Umor la a patra generație

N-am mai scris de mult timp perle de ale copiilor, nici astăzi nu am prea multe de zis, dar vreau totuși să vă prezint puțin din înțelepciunea copilărească a celei de-a patra generații a familiei: copiii nepoatei mele. Trebuie să fiu pe fază și să colectez mai multe perle, că umorul s-a transmis din plin și la ei, și din partea noastră, a sibienilor, și din partea tatălui venit din Moldova. 😉

Vă spuneam în trecut de o metaforă pentru fulgere, auzită de la o prietenă: ”Fac îngerii poze”. Ei, nepoțelul meu Emanuel, cel mai mare din familie, a inventat o nouă metaforă, de data aceasta pentru tunete:
”Dă Dumnezeu cu petarde!”

A doua din familie, Sara, ”a comis-o” și ea când s-a supărat pe surioara mai mică, Miriam, și i-a spus mamei:
”Să fie fericită!”
A crezut că o afurisește pe sora ei, și când colo, i-a urat de bine. 🙂 Ar trebui să iau și eu exemplu, de câte ori mă supăr că cineva nu m-a tratat corect, să îi urez: ”Să fie fericit!” și cu siguranță voi trece mult mai ușor peste ofensă. 😀

Din cugetările tatălui meu

Tata avea în bibliotecă multe cărți cu proverbe și cugetări, și le consulta mereu, până când a început să compună propriile zicale. Din păcate, nu le-am notat, probabil că puteam să public acum o carte în memoria lui. Dar mai consemnez și eu aici din amintiri:

”Calmul e un plus de sănătate.”

“Sunt sănătos pe unde nu mă doare.”

”Bărbaților care nu vor să se însoare le e frică de viață.” 😜😂
Și varianta feminină: ”Ei, și dacă o fată nu se mărită, ce pierde?”
Iar varianta pentru toți: ”Căsătoria este o cetate întărită, cei de afară vor înăuntru, iar cei care se află înăuntru vor afară.” (nu sunt sigură dacă asta a inventat-o el sau a auzit-o de undeva, dar a repetat-o de mai multe ori. 😆)

”Dumnezeu nu este meteorolog, ca să spună timpul probabil. El este DA și AMIN!”

Ca să-i duc moștenirea mai departe, voi nota aici și ce mi-a trecut mie prin cap – nu că ar fi la fel de valoroase cugetările mele ca ale tatălui meu, dar ca să vedeți că așchia nu sare departe de trunchi. 😎😂

”Dumnezeu nu este sărac, nici zgârcit.”
”Dumnezeu are imaginație și umor.”
”Marii deștepți pot face prostii mari, dar marii proști nu pot face deșteptăciuni mari.”
”Dacă cineva nu se simte, îl ajut eu!”
”Ce-i prea mult, e prea mult.”

Amintiri despre profesori

Ce să vă mai povestesc eu astăzi? Păi… nu știu cum mi s-a dus gândul la profesorii din liceu. E o perioadă în care mă năpădesc toate amintirile, semn că îmbătrânesc sau ceva. 😂

Am avut dirigintă în primii doi ani, apoi diriginte, ambii profesori de fizică – materia mea preferată (da de unde). Dirigu’ trebuia să îmi învârtă cuțitul în rană, când îi venea cheful de poezii:
“Foaie verde și-o lalea
Ce frumoasă-i fizica!”
Eu îmi dădeam ochii peste cap când auzeam așa ceva. 😜 Noroc că se pricepea colega de bancă la fizică, mai explica și la alții mai proști.
Ne facea dirigu’ cate o demonstrație și în timpul ei zicea: “Ce vedem aici? Vedem că nu vedem nimic.” De la el cred că am ramas și cu expresia “Nu SE există așa ceva!”

De la diriga ne-au rămas memorabilele vorbe: “Râzi ca apa-n budă” si “vicisitudinile gândirii exhaustive” – sau asta din urmă a fost inventată de colegi, cine mai știe?

Băieții n-au rezistat să nu ne găsească o poreclă fiecărei fete, așa că ne-au prescurtat numele de familie. Colega mea de bancă era Mânzi, iar numele meu de familie începe tot cu M. Profesorul de informatică ne confunda mereu, iar eu mă bucuram că mă considera așa deșteaptă, pentru că ea era mai bună decât mine la toate materiile. Profesorul de română ne povestea odată ceva și a declarat cu mult patos că cineva “zburdă pe câmp precum mânzii!” Atunci am râs de să cădem pe jos, profesorul nu pricepea ce s-a întâmplat, iar colega nu mai știu ce a zis. S-o fi distrat și ea, na, ce să mai zică? 😁

Profesorul de matematică avea obiceiul de a arunca cu cretă după noi, iar să nu fi văzut pe cineva că mesteca gumă, că era vai de el. Ne punea să învățăm formule matematice pe de rost și ne dădea mereu teste, doar să scriem formulele. Care o fi fost scopul, nici acum nu pricep; dacă mai știu teorema lui Pitagora e bine, în rest e ceață pe la mine prin creier.

Profesoara de chimie ne-a dat odată o lucrare, iar la acea oră a adus niște studenți și povestea cu ei, în timp ce noi scriam. Eu am comentat că nu ne putem concentra la test, dar profesoara mi-a întors-o: “Atunci diluați-vă!” No, mi-am găsit cu cine să mă pun. 😂

Despre tăcere

Pornind de la imaginea de mai sus, am ajuns la o întreagă poveste, pentru că sunt “vorbă lungă” în perioada asta, sper să mă mai temperez cu timpul. 🤪 În general nu sunt eu prea tăcută, iar dacă am avut perioade de tăcere, a fost din diverse cauze, necazuri sau complexe de inferioritate. Și da, sunt și au fost enervanți oamenii pe care i-a deranjat tăcerea mea. I-am chemat eu să stea prin preajma mea? Să-și fi căutat niște interlocutori mai vorbăreți și să mă fi lăsat pe mine în durerea mea. 😋

Singurul mod, în care accept păreri despre tăcerea mea, e sub formă de glumă. 😎 Un coleg din județul Dolj și un instalator din județul Brăila mi-au spus exact același lucru: “Nu mai vorbi tu atât, că nu mai am loc de tine.” Nu știți cumva, e o vorbă obișnuită asta prin sud? 😂

În schimb, pe unii ardeleni extremi îi deranjează vorbăria mea. Am zis odată, la lucru, că o doctoriță de la interne mi-a pus un diagnostic mai corect decât orice psihiatru: epuizare psihică. Atunci un coleg mi-a răspuns ca sunt epuizaNtă psihic. 😂 Poate a vrut numai să se bage în seamă și am înțeles eu greșit. 😋 Iar o fată, care numai 2 luni m-a putut suporta (și eu pe ea, că era să ne luăm de păr de mai multe ori), a zis că vorbesc mult prea mult și sunt plină de energii negative, care se revarsă asupra ei. 😂 Dar și ea vorbea mult și tare, și era o negativistă și jumătate, iar optimismul meu l-a înțeles tocmai pe dos.

Acum mă gandesc, că am comis și eu nepolitețea de a întreba un coleg de ce are gura așa de mare, când el e ardelean. Și mi-a întors-o, că și el e mare, v-am mai povestit eu faza. 😂 Altă dată să știu să tac cu prostii din astea! 😂

Alte întâmplări hazlii din familia mea

Am zis mai demult că bunicul din partea mamei era cam fixist și nu voia nicicum să iasă din tiparele lui. Mai pe la bătrânețe, îl apuca oboseala și moțăia pe scaun în jur de ora 7 seara. Bunica, dacă îl vedea, spunea că îi face patul să se culce. Dar bunicul deschidea un ochi cu greu, se uita la ceas și răspundea: ”Nu, Anuțo, că încă nu-i la zece!” Atunci era ora de culcare și nu se putea modifica.
Mai târziu, a adoptat și mama ora 10 seara ca oră fixă de culcare, iar surorile mele râdeau că, dacă trece de ora 10 și mama nu se pune în pat, la fiecare minut trecut îi mai iese câte un rid.

Bunicul obișnuia să spună că merge la ”cioșc” (în loc de chioșc) și cumpără ”țacăr” (zahăr). Iar dacă râdeau nepoții de el, cum vorbește, nu-i prea plăcea și găsea o scuză imediat: ”Apăi eu n-am dinți!” Iar dacă mai tușea bunica, îi dădea mereu soluția: ”Mai bea ceai, tu Anuțo!”

Una dintre surorile mele, care zice că a moștenit-o pe bunica la umor, spunea că, de când e în Germania, pretențiile sunt mai mari și trebuie să muncească mai repede decât în România. Și dacă are o zi mai proastă, tot trebuie să îi dea bătaie. ”Îmi bag o priză în fund și îi dau înainte, n-am ce face” – zicea ea. Eu mă gândesc că priza aia în fund le-ar prinde bine la mulți români. 😂

Iar când mai venea în vizită în România, întodeauna se încurca în banii românești. Zicea că avem niște plastice fără valoare în loc de bani. Iar una dintre celelalte două surori, cred că cea din Canada, a așteptat rest de la o vânzătoare un ban, și banul nu mai venea; ea a crezut că e echivalent cu valoarea unui euro, probabil. 😂

Tot sora din Canada mi-a zis de mai multe ori că ar trebui să mai slăbesc, dar nu mi-o spunea așa, pur și simplu, trebuia să folosească o metaforă: ”Mai dă și tu jos de pe coastă!” Ea și prietenii ei folosesc o expresie prin care fac mișto de oamenii imaturi: ”adolescenți întârziați” – sintagmă pe care am adoptat-o și noi, ceilalți frați. Eu i-am făcut observație chiar ei, la un moment dat, că se poartă ca o adolescentă întârziată, că îmi tot spune mie ce să fac și crede că știe ea de toate, că doar sunt și eu adult și știu ce am de făcut. Dar nu i-a plăcut deloc când i-am servit o doză din propriul medicament. 😜

M-am plâns recent fratelui meu și cumnatei, că am pielea și părul deosebit de grase de la stres, parcă aș fi dat în adolescență din nou (deși în adolescență nu țin minte să fi avut asemenea probleme). Fratele meu nu a ezitat să-mi servească apelativul de ”adolescentă întârziată”, dar i-am dat pasa înapoi imediat: ”Sunt adolescentă întârziată la corp, nu la minte!”

Perle de ale fratelui meu

Fratele meu, cu 13 ani mai mare decât mine, nu obișnuiește să îmi ureze ceva de ziua mea, dar anul acesta, în martie, am primit un mesaj intrigant:
“La muls vaci!”
Am crezut că a greșit adresa și a răspuns cuiva unde este. Apoi mi-am dat seama că e urarea lui pentru mine. 😂

Ca sa nu mă las mai prejos, i-am urat să ajungă cu soția la nunta de diamant, pentru că s-a însurat exact de 8 martie, după ziua mea. A crezut că nunta de diamant înseamnă 100 de ani și a zis ca în cimitir oricum nu va mai conta. 😂

Pe la sfârșitul lui mai i-am dus o felicitare și o poză, de când eram mică și mă ținea pe umeri. (Aici am pus o poză asemănătoare, ca să nu ne dăm de gol. 🙂 ) Deși ziua lui a fost în aprilie, am zis că merge si așa, dacă tot nu ținem cont de niciun fel de reguli. 😜

Și acum să vă mai pomenesc și de alte “perle” de ale fratelui meu, că multe a mai zis. Din păcate puține îmi mai amintesc eu, dar asta este, nu pot umbla tot cu reportofonul după mine. 😀

1. Conservator pentru el înseamnă “fabrica de conserve”.

2. Una dintre nepoatele lui se numește Sara și uneori îi spune:
”Sara pe deal buciumul cântă cu jale…”
Iar celei mai mici i-a zis alt vers dintr-o poezie:
”Numai Naomica n-a-nțeles nimica și-a cuprins-o frica.”

3. Mama obișnuia să își pregătească un amestec de aloe vera și alcool pentru diverse tratamente. Și frate-meu o întreba:
”Ți-ai luat azi doza de țuicomicină?”

4. Odată, când mi-am cam turnat sticla de parfum pe mine, a zis să mă duc de lângă el, că prea tare miros a parfum. Dar eu nu m-am lăsat:
– Da a ce vrei să miros, a vacă?
– Păi dacă te duci la albine, să vezi că nu le place mirosul de parfum. Cu cel de vacă nu au treabă.
– Dar eu nu mă duc la albine, mă duc la birou!

5. S-a dus la medic pentru probleme cu spatele și medicul a zis că nu are ce tratament să îi dea, că totul e de la efort. Mai bine ar avea mai multă grijă, chiar să se pună în genunchi când are de ridicat ceva greu. Și frate-meu a tras concluzia:
“Până și medicul mi-a zis că ar trebui să mă rog mai mult!”

6. Tata s-a dus când eu aveam 17 ani, și am primit pensie de urmaș până când am terminat facultatea. Și frate-meu nu putea să nu facă mișto de mine:
”Ce-ți pasă ție, ești pensionară încă dinainte de a lucra!”

7. Despre mine și sora mea cea mai mare, care nu am reușit să ne mărităm, deci nu am realizat nimic în viață, după părerea lui, zicea că ne-a născut mama între borcanele cu murături. Dar eu ziceam în gândul meu:
”Taci, că și tu ești din același material, noroc că ai nevastă mai lipicioasă!”
Nu știu de ce nu am spus asta cu voce tare. 😂

8. A venit să repare ceva la o mașină mai veche, pe care o aveam atunci. Nu mai știu de ce nu m-am dus la vecinul, care are atelier auto, dar s-a dus frate-meu să se plângă:
”Am venit să îi repar ceva la mașină la soră-mea, că asta numai să țină volanul în mână știe!”
Dar vecinul i-a întors-o imediat:
”Taci măi, e bine că știe și să țină volanul în mână!”
Eu iar am participat la conversație doar în gând:
”Doar nu vrei vrea să învăț să îmi repar singură mașina! Ia pune-o pe nevastă-ta să țină volanul în mână, să vedem, e în stare?”
Cumnata nu are nici acum carnet de șofer, că nu a avut nevoie. Doar eu trebuie să fac de toate, că așa mi se dă dispoziție de mai sus. Dar cred că e cam timpul să îmi dau propriile dispoziții și să le ignor pe cele exagerate ale altora.

Despre pisici și alte animale

Încerc și eu să fiu mai serioasă, că doar am o vârstă, dar nu prea reușesc, se întâmplă tot lucruri amuzante în ultimul timp. Sau mi-am dezvoltat eu capacitatea de a vedea ceva de râs in orice. 😜

Ca sa nu râd de una singură, sa zică lumea iar că sunt nebună, am zis să scriu și pe blog povestea care a pornit de la o simplă discuție, ca să râdă și altii, cu mine, sau de mine, nu contează – doar să râdă, că e sănătos. Și eu fac aici “terapie prin râs” benevolă, nu trebuie să mai stricați banii. 😂

Una dintre nepoatele mele e mare iubitoare de pisici, nici nu mai știu câte are și îmi tot povestește despre ele. În timpul unei discuții despre pisici, mi-am amintit că era o vorbă, în firma unde am lucrat înainte, că femeile, care nu se căsătoresc până la o anumită vârstă, ajung doamnele cu pisici. Nu mai știu care era vârsta aceea, dar cred ca eu mă apropii vertiginos de ea. 😂 Numai că eu nu am preferințe pentru pisici, îmi plac și câinii; dacă ar fi după mine, aș avea și un cățel, și o pisică. Dar am o mare problemă: nu am dispoziție să curăț după ei și să le repar stricăciunile, mai ales că locuința mea e relativ nouă. Ce să mai zic dacă dau iama în grădinuța cu flori, atunci chiar o să mă transform într-o “babă comunistă” 😂 (aluzie la o carte pe care n-am apucat să o citesc încă).

Deja am treabă cu o roșcovană de pisică, ce nu știu de unde tot vine, dar o dată a avut tupeul să urce până în biroul meu, când am lăsat ușa la terasă deschisă, și m-am speriat de ea. 😂 Și-a auzit ea atunci “blagosloveli”. Altă dată am fugărit-o tot pe ea, și pe alta mai închisă la culoare – măcar am activitate ca mătușa lui David Copperfield, care își păzea grădina de măgari. 😂 De curând, mi-a recomandat vecina un repelent, parcă e liniște de când îl împrăștii prin gradină, dar voi mai urmări eu “cu atenție și îngrijorare” fenomenul. 😜

Și de la pisici, mi-a fugit gândul la sora mea, care glumește că “pisălogește” lumea la telefon sau alții o “pisălogesc” pe ea. Asta e o combinație între psihologie și oameni pisălogi, dar eu zic ca seamănă cuvântul și a pisici. Că tot am eu ca hobby psihologia, și pot fi pisăloagă uneori, mai ales cu cei pe care îi consider prea copilăroși pentru vârsta lor. Am mai zis că grija, pe care am avut-o față de mama timp de mulți ani, m-a transformat cumva în “mama răniților”. Dar recent am început procesul reversibil, pentru că acei “răniți” nu vor să asculte ceva din experiența mea, au mereu un zid după care se adăpostesc și eu îmi răcesc gura de pomană. Ori le spun frumos, ori le zic urât, degeaba, nu are niciun efect. Nu pot nici măcar să îi influențez spre bine, ce să îi mai și conving să aleagă binele… Am ajuns la o concluzie dureroasă: numai Dumnezeu Se mai poate îndura de ei și îi mai poate schimba.

Până atunci, eu îmi văd de viața mea și mă mulțumesc cu pisicile, sau alte animale, pe care le pot smotoci pe la neamuri sau prieteni. Deci nu cred că voi ajunge doamna cu pisici, poate doar doamna cu pitici pe creier sau stoluri de păsări în cap. 🤪 Fiecare cu păsările lui, numai eu cu stolul, sau stolurile mele. 😂

Alte zicale de-ale colegilor

Azi e o postare la grămadă, cu tot ce îmi mai amintesc din “zisele” colegilor. Le notez aici să nu le uit, că deja simt că dau în Alzheimer după atâta consum psihic, și cu mama, și cu serviciul. 🤓

Când scriam emailuri, la toată lumea, cu privire la “softul vieții”, foloseam un mod aproximativ original de exprimare: “Hello everybody”. Doi colegi, un băiat și o fată, care aveau biroul lângă mine, au zis că parcă sunt DJ cu expresia asta. 😂 Și eu am răspuns:
– Păi mai bine așa, nu? Decât cum scrie M (celălalt coleg care se ocupa de soft): “Dear all”, mie îmi sună ca: “Dragi tovarăși”.
– Aoleu, M e comunist! a început sa râdă băiatul. 😂

Nu mai știu cine a emis următoarele idei despre mine și modul meu de a conduce mașina:
– April are o bâtă cu urme de sânge în portbagaj, aveți grijă!
– Când vrea April să se răzbune pe cineva, dă cu mașina peste el, și după aia dă înapoi, să fie sigură că a murit.
Posibil să fi fost tot colegul cu vârsta preistorică și care era o enciclopedie ambulantă, îi mai ziceam și Wikipedia. 🤓

Alt coleg s-a chinuit și el mult să mă depășească pe drumul spre serviciu și a reușit chiar în curbă, când intram pe strada companiei. Colegii ăștia ai mei chiar sunt duși cu pluta, nu contează că e periculos, doar să mă depășească o dată. 🤪😂 Iar când era vorba să mergem nu știu unde cu mașinile, a zis că vine și el cu mine, dar își pune două centuri, să fie sigur. 😂

Nu știu de ce am zis odată că parcă m-am mai cumințit la condus, că nu prea era adevărat. Poate aveam o perioadă în care eram mai obosită. Și șeful a trebuit să comenteze:
– Păi dacă le-ai dovedit la toți că ești regele șoselelor, acum de ce să te mai strofoci? Iar când am avut un accident cu Renaultul vechi, că un jeep s-a băgat în mine, a râs că respectivul nu m-a văzut cu mașinuța mea și că ar face bine să îmi facă rost de o mașină nouă. 😂

Prietena mea din facultate și soțul ei, care mi-au fost și colegi de muncă, îmi ziceau micuța Schumacher 😂 Iar când m-am mutat lângă Sibiu, am aflat că unui vecin i se spune Șumi. Mă gândeam că mi-am găsit alt șofer zăpăcit; da de unde, e prescurtare de la numele lui de familie. L-am depășit fără probleme pe Șumi pe un drum neasfaltat, că mare grijă mai avea de mașina lui, iar eu mă grăbeam. M-a claxonat mustrător, sau m-a salutat, nu știu, că nici nu m-am uitat înapoi. 😂 De colegul X zicea la un moment dat unul dintre colegii moldoveni că tot ce face e de “show off”, sper că nu zic și vecinii despre mine la fel. 🤣

Ajutoarele mele de nădejde

Trebuie să dedic o postare celor doi colegi care au dus greul alături de mine în ceea ce privește “softul vieții” (nu îi spun numele, să nu divulg secretele companiei, dar așa îl numeam – “al vieții” 🤪). Eu am fost numită “mămica softului”, lor cum să le spun, “unchii softului”, ce ziceți? 😂

Prima dată a fost M, care mi-a fost de mare ajutor, a lucrat într-un limbaj de programare destul de greu, ca un erou. 😀 Dar, încet încet, s-a fofilat pe alte proiecte mai interesante. Însă, nici după aceea nu l-am lăsat în pace, o dată ca să mă ajute la ceva ce nu reușeam singură – problemă care a fost rezolvată instant de al doilea cap luminat 😂 – și de două ori pentru că l-am confundat cu alt M. Erau în același grup de chat, numit “Friends”, și din neatenție îi scriam tot celui care nu trebuia. 😂 Și să vedeți aici conversație inteligentă, încep eu:

– M, nu mergem o dată în pauză? Că A (soția lui) nu îmi răspunde, cred că e supărată pe R. (altă colegă)
– April, oprește-te, sunt celălalt M!
– Aoleu, iar am greșit adresa?
– Ce-mi dai să nu-i spun la R?
– Îți dau de lucru la softul vieții dacă îi spui!
– Gata, gata, m-ai convins.
– Napăi așa nu se mai poate, fac un grup cu softul vieții si te pun acolo. Îmi pare rău, dar ești retrogradat din grupul de “Friends”.
Dar nu s-a supărat colegul, dimpotrivă, a fost onorat că înainte era în grupul de prieteni. 😂

Al doilea a venit mai târziu și ne încânta în fiecare zi cu apăsări energice pe tastatură și conversații private la telefon. Cine a fost desemnată să îi facă observație? Bineînțeles că eu, poate pentru că aveam biroul în fața lui, poate pentru că trânteam totul în față oamenilor, fără jenă. 😂 Am cam trântit-o și de data asta, nu i-a prea convenit colegului, dar curând s-a învățat cu mine și ne-am înțeles foarte bine. A zis la un moment dat că îmi cumpără Renaultul vechi și îl recondiționează, că e valoros, dar nu s-a ținut de cuvânt. 😂

Am făcut amândoi pe centraliștii, când colegii de la IT au schimbat niște setări și parolele tuturor nu au rămas salvate, până ce eu m-am enervat și am trimis un email la toată lumea, să apeleze la șefii lor de echipă pentru această problemă. 🤪 Mai vorbesc uneori cu al meu coleg “de suferință” și acum, a revenit din Germania exact la compania unde lucrez eu, fără să ne fi înțeles dinainte. Din păcate, acum lucrăm de acasă, nu mai putem face mișto unul de altul ca în vremurile bune. 😂

Colegul gentleman

Să revenim la echipa de șoc din fosta mea companie. Astăzi e rândul colegului cu vârsta “preistorică” – habar n-am de unde a pornit vorba asta, că nu e mai in vârstă decât restul, așa cu vreo 10 ani maxim. De fapt nu știu câți ani are și nu contează asta. Mai important e că se pricepe la complimente, alt coleg a zis despre el că e unul dintre ultimii gentlemeni în viață. Pe el îl voi numi Y 😂

Eram în echipă două fete deosebit de albe la piele (culmea ironiei, colega mea se trage din județul Alba 🤪) și Y, colegul respectiv, ne complimenta că noi suntem aristocrate, iar el, cu pielea puțin mai închisă la culoare, e un biet țăran care a lucrat la câmp. 😂 Ce să zic, a picat bine asta, după ce mi-am auzit că eu port tot timpul ciorapi albi sau că luminez în jurul meu când intru în apă. Asta ultima n-a fost așa de rea, bine ar fi să luminez cu vorbele sau comportamentul meu, nu cu pielea nepigmentată. 😜😂

Așa… ce a mai spus Y, că eu sunt “trendsetter”, probabil pentru că am propriul fel de a fi și nu îmi pasă prea mult de părerea altora. Asta am mai auzit-o și în liceu, că sunt de treabă, dar așa “în felul meu”, și totuși ar fi bine să nu mă schimb, chiar dacă par eu un pic mai ciudată. 😂

După asta, îmi zicea că eu nu iert nimic, că pe toata lumea taxez pentru cea mai mică abatere, că i-a fost dor de observațiile mele dure când am fost în concediu… Hmm, astea nu sună prea bine, poate el le zicea apreciativ, dar eu le vad și ca un avertisment, să nu ajung prea dură cu oamenii în general.

Și ce mi-a mai zis Y, că își imaginează cum vin pe o motocicletă, cu o haină lungă de piele neagră și cu o bâtă în mână. 🤣🤣🤣 Vai de capul meu, ce am ajuns, înseamnă că mai am de lucrat la comportamentul și la vorbele mele, că am potențialul să ajung chiar așa cum a zis el în glumă. Am spus la un moment dat, destul de recent, chiar că îmi iau și eu motocicletă și fac carnetul pentru categoria A. 😂 Aiurea, am destule hobby-uri, asta aș încerca doar dacă nu aș mai avea ce face.

Nu îmi mai vin altele în cap acum, decât alte observații despre duritatea mea și modul meu de a șofa, despre care nu mai știu dacă au venit de la el sau de la alți colegi. Le voi pune pe toate la grămadă într-o postare viitoare. 😉