S-a îmbogățit colierul meu de perle

Dacă aș avea câte o perlă adevărată pentru fiecare ”vorbă de duh” pe care am adunat-o în colecția mea, aș fi bogată. 🙂 Vă mai aduceți aminte de ”colierul” despre care vă povesteam acum câteva luni? Între timp, l-am mai completat cu alte perle, pe care vreau să vi le spun și vouă astăzi, ca să nu râd de una singură.

În tinerețile mele, când mă pregăteam pentru facultate, era o vorbă printre fete:
– Unde dai la facultate?
– La MMI!
Dacă nu știați ce înseamnă MMI, vă lămuresc eu: ”mă mărit imediat”. Ei, cum eu eram mai cu moț întotdeauna, nici măcar nu am luat în considerare ”secția MMI”, ci m-am dus direct la Inginerie. 😀

Și din nou ajungem la oamenii cărora le place să se bage în viețile altora, nu putem scăpa nicicum de ei. 😛 Una dintre nepoatele mele, de doar 22 de ani, a fost întrebată când se mărită. Și ca să vă dovedesc că e neam cu mine, iată ce replică a dat:
– Nu mă grăbesc, că și la măritat e ca la cumpărături, întâi se dau reducerile și abia apoi lucrurile de valoare.

Nici eu nu sunt scutită de către femeile iscoditoare; destul de recent, mi s-a pus o întrebare total nelalocul ei:
– Când mă chemi la nunta ta?
În gândul meu, n-am putut să nu o blagoslovesc pe persoana respectivă:
”Dar cine a zis că vei fi invitată la nunta mea?”
De la vorbe mușcătoare m-am abținut, deși ar fi meritat femeia să îi dau o dublă lecție: nu se întreabă despre așa ceva și nu te auto-inviți la nunta nimănui. Dar, din păcate, cum zicea cineva, nu toți au citit codul bunelor maniere.

În ultimul timp, am observat că și bărbații trecuți de prima tinerețe sunt preocupați de starea mea civilă, și pe ei chiar nu îi înțeleg. Fratele meu are o vorbă despre astfel de oameni: ”i-a apucat duhul babelor”. 😛 Am ieșit și eu la plimbare cu o prietenă, tot nemăritată, și ca să ne fie plimbarea mai ”condimentată”, ne-am întâlnit cu niște cunoștințe mai în vârstă. Unul dintre bărbați ne-a spus cu o privire ironică:
– Fetelor, ați ieșit la plimbare? Și cum, v-ați descurcat așa singure?
Auzind așa ceva, nu am putut pur și simplu să tac:
– De o viață întreagă ne descurcăm singure!
Prietena mea s-a distrat pe cinste de replica mea, și se pare că soția respectivului a avut și ea aceeași reacție, că a mai pus ceva paie pe foc:
– No, mai zi ceva!

Altă dată mi-am umplut mașina de fete și am plecat într-o excursie la Sighișoara, unde ne-am întâlnit cu un cuplu de prieteni, și ei mai tomnatici. Bărbatul ne-a întrebat:
– Unde e șoferul?
Am arătat spre mine și am spus cu o privire sfidătoare:
– Eu sunt șoferul, care-i faza?
Eu zic că astfel de oameni au o mentalitate musulmană, parcă numai în cultura aceea nu le este permis femeilor să umble singure. 😛

Și închei cu ultima replică, pe care am spus-o pe un ton mușcător, deși nu eram parte din discuție – pentru că mi-a ajuns amestecul altora până în gât! După o nuntă, un bărbat, tot așa de vârstă mijlocie, s-a dus la niște fete din cor și le-a întrebat:
– Cine urmează?
Fetele n-au știut ce să zică, dar eram eu prin preajmă și le-am salvat:
– Nu ne provocați, că la următoarea înmormântare vom întreba și noi cine urmează!
Nu e originală replica, am luat-o dintr-o carte și am adaptat-o puțin, dar contextul e cam același. Eu i-aș sfătui pe oamenii aceștia: dacă nu au alt subiect de discuție, mai interesant și mai puțin indiscret, mai bine să păstreze tăcerea, care e de aur veritabil în astfel de cazuri.

Advertisement

Perle despre măritat

Am ajuns la colecția de perle despre un subiect ”fierbinte”, mai ales pentru mine. Oricât aș încerca să mă feresc de el, nu mă lasă alții care vor să mă mărite sau să-mi dea sfaturi nesolicitate, și până la urmă, uneori, ajung să mă gândesc și eu obsesiv la acest subiect. De când eram mai tânără m-au plictisit discuțiile despre măritiș dintre fete, eu sunt o fire mai practică și mă gândeam: ”Până nu pot face nimic concret în domeniul acesta, la ce să-mi tot bat gura?”

Și așa mi s-a spus ”Tace și face” de către un grup de tineri care m-a văzut într-un local la masă cu vreo 4 băieți și doar încă o fată. 🙂 Bine că una dintre fetele din grup era cât de cât prietenă cu mine și a avut curajul să-mi spună. Și atunci eu i-am explicat situația: cei 4 erau toți frați și erau ceva rude cu cumnatul meu din Austria, fata era o prietenă de a lor. Veniseră în vizită în România, cu puțin timp înainte am fost la o nuntă în familie, acum ne-au invitat și pe mine și pe fata asta să ieșim undeva. La un moment dat cred că sora mea sau vreun văr din partea soțului a sugerat ceva între mine și unul dintre cei 4 frați, dar mie mi se părea penibil, fiind deja rudă cu ei, chiar dacă numai prin alianță. Și i-am zis prietenei din grupul respectiv: trebuia să îmi scriu pe frunte ”Suntem rude”, ca să vă lămuriți toți. :)) Poate fata a transmis mesajul mai departe, poate nu, dar eu sunt cu conștiința curată, că până la urmă ce am făcut de fapt? 😉

Aceeași fată care mi-a transmis ”porecla” dată de grupul respectiv (apropo, mi se potrivește foarte bine în orice domeniu), altă dată la o nuntă mă ținea de povești despre măritat și eu am început să casc. S-a mirat cum de mă plictisește un subiect atât de important. 🙂 Și i-am zis aceeași idee de mai sus, apoi am spus că mă plictisesc nunțile în general și asta era una dintre cele mai seci și mai obositoare: doar muzică și povești, nimic organizat care să mai destindă atmosfera, și a durat până la 12 noaptea. A fost un supliciu pentru mine, am zis că eu nu voi chinui niciodată oamenii cu nunta mea, mai bine nu mai fac deloc. 🙂

E un predicator pe care îl apreciez foarte mult, dar când ajunge la subiectul căsătoriei, eu zic că mai dă câteodată și cu bâta în baltă, mai ales când vorbește despre fete. 🙂 Am auzit de la una din surorile mele că a fost invitat la o conferință de tineri și printre altele a spus: ”Unele fete atâta se învârt cu mașina prin parcare, căutând locul perfect, încât nu mai găsesc loc decât la cele pentru handicapați.” Am râs de să cad pe jos când am auzit comparația. :)) Și am zis: ”Eu nu parchez niciodată pe locurile de handicapați! Dacă nu mai găsesc loc de parcare, mă enervez și mă duc acasă!”

Eram și eu de față când i-a scăpat predicatorului altă perlă: ”Unele fete stau în gară și trec trenurile pe lângă ele, iar la final nu mai vine niciun tren și ele Îl întreabă pe Dumnezeu de ce nu le-a purtat de grijă.” Iar a nimerit-o! :)) Eu am zis: ”Hmmm, într-un tren se pot urca mai multe persoane, nu doar una, că doar nu am trenul meu personal.” Și sora mea cea mai mare, altă ”burlacă”, s-a băgat și ea pe fir: ”Eu nu mă urc în orice tren, ci în trenul pentru care am bilet!”

Mai târziu am vorbit personal cu predicatorul, că e și un fel de psiholog, și din nou aceeași concepție: ”Tu și sora ta cea mai mare mereu respingeți băieții.” Eu i-am întors-o de data asta: ”Lăsați, că la fel am auzit și de la fratele meu, ba încă mai interesant spus, că mama ne-a făcut pe amândouă între borcanele cu murături.” :)) Nu zic nimic de sora mea, dar în cazul meu văd că lumea nu înțelege un fapt: am un mecanism natural de apărare față de toți cei nepotriviți. 🙂 E drept că sunt cam dură, dar depinde și de modul în care sunt abordată: singura cerere clară în căsătorie, pe care am primit-o, am tratat-o cu cel mai mare respect și am încercat ca respingerea să fie cât mai puțin dureroasă. Trebuia să fie respingere, pentru că nu simțeam absolut nimic față de băiatul respectiv, deși îl cunoșteam de ceva timp. Eu am făcut greșeala să îl întreb ce mai face, că lucra în străinătate și nu îl mai văzusem de mult timp, eu a trebuit să repar ”furtuna” pe care am creat-o. Și de aici am înțeles că nu numai fetele își fac gânduri aiurea, trebuie să fiu mult mai atentă cum mă port.

Și tot legat de tren, vorbeam o dată cu ”omologul meu masculin” (adică se numește la fel ca mine), dintr-o familie de alți comici din biserica noastră. Și îi povesteam de un exemplu pe care l-am auzit, cum o fată a primit un mesaj, ca din partea lui Dumnezeu, că băiatul la care se gândea și nu era lămurită ce să-i răspundă, e ultimul tren, altul nu va mai veni. Și nu are interlocutorul meu ce lucra, a trebuit să facă mișto: ”Și de la cine a venit mesajul, de la tatăl la tren?” :))

Apoi ce să mai zic de sfaturile care se contrazic singure: unii îmi zic să mă mărit, alții îmi zic că ar fi mai bine să nu. Primul caz e al unui prieten al părinților mei, din SUA, față de care am avut un mare respect, dar care a cam gafat-o la subiectul acesta. Trecusem de 30 de ani și mă întreba la telefon că nu mai mărit, iar eu am zis că nu mă înghesui. Și el răspuns: ”Păi cum nu te înghesui, că e timpul?” Am cam lăsat respectul la o parte când i-am zis: ”Lăsați, că știe Dumnezeu când e timpul pentru fiecare.”

Nu s-a lăsat și a încercat a doua oară, când a venit în România să o viziteze pe mama: ”Eu tot aștept să mă chemi la nuntă!” Eu: ”Puteți să așteptați!” – ca și când: nu mă supăr. Între timp s-a dus și el, s-a dus și mama care mă voia măritată, dar mă voia și 100% pentru ea, nu se putea hotărî – acum n-oi plânge eu că nu le-am putut îndeplini dorința! 🙂

Iar altă prietenă măritată de tânără, trecută de 50 de ani, m-a sfătuit să-mi iau gândul de la căsătorie, dacă tot am 38 de ani. Nu i-am răspuns ei, dar m-am gândit: ”Mi-aș lua gândul, că ar fi mult mai simplu, dar văd că nu reușesc. Și până la urmă, cine e ea să-mi spună să-mi ia gândul la 38 de ani? Nici la 58 n-ar avea acest drept.” Oricum a rămas pentru mine pentru totdeauna: ”sora ia-ți gândul”. Voi avea eu grijă să îi reamintesc ce a zis dacă o voi chema vreodată la nunta mea. :))

Nici cumnatul meu din Germania nu se lasă mai prejos, mă întreba zilele trecute cum e pe unde eram plecată și dacă mi-am găsit jumătatea. I-am zis că e cam pustiu, că așa am nevoie eu să mă relaxez, și că nu am nevoie de jumătate, sunt deja completă, iar faza cu jumătatea e doar o legendă. La asta nu a mai avut replică 😀

Doar una dintre surorile mele e mai practică, la fel ca mine. S-a măritat la 20 de ani și a zis să nu fac la fel ca ea, ci să-mi trăiesc tinerețea până la 30 de ani. Eu am zis: ”Dar cine mă mai ia la 30 de ani?” Ea: ”Se găsește, nu-ți fă tu griji.” Așa că i-am urmat sfatul, fără să vreau, și mi-am trăit tinerețea, dar am și suferit din greu alături de mama, și am lungit-o până la 38 de ani, că mama nu știa de planurile noastre. :)) Și o mai lungesc dacă trebuie până la 40, 50 etc. că filmul ”The intern” dă speranțe și pentru pensionari. :))

Iubire adevărată sau iluzii?

God is loveAți aflat și voi, nu-i așa, că astăzi se sărbătorește Valentine’s Day? 😛 Nu e rea ideea unei celebrări a iubirii, deși… sunt sigură că cine iubește, iubește tot anul, nu doar o zi pe an. Dar, ca mai toate sărbătorile în ultimul timp, și aceasta s-a transformat în ceva comercial și fără esență. Mi-a urat cineva azi ”Happy Valentine’s Day!” și i-am răspuns că eu nu sărbătoresc, dar totuși i-am întors urarea, că așa e politicos. :))

Și mi-am adus aminte de un articol pe tema aceasta, pe care l-am citit mai demult și pe care îmi doresc să-l fi scris eu, așa de bine îmi exprimă gândurile. Îl voi reda și aici, cu speciale aprecieri către Ella Roman – keep up the good work, girl! 🙂

”Nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea.” E unul din cele mai vechi sfaturi matrimoniale. Mă lasă rece tot marketingul acesta în care se vinde ”dragostea” şi poveştile siropoase care nu ţin decât câteva zile, cel mult câteva luni.

Dacă există o dragoste care nu are termen de valabilitate, aceea e din Dumnezeu; ”ea rămâne-n veci la fel, când toate-n jur se clatină rămâne; o poţi simti atunci când plângi, atunci când eşti voios, iubirea ce rămâne e Cristos.” Prea multe fete devin victimele propriei inimi, care e nespus de înşelătoare şi o urmează fără să consulte şi creierul.

Un bărbat adevarat e unul la un milion şi te va găsi dacă aştepţi şi eşti atât de pasionată de Dumnezeu, încât acel ”el” să-L caute mai întâi pe Domnul, ca să te găsească pe tine. Nici un băiat nu merită să plângi pentru el, prinţesă a lui Dumnezeu, așa că ridică-te, că îţi cade coroana! Cel care te va iubi nu te va face să plângi decât de bucurie. ”Aşteptarea celor neprihănite (parafrazare) nu va fi decât bucurie.”

Nu contează că eşti înconjurată de cupluri şi îţi vine să le invidiezi la maxim, atâta timp cât ştii că ai un vis în inimă pentru care lupţi: o poveste de dragoste scrisă de Dumnezeu.

Dacă în perioada când eşti singură nu eşti fericită cu tine, nu o să fii mai fericită doar pentru că un ”el” apare şi îţi şopteşte promisiuni. El ar trebui să te găsească împlinită, nu disperată după atenţie, fiindcă asta doar îl va pune pe fugă. Avem tendinţa, când ne îndrăgostim, să îl facem centrul universului, dar e doar un bărbat şi dacă încă nu ai aflat, toţi bărbaţii sunt păcătoşi şi dezamăgesc la un moment dat. Ai dezamăgit şi tu pe cineva, cel puţin o dată; e în natura umană.

Alege să fii diferită, chiar dacă asta înseamnă că-ţi vei atrage porecla ,,ciudata”. La sfârşitul unei perioade mai lungi sau mai scurte de aşteptare, te va găsi cel pentru care ai fost creată, şi nu va trebui decât să îl laşi să lupte pentru tine. Fetele care fac ele primul pas, ucid în bărbat ceva pus de Dumnezeu acolo: nevoia de a fi luptător, de a cuceri şi a explora munţii care îl despart de femeia iubită.

Celebrează şi tu dragostea azi, dar şi mâine şi în toate zilele ce vor veni, prin rugăciuni pentru el. Ştiai că îl poţi îmbrăţişa de la distanţă, atunci când te gândeşti la el şi te rogi pentru el?

(Sursă imagine: E vremea ta)

Te aștept încălțată cu cizmele mele albe

Am descoperit un cântec foarte original pe tema așteptării dragostei adevărate: White Boots, interpretat de Jamie Grace. Piesa de rezistență a ținutei în care tânăra fată își așteaptă mirele este o pereche de cizme albe. Nu pantofi albi, nu rochia albă (deși apare și ea pe un loc secundar), cizmele albe sunt în prim plan și simbolizează puritatea! Iar viitorul mire este rugat să își păstreze cu grijă costumul alb și pantofii albi pentru ”marea zi”.

”White Boots” este un cântec vesel și optimist, care spune că merită să aștepți timpul hotărât de Dumnezeu pentru a-ți întâlni partenerul de viață și care sugerează că așteptarea nu e grea, deși este lungă!

Picture perfect girl

Un cântec vechi, demodat – ar putea spune cineva – dar care exprimă o realitate mereu prezentă: un băiat popular, care are succes, într-un cuvânt – are de toate, iubeşte o fată simplă pentru inima ei de aur şi încearcă sa o convingă că nu trebuie să fie o vedetă ca să facă parte din lumea şi din viaţa lui.

L-am admirat întotdeauna pe Michael W. Smith pentru caracterul lui, pentru modestia de care dă dovadă în ciuda succesului enorm de care are parte, pentru că e un familist convins, pentru că şi-a ales o soţie care nu are renume în ochii oamenilor. Mult timp m-am gândit: nu se potrivesc amândoi, Debbie e mult prea ştearsă pentru Michael; el ar fi avut nevoie de o femeie frumoasă şi talentată, ca Amy Grant. Până când am văzut un videoclip în care Debbie Smith vorbea în timpul unui interviu şi Michael se uita la ea ca la soare! 🙂 Şi apoi am găsit o fotografie cu familia Smith – o familie foarte reușită, nu credeți?

Michael W Smith family

Şi mă gândesc că acelaşi lucru e valabil şi în cazul fetelor. Am auzit exemple de fete apreciate de toată lumea, sătule de băieţii care încearcă să le atragă atenţia dându-se singuri grozavi, și care sunt atrase de un băiat modest, nu prea băgat în seamă de oameni, tocmai pentru că au văzut ceva diferit în el, în sufletul lui. Că până la urmă asta contează la un om, caracterul şi sufletul nevinovat, curăţite prin credinţa în Hristos, nu cât de mult succes sau bani sau frumuseţe, sau mai ştiu eu ce ar putea avea!

„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui.” Vorba lui Richard Wurmbrand era: citiţi toată Biblia şi veţi găsi unde scrie asta… Hai că vă dau un indiciu: e în Proverbe, nu găsesc nici eu acum pe loc versetul. 🙂

(Sursă imagine: Cristianity Malaysia)

Curiozitate sau indiscreție?

Înțeleg că unii oameni sunt mai curioși din fire, dar de la curiozitate până la indiscreție cred totuși că e o cale lungă. E una să fii însetat după cunoaștere și alta să ai o preocupare excesivă pentru viețile oamenilor din jur.

Câte fete nu au fost iritate, ca și mine, de veșnica întrebare: ”Când te măriți?” De parcă măritatul ar fi un fel de târg unde mă duc să îmi cumpăr o haină nouă! Și mai rău, unii oameni nu se mulțumesc cu o simplă întrebare, ci își scot la iveală și abilitățile neprețuite de ”matchmaker”. Am o amintire încă proaspătă, de când o cunoștință binevoitoare a considerat că aș avea nevoie de ceva ajutor în domeniul matrimonial, așa că s-a gândit ea adânc de tot cu cine m-aș potrivi și era cât pe ce să treacă la acțiune… dar a potolit-o mama, care din întâmplare știa că băiatul respectiv se pregătea deja de căsătorie. :))

Când mai sunt invitată și eu pe la o nuntă, nu se poate să scap de oferte, care mai de care! Odată chiar am avut onoarea ca însuși socrul mare să mă repereze din mulțime și să îmi sugereze să-l ”vrăjesc” puțin pe alt băiat de al său, care era cam timid de felul lui. Dar bineînțeles că eu am avut replica pregătită: ”Îmi pare rău, știți, eu sunt de modă veche și consider că bărbatul ar trebui să facă primul pas.”

curiosityDar am vorbit destul despre căsătorie… Al doilea subiect ”fierbinte” îl reprezintă… ce altceva decât banii? Mai specific, întrebarea întrebătoare: ce salariu am? Oricât aș încerca să evit răspunsul, până la urmă tot sunt nevoită să capitulez în fața abilității interlocutorilor mei de a mă descoase și să mărturisesc. Așa că m-am gândit la o nouă strategie: să răspund scurt și la obiect că salariul meu este confidențial! Aceasta este politica firmei la care lucrez, și probabil a celor mai multe companii. Nu cred că sunt obligată să respect această regulă și în afara serviciului, dar oare fac ceva rău dacă sunt atât de conștiincioasă și dedicată? 🙂

Alte exemple de întrebări și implicări indiscrete în viața dumneavoastră, mai aveți? Și cum ați reușit să le evitați în mod onorabil? Sunt curioasă… dar nu indiscretă, sper! 🙂

(Sursă imagine: Google)

Facebook-ul nostru cel de toate zilele

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu, când vine vorba de Facebook… îmi vine și să râd, și să plâng în același timp.

facebookSă râd de noua zicală românească de o valoare proverbială: ”Nu ai cont pe Facebook, nu exiști.” Să râd de fascinația exercitată asupra mea de această platformă atunci când, după ani de rezistență, am cedat în sfârșit și mi-am făcut primul cont. Să râd de hotărârea care m-a determinat să îmi șterg contul de câteva ori la rând, dar care nu m-a ținut mult, astfel încât l-am recreat de fiecare dată. Și știu că nu-i frumos să râd de alții, dar când îi văd cum își aștern toate detaliile ”picante” ale vieții pe wall, își declară iubirile și își plâng pierderile, ba mai și ”vânează” noi iubiri… ce să mai zic?

Mai bine plâng… din cauza timpului pierdut, din cauza naivității care m-a determinat și pe mine să public o groază de detalii care ar fi trebuit să rămână private și să accept cereri de prietenie de la persoane necunoscute. Asta pănâ când mi-am dat seama că am și eu nevoie de ceva setări de securitate! Plâng că nu am tăria necesară să renunț cu totul la acest ”virus”, așa aș putea să-l numesc… Plâng pentru că, dacă nu ai cont pe Facebook, nu mai știi ce-ți fac prietenii de departe, că le e greu să îți trimită un e-mail, darămite să mai atașeze și poze la el, ca să îi mai vezi și tu la față, măcar de la distanță. Telefonul, Skype, ce mijloace moderne de comunicare or mai fi… toate pălesc în competiție cu marea rețea de ”socializare”!

Într-o zi îmi voi inchide contul definitiv, și nu îl voi mai redeschide… Până atunci, mă străduiesc să îmi fac rost de o viață ocupată și productivă, ca să nu mai am timp de pierdut pe Facebook! 🙂

(Sursă imagine: Google)

Chasing after boys is not my thing

Nici că se putea mai bine să mă caracterizeze o singură propoziție: cea din titlul articolului de față! Este de fapt un vers dintr-o melodie care aparține fetelor de la BarlowGirl. Uite că mai sunt fete de modă veche ca mine! 🙂 Și nu de oriunde, ci din America, unde sunt în mare vogă ”dating-ul” și ”having a boyfriend/girlfriend”. Nu că la noi în România n-ar fi la modă… dar e mai nouă ideea, cam de după Revoluție, nu, sau greșesc?

Nu înțeleg de ce societatea de astăzi se așteaptă de la fete să acționeze împotriva naturii lor și să recurgă la toate ”armele din dotare” pentru a atrage atenția băieților, și de ce nu, chiar pentru a-i ”vâna”. Ce mare lucru e să facă o fată primul pas într-o relație, că doar nu mai trăim în Evul Mediu, când bărbatul era stăpânul suprem și femeia era datoare să se supună…? N-ați auzit de emanciparea femeii, suntem egale cu bărbații, ce mai…?

Ce minciuni! Nu am fost și nu vom fi niciodată egale cu bărbații. Prin aceasta nu vreau să spun că suntem cumva inferioare, nu… doar că fiecare are rolul lui bine stabilit de Dumnezeu. O femeie nu va dispune niciodată de forța, de sângele rece și de calitățile de lider ale unui bărbat, dar nici un bărbat nu va putea avea vreodată gingășia și sensibilitatea unei femei sau inima unei mame. De ce să ne furăm căciula unul altuia? De ce să nu fie băiatul acel cavaler care vine cu întrebarea, iar fata acea domniță care are răspunsul, când vine vorba de o relație? De ce să ne inversăm rolurile?

Și dacă o fată totuși își ia inima în dinți și face primul pas în vederea unei relații, nu va fi nevoită după aceea să conducă mai departe întreaga relație? Oare băiatul ”cucerit” își va veni în fire pe parcurs și va prelua frâiele? Nu cred! Și nu știu dacă fetei îi va plăcea această situație, sau dacă îl va putea respecta pe băiat. Eu una știu sigur că nu aș putea fi mulțumită cu o asemenea relație, și că respectul meu va scădea considerabil pentru un băiat care s-a lăsat ”dus cu zăhărelul”.

Da, știu, mi s-a mai spus că am idei învechite, dar eu zic că unele lucruri, așezate de la început de Dumnezeu, nu s-au schimbat de-a lungul secolelor. Întotdeauna în sufletul unui băiat va exista dorința de a cuceri și de a conduce, iar inima unei fete va tânji după un erou care să o iubească și să o protejeze. Dacă nu e așa, vă rog frumos, dați-mi voie să mă întorc în timp, pe vremea străbunicilor mei, sau să mă strecor printre pesonajele unei povești cu prințese și cavaleri, că mă simt nelalocul meu în această lume modernă! Mă retrag să ascult din nou melodia care a dat naștere acestor gânduri. 🙂