunatul” revenit din Germania. Culmea că soțul ei seamănă mai bine cu mine la trăsăturile fizice și la mentalitate, decât seamăn eu cu ea. 😲 Cineva chiar a crezut că e cel mai mare băiat din familia fratelui meu. Nepotul prin alianță nu o suportă nici el pe prietena manipulatoare și, la fel ca mine, încearcă să o convingă pe nepoată să lase baltă această prietenie. Deja suntem patru împotriva ei, dacă îi socotesc și pe fratele meu și pe sora mea din Germania. Și totuși fata insistă în prostia ei – asta în niciun caz nu e o trăsătură de a mea. Sper doar că se va lămuri singură până nu va fi prea târziu.

Dar să ne întoarcem la nepotul meu, care vrea să mergem mai mulți la Brașov, după ce voi reveni din concediu, și să ne dăm cu parapanta. M-a întrebat dacă sunt dispusă să încerc și am răspuns că bineînțeles, mai ales că am auzit deja de la colegi despre aventurile lor cu parapanta. Și atunci m-a surprins cu o declarație care m-a uns la suflet: “Narcisa, tu ești prietena mea!” 🤓 Noroc că nepoata mea nu e geloasă 😂

Am mai pomenit și de celălalt nepot din Austria, care e chiar de naționalitate austriacă. Și ambele mele nepoate au același nume 😜 Am observat că în ultimul timp e pasionat de motociclete și l-am întrebat dacă mă duce și pe mine o tură. A zis că sigur, dacă am curaj, apoi am purtat o discuție filozofică despre motociclete și dependența de viteză. M-a distrat postând pe Facebook niște analogii dintre motociclete și relațiile romantice, nu știu de unde le mai scoate. 😂

Acum abia aștept să am parte de ambele experiențe cu noii mei prieteni 😁 De fapt am fost prieteni și înainte, că sunt de câțiva ani integrați în familia mea, dar acum parcă e puțin altfel. Și când mă gândesc că puteam face aceste lucruri cu prietenul din Germania, care e pasionat de motociclete și pe la avioane îi cam fug ochii… Dar dacă a fost prea prostuț pentru mine, ce să-i fac. Chiar și el mi-a oferit la un moment dat mai mult decât familia mea, când i-am scris prima dată și m-am plâns că frații mei m-au lăsat să mă ocup singură de înmormântarea mamei, și am zis că familia lui e mult mai unită din câte am auzit eu. Nu mi-a răspuns direct, ci a pus pe status fotografii cu niște mesaje care s-au potrivit exact cu starea mea și m-au încurajat. Din păcate, sau din fericire, totul s-a dus pe apa sâmbetei a doua zi, când a început cu figurile lui exagerate care m-au băgat în sperieți.

I-am spus nepoatei mele: cât e el de prostuț și zăpăcit, în momentul acela m-a înțeles mai bine decât familia mea, sau dacă nu a înțeles, măcar a știut ce să posteze ca să fie totul ca o îmbrățișare virtuală pentru mine. Nepoata mea nu agrează rețelele sociale și a dat să râdă, zicând: ce e aia îmbrățișare digitală? Dar apoi a înțeles și mi-a oferit ea una reală când am plecat de la ea. 😁

Dacă mă gândesc bine, de la tata am primit o singură îmbrățișare în viața mea, iar de la mama nici atât. Am fost intrigată când am descoperit în pozele de pe Facebook asemănări fizice între mine și prietenul din Germania, chiar între el și tatăl meu, de am crezut la un moment dat că are rude prin Suceava 😜 Dar apoi am descoperit că respectivul are același defect ca tatăl meu: nu știe să își exprime sentimentele. Atât de mult s-a ascuns, de nesigur ce era, dar eu l-am dibuit din priviri, voce și comportament. Și în același timp are defectele mamei mele, am zis ca numai cuțite în inimă mi-a înfipt prin respingerile lui, ba block pe Facebook, ba “Rupe filmul, Narcisa”, ba “Nu mă interesează ce ai tu de spus despre ce s-a întâmplat.” Apăi de o asemenea dragoste ciudată nu mai am nevoie, că am trăit-o din plin timp de 38 de ani în familia mea.

Acum sunt cu sora mea în Austria și credeam că va fi liniște pe aici. Da de unde, n-am avut de lucru să îi povestesc aventurile mele amoroase și chit că e cea mai liniștită dintre noi, a sărit și ea cu gura. N-a avut răbdare să asculte toate detaliile poveștii cu prietenul blond și a tras repede concluzia că eu am vrut să mă mărit cu el și el nu, după un timp a zis totuși că el doar s-a prostit și eu l-am luat în serios. Eu zic că nu are dreptate cu ambele concluzii, dar nu mai insist, că face și ea ca ceilalți frați, nu știe să mă aprecieze așa cum ar trebui.

Când i-am povestit despre cel pe care îl consider potrivit pentru mine, iar m-a descurajat. Că poate ceea ce îmi doresc eu și ar fi cel mai bun lucru pentru mine e un serviciu ușor, nu căsătoria. Că e greu să ai o familie și nu e asta împlinirea pe care o caut eu. Că la cât de tulburi sunt vremurile, ar fi bine să nici nu mă mai gândesc la nimeni și să îmi văd de treaba mea de una singură.

Nu zice ea rău ce zice, dar nu pot să îi accept sfaturile când știu clar că nu sunt obiective deloc, ci vin pe fondul frustrărilor ei personale. Ambele surori și fratele meu s-au căsătorit de tineri și nu sunt foarte mulțumiți de alegerea făcută, iar cea mare nu s-a căsătorit nici acum. Am spus deja că sora cea mai mare e supărată pe mine din cauză că i se pare că îmi merge mai bine decât ei, m-a blocat pe whatsapp și le-a transmis celorlalte două că a terminat-o cu mine, zece ani dacă nu vorbim și nici nu-i pasă. Deși mă doare, de data asta nu îmi mai pasă cu adevărat nici mie, pentru că e prea liniște fără frustrările și invidia și indicațiile ei prețioase pe care nu le doresc și care nu mă ajută cu nimic.

Fratele meu m-a întrebat în zeflemea că ce m-a apucat la vârsta asta, vreau și eu necaz pe cap? Și i-am zis că vreau, ce, numai el are voie? Și așa am avut destule necazuri și singură, cu mama solicitându-mă la maxim și chiar peste maxim. “Necazul” căsniciei eu nu îl văd ca un necaz adevărat, la vârsta mea, cu experiența acumulată și mai ales că am găsit pe cineva care mi-e egal în cam toate privințele și mă completează în cele puține care au mai rămas.

Nu știu cum să mă abțin să mai vorbesc cu frații mei despre probleme sentimentale, că văd că ei nu rezistă fără să îmi dea în cap de fiecare dată. Până și sora mea din Germania, care a fost cea mai înțelegătoare până acum și a zis că numai prietena nepoatei mele e de vină că mi-a băgat idei aiurea în cap, și că nu mai vrea să audă de băiatul respectiv, că nu îl cunoștea așa zăpăcit, mi-a trântit-o și ea. Cică ce fac eu acum de umblu după celălalt, așa se comportă o fată?! 😲

Dar spuneți și voi, prietenii mei de pe blog, cine după cine umblă? 😂 Că postez pe Facebook și vede și el? Dar eu chiar postez pentru toată lumea și am interacțiuni cu oameni apropiați și acolo. Că mai bag câte o amintire de care sigur știe și el sau mai bat câte un apropo, tot degeaba, că oricum nu zice nimic și știu ce gândește doar din ce am vorbit deja cu el. Habar n-am dacă se uită măcar la ce tot muncesc eu pe acolo 😂 Și la fel ca și pe blog, postez de plăcere sau ca un fel de terapie și pentru a afla și părerea altora. Eu zic că nimeni nu umblă după nimeni, e liniște totală, au mai rămas doar gânduri și sentimente despre care voi vedea eu dacă vor avea o finalitate sau nu. Eu cred că vor avea, dar dacă mă iau după frații mei, pot să plec singură în lume, că nu sunt vrednică de atenția unui inginer și cu atât mai puțin de măritat 😂

Romantisme expirate

…sau cum mă distrez eu cu fetele fratelui meu, ajunse la vârsta măritișului. Observați că sunt pornită rău pe subiectul acesta, dar ziceam cu câteva postări în urmă, dacă nu mă lasă oamenii în pace, în durerea mea, ajung să mă gândesc și eu obsesiv la măritat. Și acum chiar că nu m-au lăsat deloc în pace, nepoata mea cea mai mare, care e măritată de la 20 de ani și are 4 copii, a adus beleaua pe capul meu.

Când a început să îmi povestească de ”bărbatul minune” care s-a întors din Germania și era voluntar în Ucraina, eram cu mintea limpede, doar cu puțin timp înainte să moară mama și totul să se întoarcă pe dos. Și m-am gândit: ”Ce reclamă îi face fata aia la frate-său!” Iar nepoatei mele i-am zis: ”Eu îl știu de mult pe respectivul, dar de când s-a întors din Germania parcă s-a șmecherit, nu mai salută, zici că nu mă mai cunoaște.” Și când s-a uitat la mine fix și a așteptat să salut eu, m-am gândit: ”Se uită la mine ca vițelul la poarta nouă!” Am salutat, no, că îl știam de mult timp, dar apoi am început să îl evit. Dacă lucrurile continuau în același stil, s-ar fi ales praful de toate eforturile lui; din prieteni cum eram, aș fi ajuns să nu îl mai pot vedea.

Nepoata mea a adus știrile la mine, dar apoi tot ea m-a apostrofat că îmi fac iluzii. Se întâmpla totul sub ochii ei și ea nu vedea! Dar se considera îndreptățită să îmi dea mie sfaturi, că vezi tu Doamne, ea a pus coada la prună că s-a măritat repede și eu n-am realizat nimic în viață până la aproape 40 de ani, că nu am reușit să mă căsătoresc. Și îmi zicea: ”Narcisa, vrei să te măriți și tu acum? Dar tu știi ce greu e să crești un copil?” Dar eu nu m-am lăsat mai prejos: ”Dar tu știi ce greu e să ai o mamă bolnavă și bătrână pe cap, care e cât zece copii? Știi cum e să ai în același timp un job solicitant? Ți-ai fi sacrificat toată tinerețea să ai grijă de mama ta? Ai fi renunțat la măritat la 18 ani ca să faci facultate? Nu ai știut decât una și bună, cum termini liceul să dai la MMI, și acum te iei de mine absolut degeaba.”

Pentru necunoscători, MMI înseamnă ”mă mărit imediat”, facultatea preferată a fetelor :)) Nu e o vorbă inventată de mine, ci cu siguranță de unele disperate 🙂 Dar cum eu am fost tot timpul mai cu moț, am preferat să merg la Inginerie, nu la MMI :))

Pe vremea mamei mele, ea era fată bătrână la 23 de ani. Se pare că unii nu au evoluat deloc, au aceleași concepții și acum. Nepoatele mele sunt presate de societatea lor bisericească să se mărite cât mai repede și să aibă cât mai mulți copii. A doua nepoată e oaia neagră a familiei, pentru că a îndrăznit să meargă la facultate și nu se înghesuie la măritat. A avut și ea de a face cu doi prăpădiți, tot din cauza presiunii puse pe capul ei, dar a scăpat cu bine de ei și acum e Stan Pățitul, zice niște aforisme de rămân mască și am eu de învățat de la ea 🙂 De când mi-a transmis ”admiratorul meu în secret” mesajul să rup filmul, i-a și pus eticheta: ”Vulpea când nu ajunge la struguri, zice că sunt acri! Narcisa, tu i-ai ridicat stima de sine foarte scăzută, de asta te-a lăsat să îi scrii atâta timp. I-a plăcut atenția ta!” Trebuia să o ascult de atunci, dar până la urmă am ajuns și eu la aceeași concluzie. Îi scriam respectivului la un moment dat, când nu mai citea deloc, că tace ca porcu-n cucuruz și eu mă tăvălesc pe jos de râs ce comunicare ciudată avem, nu suntem normali niciunul :)) Deci m-a chinuit, dar m-a și distrat, ce să mai zic, în tot răul e și un bine. Voi avea ce povesti nepoților, poate voi scrie și romane după viața mea 🙂

Și dacă săracele de fete sunt bătrâne la 23 de ani, eu ce să mai zic la 38? Sunt muma pădurii, sunt antică și de demult. Bine măcar că am gene bune și nu îmi arăt vârsta, mi s-au dat chiar și 16 ani :))

Am ajuns și la a treia nepoată, care visează tot la băieți cu facultate, deși ea nu are de gând să facă vreuna. Nu am nimic împotriva acestui fapt, am ce am cu modul ei de gândire. Se consideră superioară surorii celei mari și zice că ei nu îi trebuie un țăran ca soțul ei. Deși ea cu familia locuiește acum la țară, dar s-au născut toți în Sibiu, și își permite să își dea aere de orășeancă. A stat ceva timp într-un oraș departe de casă și a cunoscut doi băieți. Unul nu i-a zis absolut nimic și o tot studia de la distanță, în timp ce familia lui s-a împrietenit cu ea. Altă strategie, alt ciudat, am zis eu. Apoi a apărut unul foarte deschis cu toată lumea, care are mama bolnavă de cancer, și nepoata mea s-a împrietenit cu surorile lui. Ambii băieți sunt încă la școală, sau unul a terminat facultatea, nu mai știu exact.

La un moment dat, văzând că primul nu îi acordă mai mult decât câteva priviri, nepoata mea a luat decizia să se întoarcă acasă. Tatăl ei a sfătuit-o să mai stea un an prin zonă și să-și caute altceva de lucru, eu am zis la fel, să dea și celuilalt băiat o șansă. Și să auziți ce discuție am avut cu ea pe subiectul acesta, pot să fac o scenetă din ea. 🙂

Al doilea băiat are același nume ca și ea, să îi numim Marcel, după frate-meu, și ea să fie Marcela, ca să nu le dezvălui numele reale. Și zice nepoata mea:
”Nu mai stau acolo, dacă Marcel își dorește o Marcela, poate să vină după ea și la Sibiu, ba poate chiar să meargă după ea până la capătul pământului.”
Am murit de râs, apoi am înviat din nou și m-am luat de ea:
”Mai lasa-mă, tu fată, cu romantismele tale expirate! De unde le tot scoți? Nu pricepi că acum mama lui e prioritate, cum vrei tu să vină după tine? Dacă erai fată deșteaptă, îl întrebai cum se simte mama lui și dacă are cumva nevoie de ceva ajutor.”
Dar nu s-a lăsat fata:
”Dar de ce nu îmi trimite un mesaj, dacă mama lui e rău, să știu să mă rog pentru ea?”
Mi-am pus iar mâinile în cap:
”Băieții nu trimit mesaje, fetele fac asta! El consideră că tu știi deja situația și ești liberă să te rogi, dacă vrei.”

Mai târziu i-am spus: ”Îmi pare rău, dar nu te potrivești cu domnii din orașul X. Eu zic că vei avea aceeași soartă ca sora ta, poate tu vei avea parte de un țăran mai rafinat.” După ce a stat ceva timp acasă, s-a hotărât totuși să se întoarcă, a găsit altceva de lucru și acum continuă să viseze la primul băiat, mai ales că e aproape de el. Cel de-al doilea a fost aruncat în marea uitării 🙂 I-am zis că va păți ca mine cu băiatul indisponibil emoțional, dar n-am cu cine vorbi, mai bine o las în pace, că e tânără, are timp să se lămurească singură.

Abia aștept că crească și celelalte, mai sunt încă trei, să vedem cu ce idei mai vin și ele. Sau mă voi sătura eu să fiu consilierul pe care nu-l ascultă nimeni 😛

Noi prieteni

Când am început să scriu pe acest blog, nu m-am gândit că voi cunoaște oameni atât de deosebiți, și nici atât nu mi-am închipuit că voi lega relații cu unii dintre ei și în afara blogului.

Prima prietenă a fost Potecuța, care mi-a făcut niște comenzi de obiecte handmade și ne-am întâlnit să mai povestim. A rămas să ne mai întâlnim o dată și nu am mai reușit. Dar rămâne pe listă, Potecuță dragă, când vrei să-ți porți pașii și pe potecile de la Bungard, să mă anunți, că nu ești departe, rezolvăm un transport imediat 🙂

A urmat domnul Petru Racolța (cred că nici acum nu scriu corect numele, îmi cer scuze), care a participat la un concurs organizat pe blogul meu și a primit de la mine o cutie în formă de inimă cu Parisul pe ea. Oare simplă coincidență să fie, domnule Petru, că anul acesta v-a lovit inspirația cu poezii, glume și tot felul de aforisme despre iubire? 😉

A fost și doamna Elena Marin Alexe, care a participat la același concurs și m-a impresionat cu o poezie emoționantă despre tatăl dânsei. A primit și ea de la mine o amintire. Nu am mai văzut-o de ceva timp prin lumea blogurilor, dar sper că va reveni.

Și acum, recent, a revenit Anca cu blogul ”Random Stuff”. Am aflat că avem niște cunoștințe comune, deși ea e cu familia in SUA și eu sunt în România. Și m-a întrebat de ce mai stau într-o biserică ce mi-a provocat atâtea drame? 🙂 Nu v-am spus eu toate dedesubturile, că nu e bine să dau tot din casă, dar în orice biserică sunt oameni și oameni, așa cum nu există pădure fără uscături.

Pe scurt, mi-am auzit din partea mai multora, în unii dintre ei am avut chiar mare încredere, că aș fi nebună, că multe din cele ce s-au întâmplat în realitate sunt doar în capul meu. Cum spuneam și într-un comentariu pe Facebook la un articol postat de o prietenă deschisă la minte, românii sunt încuiați rău când vine vorba de bolile mentale. Nu știu să facă diferența dintre o boală serioasă și o simplă epuizare nervoasă, pe toți îi bagă în aceeași oală de nebuni. Și nu știu că mulți psihiatri sunt de părere că adevărații nebuni umblă liberi pe stradă, cei mai puțin nebuni și-au recunoscut starea și s-au dus să se trateze sau măcar au fost duși de alții cărora le pasă de ei. Familia mea s-a nimerit să fie una de sensibili, în frunte cu tata, prea mult ne consumăm pentru orice și asta se resimte în starea noastră psihică, avem parte de insomnii și descărcări nervoase care îi pot șoca pe cei din jur.

Oricum, eu sunt ultima din familie care a mai rămas în biserica respectivă. Părinții au murit, surorile sunt plecate în străinătate, iar fratele meu a avut ceva nemulțumiri și după niște discuții a plecat singur. A venit rândul meu să am nemulțumiri, începând cu moartea mamei și continuând cu problemele sentimentale pe care le-am prezentat deja. În loc să am susținere din partea a doi pastori, am fost mai mult încurcată de ei, au ținut cu băiatul pentru că e voluntar în diverse proiecte susținute de ei. Iar pastorul mai în vârstă, care mi-a oferit altă dată sfaturi bune, e plecat de mult timp în SUA, nu am îndrăznit să îl deranjez cu problemele mele. Na ce să mai zic, cei doi au pierdut respectul meu, probabil vor fi prea mândri să își ceară vreodată scuze, dar le-am predicat eu cât am putut pe whatsapp, să le rămână acolo să aibă ce rumega. Mai am un refugiu în cel aproape de vârsta părinților mei… sau până la urmă, nu mă ține nimic legată de Sibiu, cine știe ce se va mai întâmpla.

Nu i-am spus Ancăi că puteam să ajung aproape de ea, în SUA sau în Canada 🙂 O prietenă din Suceava s-a măritat în SUA și voia să mă ducă și pe mine lângă ea, mi-a și găsit deja pretendent :)) Cică un băiat care lucrează în domeniul calculatoarelor… asta poate însemna orice, soră-mea cea mare a trebuit să se bage pe fir, că nu pot a lu’ Mironese să tacă, și a zis că băiatul poate mătură și el în camera cu servere :)) Am râs și eu cu ea, că sunt mulți de genul acesta. Chiar sora băiatului blond din Germania a pretins la un moment dat că lucrează în IT și m-a desconsiderat pe mine, că n-aș fi gospodină după pretențiile ei. Și ea era o amărâtă de secretară, eu nu i-am contestat niciodată calitățile de gospodină. Dar i-am spus nepoatei mele, care e prietenă cu ea, că dacă o iau la întrebări în ce domeniu a lucrat ea în IT, o fac să plângă, că e tare jignibilă :)) De băiatul din SUA nu zic nimic, că nu am reușit să aflu detalii, soțul prietenei a murit fulgerător și așa s-au năruit toate planurile ei, acum se pregătește să revină acasă. Oricum i-am zis că eu nu mă înghesui să plec nicăieri, că am casă nouă, și dacă tot plecam, nu aveam probleme de acomodare ca ea, că știu limba engleză și multe despre cultura americană.

De asemenea, am primit două oferte de lucru cu relocare în Suedia și în Canada. Mă duceam mai aproape de sora mea din Canada, să ne luăm de păr și în direct, nu numai la telefon 😛 Acum iar e supărată și nu mai vorbește cu mine, de ciudă că eu vreau să îmi schimb serviciul cu o diferență destul de mare la salariu, iar ea nu a primit nicio mărire. I-am zis să nu mai facă figuri, că ea tot câștigă mai mult decât mine în Canada și nu e concurs între noi, cine câștigă mai mult și cine e mai deșteaptă. Dar am ajuns să fiu blocată pe whatsapp 😛 Toți adolescenții întârziați din viața mea s-au dezlănțuit ca la comandă, eu zic că mi se pregătește o surpriză, că prea ciudoși sunt toți 🙂

S-a închis cercul

V-am spus că sunt o fraieră? Nu? Vă spun acum. Nu știu când voi înceta să îmi mai fac de lucru cu oameni care nu merită nici cea mai mică fărâmă din timpul și energia mea. O dată și o dată sper că voi pricepe că nu pot să împac pe toată lumea și unii oameni nici măcar nu ar trebui băgați în seamă.

Vă spuneam că a doua soră a antagonistului blond s-a băgat pe fir și mi-a dat add pe Facebook. Am înțeles că ea și fratele ei mi-au studiat amândoi contul. Acum aflu de la nepoata mea că fata singură s-a uitat pe contul meu și a zis că îmi dau aere de influencer. Se vede că nepoata mea e prietenă cu cineva dintr-un neam de oameni care vorbesc tot alambicat, sau nu sunt eu atentă și înțeleg tot aiurea.

În fine, ideea e că i-am răspuns cu același tratament pe care mi l-a aplicat fratele ei: am blocat-o după câteva ore. Astăzi am zis să o deblochez și să îmi cer scuze, că eu nu fac din astea, doar m-am prostit și eu ca frate-său. Mi s-a părut că ea și sora ei mă spionează, dar n-oi fi eu o persoană atât de importantă. Și nu îmi dau aere deloc, sunt chiar foarte sinceră și colegii m-au numit în glumă “trendsetter”.

Am crezut că nu îmi va răspunde, dar m-am înșelat, a trebuit să se justifice și prin asta să se acuze și mai tare 😂 Că nu știe despre ce frate vorbesc, că ea are 6 frați. Că nu spionează pe nimeni, doar nu lucrează la serviciile secrete și are o viață prea frumoasă ca să spioneze pe Facebook. Că nu știe ce aere îmi dau sau nu îmi dau, că doar nu trăiește pe Facebook. Că eu sunt ciudată rău că am abordat-o în felul acesta. Deci ciudata strigă: “Ciudata!” , sau hoțul strigă: “Hoțul!” 😂

Ca răspuns am râs și am zis că toată familia are un talent deosebit de a o da la întors. Nu i-a plăcut asta și a trebuit să facă mișto și ea, a zis să îi abordez și pe ceilalți frați dacă tot mă pricep. Am răspuns că nu am treabă cu toată familia, doar pe ei trei îi cunosc și nu mai cred ce spune nici unul dintre ei. Ultima parte nu a mai citit-o și nici nu cred că o va mai citi.

Deci vrei să faci bine și tot cu rău te alegi, unii oameni sunt pur și simplu incorigibili. Eu zic că urlă invidia în ei 😂 Domnișoara, sau doamna, a făcut inginerie alimentară și trăiește cu un IT-ist. De asta o fi visat și frate-său la o IT-istă? 😂 Dar doamna inginer nu știe să scrie corect gramatical. Bine că nu am pomenit și de asta, că m-am mai luat în trecut de scrisul unui inginer și l-am supărat rău. Diploma înainte, prostul după ea, cum e o vorbă românească 😜

No și uite așa îmi pierd eu timpul luptându-mă cu morile de vânt, când mă voi învăța minte odată? În ultimul timp am avut parte de lecții peste lecții, sper că eu nu sunt incorigibilă și le voi aplica de acum înainte.

To all the boys I’ve loved before

Acum postez și de două ori pe zi, dacă așa îmi vine inspirația 😄 Am ajuns iar în aceeași stare de oboseală extremă ca acum 2 luni și jumătate, când mama se lupta între viață și moarte. Dar e o diferență enormă în sufletul meu, atunci veneau gânduri peste gânduri și halucinații, de am ajuns într-un moment de disperare să-i scriu prietenului blond, a fost cumva ca un colac de salvare de care m-am agățat. Acum simt cum se duc unul câte unul gândurile și ranchiuna, privesc cu speranță la viitor, gândindu-mă la concediul cu sora mea de care mă mai despart câteva zile, la noul loc de muncă pe care cred că îl voi avea până la sfârșitul verii, și la viitorul soț care va apărea… cât mai repede, sper, de pe partea mea să vină și în seara asta, că îl aștept cu brațele deschise 😂 Încă simt că mintea mea e ca o moară stricată, dar încet încet se limpezesc gândurile și în sufletul meu sper să rămână, pentru vechiul prieten, doar bunătate și milă – exact cum era sufletul lui Rhett la sfârșitul romanului ”Pe aripile vântului.” Și mă ghidez după același dicton ca și Scarlett: ”E și mâine o zi!””

Azi mă gândeam la un nou film care se potrivește cu viața mea, mai precis o trilogie: ”To all the boys I’ve loved before”. Primele două filme au o poveste mai interesantă, al treilea mi s-a părut plictisitor și n-am rămas cu mare lucru din el. Pe scurt, Lara Jean e o fată care scrie scrisori de dragoste băieților de care e îndrăgostită, și a strâns cinci în total, pe care nu are de gând să le trimită niciodată. Dar bineînțeles că scrisorile ajung la destinatari, cum altfel se putea să se miște ceva, să avem o acțiune efectivă? 😂 Eu mă aseamăn cu ea în sensul că am avut, sau mai am, cinci mari iubiri, și fiecare a primit de la mine câte un mesaj sau mai multe, după caz, dar cred că în niciun caz nu au fost declarații de dragoste, ci mai mult un răspuns la acțiunile sau vorbele celor în cauză.

Kenny din tabără, un băiat care este doar menționat în film, fără să ia parte la acțiune, mă gândesc că poate fi prima mea iubire de la 18 ani. Abia făcusem cunoștință cu internetul pe la liceu și pierdeam și eu vremea pe un program de chat popular la vremea respectivă. Până am dat de un băiat cu care m-am înțeles de la primele cuvinte, și care nu m-a mai lăsat în pace, deși eu eram foarte reținută, tata abia murise, eram cu gândul la facultate și în niciun caz nu îmi doream atunci o relație serioasă.

Dar băiatul avea 22 de ani, nu făcuse decât școala profesională și îi ardea de însurătoare, se pare, deși nu știu ce căuta pe internet la vârsta aceea, că sigur avea destule opțiuni offline. Probabil simțea și el, ca și mine, că se exprimă mai bine în scris decât verbal. Am mai schimbat câteva vorbe la telefon, iar când să vină la Sibiu să mă întâlnească, eu am aplicat tratamentul de șoc: nu mai vreau să continuăm, am o facultate de făcut, nu îmi doresc acum o relație. Bineînțeles că a insistat, dar nu ai cu cine vorbi când Narcisa are capul pătrat 😂 Cum mă suna pe fix, nu îi puteam vedea numărul de telefon, nici măcar nu am vrut să mi-l dea, să nu fiu tentată să îl sun mai încolo. Am lăsat o opțiune deschisă, să mai ținem legătura de la distanță, doar să mai știm unul de altul, dar normal că nu a fost acceptată. No, atâta minte aveam și eu la vremea respectivă 😄

După 20 de ani, la câteva zile după moartea mamei, am avut o confirmare că am ales ce trebuia, când un coleg de la lucru, care abia terminase facultatea, mi-a zis că bine am făcut că nu m-am măritat tânără. Că dacă o aveam și pe mama, și soț și copii, toți ar fi tras de mine și nu aș mai fi avut niciun pic de timp pentru mine. Nu avea de unde să știe el ce se întâmplase în tinerețile mele, a zis doar așa să mă încurajeze, că am timp de măritat de acum înainte. Și mi-a povestit și de bunica lui de 90 de ani, care a crezut că are Covid și a avut doar o răceală, pentru că ea se ține bine, încă lucrează în grădină. I-am răspuns cu părere de rău că mama s-a lăsat de mult, de când era încă pe picioarele ei stătea mai mult în pat. I-am zis după un timp colegului că poate să își deschidă cabinet privat de psihologie, atât de bine se pricepe 😂 A râs și a zis că se va gândi la sugestia mea, că toți am trecut prin greu și știm cum este, dacă poate ajuta nu se dă în lături să o și facă.

Lucas, băiatul gay, poate fi colegul pe care nu îl observam nicicum si despre care am povestit deja în articolul anterior. Nu e el gay, între timp s-a însurat și are doi copii, dar așa îmi dădea uneori impresia de domnișoară fițoasă 😂 Am zis întotdeauna că nu suport băieții feminini sau copilăroși, el era și și, nu știu de ce se mai mira atât că nu îl băgam în seamă! O fi avut el o idee fixă că se atrag contrariile, dar nu știa și nu îi păsa că eu sunt mai cu moț și am cu totul altă părere.

Băiatul din vecini, Josh, ar putea fi primul coleg de la lucru care mi-a arătat interes, dar care nu m-a atras pentru că mi se părea prea în vârstă și prea încet se mișca. I-am pus porecla “Sfinxul” pentru că avea mereu aceeași figură și nici măcar nu schița un zâmbet când vorbeam cu el. Vă dați seama, eu, care fac pe toată lumea să râdă, nu aveam niciun efect asupra lui. 10 ani mai târziu, influențată de o prietenă care spunea că nici ei nu i-a plăcut la început de soțul ei, m-am gândit să îi mai dau o șansă. Dar n-a putut ieși din tiparele lui și a ratat-o.

Și ajungem la marea rivalitate între blondul John Ambrose și relativ brunetul Peter Kavinsky. Lara Jean l-a preferat de la început pe Peter, apoi a crezut că are mai multe în comun cu John, dar în final tot pe Peter l-a ales. Nu mai trebuie să vă dau detalii, că ați citit deja destule despre ultimii doi băieți din viața mea. Din câte îmi amintesc, John Ambrose a dispărut, nu mai e prezent în al treilea film. Și parcă nu s-a găsit o fată pentru el. Voi vedea ce soartă va avea și John Ambrose al meu, eu tot sunt sigură că se potrivește perfect cu prietena de care am mai zis. Dar ce și cum se va întâmpla nu mai depinde de mine, eu mă străduiesc doar să mă eliberez de amintirea lui.

Și drept să vă spun, fac exact pe invers de cum m-a sfătuit toată lumea: rupe orice legătură cu el, nu te mai gândi la el, ieși să mai vezi și alți băieți. Nu mă mai forțez la nimic, las lucrurile să se așeze de la sine. Când am chef, mă mai uit pe contul lui de Facebook, sub acoperire, desigur. I s-a spus că arată ca James Bond, dar eu sunt James Bond de fapt 😂 Îmi mai amintesc de poveștile vechi de prin tabere, de interacțiunile noastre și râd cât de prostuț poate fi și acum. Dar nu râd cu ironie, ci cu bunătate, ca o soră mai mare. Deși sunt numai cu câteva luni mai mare decât el, la minte parcă sunt de 100 de ani 😂 Câte aș avea să îl învăț, ca o bunică, numai să vrea 😉

Și cu asta închei povestea de azi: primul băiat, de care am pomenit, și ultimul din serie sunt amândoi dintr-un județ. Prin zonă aș fi mers la facultate dacă nu ar fi trebuit să am grijă de mama, dar se pare că a venit orașul respectiv la mine. Ceilalți trei sunt tot ardeleni, doar unul fiind din Sibiu. Iar eu, născută în Sibiu, dar cu temperament și vorbă de la Bucovina, doar accentul îmi lipsește 😂 Și într-un timp mă gândeam ce bine ar fi să găsesc un băiat asemănător cu dirijorul nostru de cor, care a venit tot din aceeași zonă, dar de vârsta mea, că el e prea tânăr. Păi culmea ironiei, sau a umorului lui Dumnezeu, se pare că va veni un băiat apropiat de vârsta mea cu exact același nume și locul de origine tot de pe acolo 😁

Timpul nu vindecă de la sine

După cum ziceam ieri, am intrat într-o buclă infinită din care nu voi ieși atât de ușor. Zilele acestea urmăresc tot felul de filmulețe educative și dintr-unul am aflat că intenționat am fost băgată în această buclă de către un bărbat nesigur. Habar nu am dacă el vrea să continue această stare de fapt – zicea filmulețul că poate dura ani de zile – și nici nu mă interesează, aproape 3 luni îmi sunt mai mult decât suficiente, am și eu o vârstă. Și am mai trecut printr-o astfel de buclă de câțiva ani, când eram mai tânără și fără experiență, și printr-una care din fericire a durat mai puțin de o săptămână.

În primul caz, nu îl observam deloc pe băiatul respectiv, eram colegi de muncă și în jur de un an i-a trebuit să își ia inima în dinți să îmi adreseze câteva vorbe. Între timp mi-a spus cineva din biserică despre el, degeaba, cu greu mi-am dat seama cine e și tot nu m-a interesat. Și după ce am vorbit prima dată, am rămas cu o impresie nu prea favorabilă despre el. După aceea, vreo 2 ani de sâcâieli și copilării i-au trebuit ca să îmi trezească niște sentimente, cu chiu cu vai, și în momentul în care totul părea la punctul culminat, atunci i-am și dat în cap cu un email în care îi ziceam să mă lase în pace.

După aceea, au urmat schimburi de emailuri și o discuție față în față, toate absolut inutile. El insista că nu a avut nimic cu mine, că totul a fost prietenie și colegialitate, eu insistam că se joacă cu sentimentele mele și să dispară din calea mea. Doi ani nici măcar nu ne-am mai salutat, până tot eu am intervenit să rezolv problema și să îi cer atât, să ne salutăm când ne vedem pe la lucru sau la biserică. A început să mă salute într-un mod evident, căutându-mi mereu privirea, și m-am gândit: s-a întors roata? Degeaba, prea târziu, eu am trecut peste. Și chiar dacă nu trecusem cu totul peste, în niciun caz nu aș fi cedat.

Dacă am văzut că nu se potolește, instinctiv i-am întors-o cu aceeași monedă: dacă el râdea înainte că nu are nimic cu mine, eu am râs de data asta cu niște comentarii sarcastice pe Facebook. Le-a șters și s-a supărat, și prin asta am realizat că nici măcar un pic de simț al umorului nu are. Și ne-am întors exact de unde am plecat, nu ne mai salutăm nici astăzi. Între timp s-a căsătorit, deci nu mai am nimic de împărțit cu el. Am zis că problema e de acum între conștiința mea și Dumnezeu, dacă mai am vreun pic de ranchiună acolo, Dumnezeu să o scoată cu totul afară.

Dar acum stau și mă gândesc: ce rost a avut totul? Ce au în cap băieții de genul acesta, văd că nu le arăți niciun interes și totuși insistă până în pânzele albe? Eu zic că nu prea au nimic în cap și nu știu nimic despre femei în general. Și mă gândesc că, de obicei, în cazuri de acestea, fetele plâng sau se ascund, numai eu dau în ei cu ce apuc și nu mă las până nu mă răzbun și pe mine, și pe alte fete. Or mai fi și altele bătăușe ca mine? 🙂 Am zis că mult mai ușor rezolvam certurile de genul acesta cu o provocare la o bătaie, de ce nu mi-a venit ideea mai devreme? Dar nu cred că aveam cu cine să mă bat, că erau toți mai fricoși decât mine. Deși mai multă forță au toți, cu siguranță, atitudinea mea e cea care îi face să bată în retragere.

Și pe lângă faptul că m-am răzbunat eu, m-a răzbunat și Dumnezeu 🙂 În compania în care lucrez acum, am avut un coleg cu același nume, care chiar mi-a fost cel mai bun prieten și coleg. Probabil și pentru că e însurat și are un copil, am putut să vorbesc cu el orice. El m-a întâmpinat și m-a condus prin departament prima dată, iar în timp ce se pregătea de plecare la altă companie, am zis că plec și eu. În combinație cu niște nemulțumiri legate de diverse aspecte din companie, plecarea lui m-a determinat să iau o decizie fermă, deși nu era chiar momentul acum pentru noi interviuri și începuturi. Nu mă duc după el, mă duc la altă firmă, cel puțin încă sper 🙂 Dar mi-au folosit sfaturile lui și ale vecinului meu, care de asemenea a plecat din aceeași companie – vecin care poartă același nume ca prietenul meu antagonist, doar puțin schimbat, iar vecina are același nume ca prietena mea copilăroasă, dar caracterele le sunt complet diferite, mă înțeleg cu ei foarte bine. Altă ironie de a lui Dumnezeu 🙂 Am fost respinsă la primul interviu, dar am primit a doua șansă pe alt post la aceeași companie, și la cât de diferit decurg lucrurile în al doilea proces de recrutare, cred că de data asta va fi bine.

Ziceam de al doilea caz… dacă ar merge toate atât de rapid, ce bine ar fi 🙂 Sora mea din Germania și o prietenă de ale ei și-au făcut planuri că mă lipesc de un inginer de acolo. Eu nu sunt încântată deloc de astfel de planuri, dar cum să scap de gura a două femei? :)) Și colac peste pupăză, a apărut și a treia persoană, pastorul de acolo care a preluat problema în propriile mâini și mi-a făcut el cunoștință cu băiatul, la o conferință de tineret. Și acum, să vedeți distracție: eu am îndrugat acolo două cuvinte, băiatul s-a intimidat și doar a zâmbit. Am rămas fără replică, întrebându-mă ce să vorbesc cu mutul, dar rapid a venit o nepoată și m-a scos din impas cu niște întrebări bine plasate, m-a tras de mână de acolo :)) Prietena sorei mele nu și-a dat seama de penibilul situației și a insistat la telefon, până ce băiatul, ca să scape de gura ei, a răspuns și i-a zis că nu îl interesează. Vedeți vreun șablon, ceva, un fir roșu care trece prin toate cele trei cazuri? 😉

Ultimul caz e cel mai nasol, pentru că am avut mereu o anumită simpatie și preocupare prietenească față de băiat. Mereu era cel mai înalt și cel mai trăznit dintre toți, când mergeam în Germania mă întâmpina tot timpul un amic comun mai îndrăzneț, iar el venea al doilea și nu prea știa ce să zică. Dacă mi-a trimis sora mea un pachet, m-am dus după el și mi-a trântit o glumă seacă de nu am știut cum să reacționez. Eram și eu mai închisă atunci, acum aș fi pufnit automat în râs și aș fi destins atmosfera. Plus că sora lui și nepoata mea sunt prietene de mult timp, plus că eram preocupată cu sora mea ce eșecuri are că nu mai reușește să se însoare. Nu aveam nimic cu el personal, sora mea doar avea obiceiul să îmi prezinte toate știrile din Germania și inevitabil ajungea și la el. A fost o pauză de câțiva ani când sora mea s-a mutat, nu am mai știut nimic de el și nici nu m-a interesat. Dar apoi a început buletinul de știri din România. Ori voiam, ori nu, eram asaltată din toate părțile de vești, ce trăznăi a mai făcut cel mai trăznit dintre toți :)) Vă dați seama că toate erau ieșite din comun, ca și el.

No acuma, scoate-te Narciso cu forța din buclă dacă poți. :)) Sau ”rupe-te, Narcisa”, dacă tot vorbim de rupturi. În taberele noastre mai era o ”pereche” asemănătoare, de data asta cei doi erau chiar amici și nu altceva. Băiatul îi zicea mereu unei prietene de-ale mele: ”Rupe-te, Cornelia!” Cred că voia să o încurajeze să se bage în seamă, să se rupă în figuri sau așa ceva. I-am spus fetei de curând: ”Să trăiască prietenii noștri că ne-au făcut celebre, tu erai Rupe-te Cornelia și eu sunt Rupe filmul Narcisa!” Mi-a răspuns fata că celebritatea costă :)) Costă sau nu costă, nu mă mai interesează celebritatea, vreau doar să fac o combinație dintre cele două și să îmi repet mereu: ”Rupe-te din buclă, Narcisa!” Până la urmă tot voi reuși eu să mă rup, că sunt o luptătoare, mi s-a mai spus asta de multe ori 🙂

Caut ieșirea din buclă

La programatori există conceptul de ”buclă infinită”, când un program repetă aceeași acțiune care blochează calculatorul și numai cu o intervenție din afară se poate rezolva. Câteodată se ajunge chiar la un restart al întregului sistem.

Ei, asta trăiesc eu acum în gândurile mele. Mă gândesc când la antagonist și tot ce s-a întâmplat, când la viitor și tot ce va fi. Și nu știu cum să ies din această buclă, nu îmi dă nimeni un reset din afară. Sfaturi sunt destule, dar tot eu trebuie să le aplic. Când sunt cu alți oameni, mai uit, dar când rămân singură, iar cad victimă procesului care se numește ”over-thinking”. Una din metodele care ajută este terapia prin scris, așa că vă voi bate din nou la cap cu aceleași povești, dar de data asta sub o altă formă 🙂

Astăzi vorbim despre filme, că punctul culminant al poveștii a fost un film pe care cică trebuia să îl rup eu. Dar filmul a fost creat cu migală de către antagonist, iar în momentul în care a văzut că scenele încep să o ia pe alt parcurs decât cel planificat de el, a vrut să-mi atragă atenția să rămân pe traseu. Dar la mine nu funcționează psihologia inversă, așa că am rupt filmul lui și m-am transferat singură în alt film 😛

Filmul lui pare a fi ”Forrest Gump” – și antagonistul meu e puțin prostuț, dar capabil de o dragoste statornică, care se pare că durează cam de acum 17 ani de când ne-am cunoscut. A mai deviat el de la traseu și a avut de a face cu alte fete, dar periodic tot la mine se întorcea. Numai că eu nu îmi dădeam seama de nimic, pentru mine era tot un vechi prieten care nu zicea prea multe. Și acum, înainte să se ducă mama la cele veșnice, a încercat o metodă nouă, dar eu tot nu l-am băgat în seamă. Însă moartea mamei m-a făcut vulnerabilă și mi-a dat lumea peste cap. Acesta a fost momentul lui, dar n-a știut să se folosească de el, probabil pentru că s-a zăpăcit și mai tare de atâtea sentimente care l-au încercat :))

Eu zic că ar trebui să ia lecții de la Forrest Gump, care nu și-a făcut de lucru cu nicio altă fată și știa să își exprime sentimentele față de Jenny a lui, spunându-i: ”You’re my girl!”, deși ea umbla aiurea. Și mai era și gata să sară la bătaie cu toți nenorociții care îi făceau rău fetei lui. Iar în timp ce ea era plecată, a avut niște realizări absolut geniale. Ei, antagonistul meu a umblat el aiurea, eu am văzut că nu se potrivește cu nicio fată pe care și-a ales-o, iar când i-am găsit una pe măsură, nici nu a vrut să audă de oferta mea de ajutor. Plus de asta, își exprimă sentimentele în niște moduri care mă îndepărtează tot mai tare de el și îmi provoacă râsete tot mai dese și mai puternice.

Forrest într-un final și-a văzut împlinită dorința, deși pentru scurt timp, și a rămas cu o amintire frumoasă: un copil de crescut. Ei, antagonistul meu a avut parte de atenția mea nemijlocită doar câteva zile, până la primul block pe Facebook. De atunci am făcut pași tot mai departe, și acum sper că va face el pași, dacă se poate în altă parte a lumii, că nu mai vreau să îl văd și nu mai vreau să îmi aduc aminte de tot ce a fost. Încerc să o conving și pe nepoata mea să renunțe la prietenia cu sora lui, care mi-a făcut numai rău și care îi va face cândva în viitor rău și ei. Dar n-am cu cine vorbi, că nepoata mea ține la prietena ei. Păi și eu am ținut, chiar la două prietene și un prieten, și poate mai țin încă, dar dacă îmi fac numai rău, trebuie îndepărtați, oricât de mare ar fi ruptura.

Acum tot eu trebuie să îmi bat capul cum să mențin lucrurile pe linia de plutire, mi-am instruit nepoata să nu mai pomenească nimic de mine și nici să nu mai accepte să vorbească despre fratele prietenei ei. Iar când o voi vizita, va trebui să previn orice discuții despre acest subiect sau să le opresc din start. Complicată e viața asta :)) Iar am primit sfatul să scriu un roman despre tot ce s-a întâmplat. 🙂 Se pare că nu va fi doar ”Pe aripile vântului”, aceasta va fi povestea principală, dar până acum am combinat povestea cu un scenariu de film 🙂

În ceea ce îl privește pe cel care se pare că chiar va rămâne în viața mea până la final, eu zic că se potrivește scenariul din filmul ”Hot Pursuit”. O polițistă micuță și băiețoasă, pe nume Rose – alt nume de floare – care a preluat meseria de la tatăl ei ce murise în timpul slujbei, nu reușește să își găsească un prieten. Toți bărbații fug de ea, numind-o ”prea intensă”. În timpul unei misiuni de salvare a unei femei bogate, întâlnește un bărbat căruia vrea să îi fure mașina, dar care se oferă să o ajute și să facă el pe șoferul în misiune. Deși polițista e hotărâtă rău, noul ei prieten o face să zâmbească și ea e cât pe ce să se deschidă față de el, când își amintește că totuși e prea intensă. Dar Randy, pe numele lui, nu e deloc deranjat de intensitatea ei, ba chiar se distrează doar uitându-se la ea.

După finalul misiunii, Randy și Rose rămân împreună, iar polițista băiețoasă devine din ce în ce mai feminină. Scurt și la obiect, ce atâta complicătură ca în cazul lui Forrest Gump :)) Nu știu cine să fie femeia fatală pe care a salvat-o polițista, femeie care intervine pentru înaintarea relației dintre cei doi. Probabil o prietenă care mi-a mai spus niște lucruri care s-au întâmplat în legătură cu Rhett, sau în cazul acesta Randy, în prima etapă, în timp ce eu eram prinsă de problemele mele și nu pricepeam nimic din ce era în jurul meu. Nu e ea chiar femeie fatală, dar poate să fie, pentru că e programator ca și mine, și a pățit-o la fel cu un ciudat blond, înainte să se mărite cu un băiat cu bun simț, în cazul ei tot blond 🙂

Iar eu am salvat-o pe ea, și m-am salvat și pe mine, de reputația de ”zăpăcită”, ca să nu zic mai mult, care doar și-a închipuit totul și și-a făcut iluzii. Apelativul de ”închipuită” ne-a fost dat chiar de omul în care am avut cea mai mare încredere, predicatorul care a luat partea băieților fără să discute cu ei în detaliu lucrurile. Ori din lipsă de experiență, ori că a avut prea multe sarcini pe cap, predicatorul-psiholog a făcut-o lată de două ori. Dar a doua oară a intervenit ”polițista” care tot timpul trebuie să câștige disputa, și i-a predicat ea să îl ia la întrebări pe ciudatul blond și să nu mai emită atât de rapid judecăți gratuite :))

Pentru astăzi cred că ajunge atâta terapie, mai am niște filme în minte care s-ar potrivi cu povestea mea, dar le las pe altă dată când voi mai simți nevoia să scriu.