Psihologie și fizică

Eram eu pasionată de psihologie, de mult timp, mi-am ales-o ca ultima materie la bacalaureat și m-am gândit la un moment dat chiar să dau admitere la facultatea de psihologie. Dar apoi am renunțat la idee, am zis că toceala nu-i de mine și m-am dus tot la inginerie, cum avea de gând inițial. Însă nu am încetat, de-a lungul timpului, să îmi fac tot felul de teste psihologice, să mă auto-analizez și să încerc să citesc cât mai bine oamenii din jurul meu. Și totuși, mai am multe de învățat în acest domeniu, cred că viața întreagă îmi va oferi lecții peste lecții. De ce sunt atât de preocupată de acest subiect? Păi dintr-un motiv foarte simplu: sunt încă o mare naivă și m-am săturat ca oamenii să își bată joc sau să profite de sinceritatea mea. Așa că mă străduiesc să îmi dau seama cât mai repede, când am de a face cu cineva, dacă merită să mă împrietenesc cu persoana respectivă, sau mai bine mă feresc de ea, ca să nu mai fiu tentată să îmi deschid sufletul înaintea ei și apoi să o pățesc din nou.

Am avut în facultate un profesor de fizică, ce părea la fel de pasionat ca mine în a citi oamenii. Sau poate doar se distra. 🙂 Avea el ce avea cu fetele, o dată ne-a luat pe mai multe la rând. Unei colege drăguțe i-a spus că are față de studentă la litere. Altei colege, care era printre cei mai inteligenți din an, i-a zis că arată ca un medic de familie. Iar când a ajuns la mine, a spus că eu par deșteaptă. N-am putut să tac și i-am răspuns imediat că sunt deșteaptă, dar nu la fizică. 😛 Fizica a fost mereu cea mai urâtă materie pentru mine. Deși tata a fost electrician, fratele meu s-a format ca electronist, sora mea cea mai mare a studiat mecanică fină și eu am studiat calculatoarele – deci aveam o bază solidă, ca să spun așa, totuși m-am axat pe matematică și informatică, iar cu fizica nici nu mi-am bătut capul, doar cât să iau niște note de trecere.

V-am mai povestit eu ce amintiri am cu profesorii de fizică din liceu. Ei, profesorul mai sus amintit m-a făcut să îmi aduc aminte din nou de liceu, deși eram la facultate, când m-a scos la tablă pentru că vorbeam cu un coleg. Am scris ce am scris și la un moment dat m-am blocat, m-am întors cu o față nevinovată spre profesor și i-am spus că nu mai știu mai departe. La examen am făcut la fel, trebuia să redau o demonstrație care a fost prea lungă ca să-mi bat capul cu ea, așa că am scris ce mi-am amintit și, din fericire, am știut concluzia și am trântit-o acolo, să fie. Nu mică mi-a fost mirarea când am luat 10 la examen, iar când l-am întrebat pe profesor cum se se face media, pentru că aveam niște note amărâte la seminariu și laborator, profesorul mi-a trecut nota de la examen, fără alte comentarii. Și uite așa m-am trezit eu cu 10 la fizică în primul an de facultate. Trebuia să notez asta aici, că e un eveniment vrednic de scris la ziar. 😀

Și de la fizică, sar din nou la psihologie. Mi-am dat seama că în ultimul timp am căzut din nou în capcana gândirii obsesive, sau cum s-ar zice în engleză: ”over-thinking”. Analizez și re-analizez evenimentele prin care am trecut în ultimele luni, și asta nu mă ajută deloc, ba chiar îmi strică. Așa că am căutat ajutorul unui psiholog de profesie și culmea, doamna respectivă mi-a confirmat unele concluzii la care am ajuns singură. Deci nu sunt chiar atât de nepricepută! Dar, pe lângă aceasta, m-a ajutat să înțeleg și că multe alte aspecte le-am interpretat greșit. Ei, după cum ziceam, mai am multe de învățat, dar important e că sunt dispusă să învăț și să mă schimb, zic eu. Sunt mulți oameni care nici nu vor să își recunoască problemele, ce să mai și lucreze pentru rezolvarea lor. Și din cauza lor au de suferit alții excesiv de sensibili, ca mine. 😛 Iar ca să nu mai sufăr atât, fac și eu ce pot: dacă nu pot schimba lumea din jurul meu, mă străduiesc să mă schimb pe mine.

Din cugetările tatălui meu

Tata avea în bibliotecă multe cărți cu proverbe și cugetări, și le consulta mereu, până când a început să compună propriile zicale. Din păcate, nu le-am notat, probabil că puteam să public acum o carte în memoria lui. Dar mai consemnez și eu aici din amintiri:

”Calmul e un plus de sănătate.”

“Sunt sănătos pe unde nu mă doare.”

”Bărbaților care nu vor să se însoare le e frică de viață.” 😜😂
Și varianta feminină: ”Ei, și dacă o fată nu se mărită, ce pierde?”
Iar varianta pentru toți: ”Căsătoria este o cetate întărită, cei de afară vor înăuntru, iar cei care se află înăuntru vor afară.” (nu sunt sigură dacă asta a inventat-o el sau a auzit-o de undeva, dar a repetat-o de mai multe ori. 😆)

”Dumnezeu nu este meteorolog, ca să spună timpul probabil. El este DA și AMIN!”

Ca să-i duc moștenirea mai departe, voi nota aici și ce mi-a trecut mie prin cap – nu că ar fi la fel de valoroase cugetările mele ca ale tatălui meu, dar ca să vedeți că așchia nu sare departe de trunchi. 😎😂

”Dumnezeu nu este sărac, nici zgârcit.”
”Dumnezeu are imaginație și umor.”
”Marii deștepți pot face prostii mari, dar marii proști nu pot face deșteptăciuni mari.”
”Dacă cineva nu se simte, îl ajut eu!”
”Ce-i prea mult, e prea mult.”

Parodii

În general nu suport melodiile românești de dragoste, mi se par de prost gust. Dacă am chef de romantisme, mai bine ascult cântece în engleză, sunt mult mai bine scrise – deja am o colecție întreagă. Numai că nu mai prea am eu chef de romantisme acum, având în vedere ce drame am trăit de-a lungul timpului, și chiar recent. Dacă eram mai pragmatică, nu mai băgam atâtea în seamă și nu îmi mai legam inima de niște oameni care nu au avut altă intenție decât să se joace cu ea. Asta este, din fiecare experiență învățăm câte ceva. Măcar am șanse să nu ajung ca batrânica de 90 de ani, despre care mi-a povestit un prieten de familie. Cică era la azil și nu știu cine a păcălit-o, că unui coleg de suferință îi place de ea. Atunci bătrânica a început să se rujeze și să se aranjeze, că doar iubirea nu are vârstă, nu-i așa? 🤪 Ei bine, în primul rând sper să nu ajung la venerabila vârstă de 90 de ani, că nu vreau să trăiesc atât, și având în vedere antecedentele din familie, nu am nicio șansă să depășesc nici măcar 80 de ani. Iar în al doilea rând, dacă tot voi ajunge la vârsta aceea, sper să am mai multă minte și să nu mai cred balivernele oricui. 😂

Până atunci, mă distrez făcând parodii după melodiile de dragoste. Am deja două la activ, voi vedea eu dacă mai adaug și altele la colecție. Prima parodie datează din clasa a XII-a, când auzeam peste tot, până la refuz, următoarea melodie:
”Strânge-mă-n brațe, iubește-mă
Asta vreau, asta vreau.”
Pe atunci, ca o elevă silitoare ce eram, aveam cu totul alte preocupări decât dragostea. Și în anul I de facultate, când m-a întrebat un coleg cum stau cu dragostea, i-am zis că stau prost, încă nu știu să iubesc. 😜 Dar în clasa a XII-a, în special, eram preocupată de examenele viitoare, și eram mereu obosită și înfometată de la atâta efort intelectual. Așa că am început să fredonez, fără să mă gândesc prea mult:
”O porție de somn și-una de mâncare
Asta vreau, asta vreau.”
Deh, fiecare cu ce-l doare. 😂

A doua parodie e mult mai recentă, de anul acesta, când toată lumea era prin concedii și eu așteptam cu înfrigurare plecarea în Austria. Vazând pozele unei bune prietene, care se afla în Veneția, am explodat de-a dreptul! Și mi-am adus aminte de versurile altei melodii celebre:
”Număr zilele, număr nopțile
Cât mai am s-aștept să te strâng la piept.”
Normal că eu trebuia să inventez altceva:
”Număr zilele, număr nopțile
Cât mai am s-aștept să mă urc în avion.”
De data asta n-am mai nimerit rima așa bine ca prima oară, dar nu mai conta, numai la concediu mi-era gândul. 😋

Și de la melodii, ajung cu gândul la parodiile de relații pe care le-am avut de-a lungul timpului. Nici măcar nu le pot numi relații, dar înțelegeți voi ce vreau să zic. Prin facultate, un coleg mă tot invita la diverse activități de grup și eu ziceam că nu pot participa la atâtea, că o mai am și pe mama în grijă. Și ce i-a trecut lui prin cap să zică:
”Dar mai las-o pe mama ta, că cine vrea să se însoare cu tine, trebuie să se însoare și cu mama ta? Asta e poligamie deja!”
Nu am avut replică la așa ceva, trebuia să îl întreb ce soluție îmi dă el pentru mama, dacă tot e așa de deștept. Dar am considerat totul ca pe o glumă proastă și am trecut peste. Ca mult mai târziu, după ce respectivul s-a însurat, o vecină, care cunoștea familia soției lui, să mă întrebe dacă băiatul respectiv mi-a făcut mie curte înainte. Am rămas mască și am zis că nu mi-a făcut nicio curte, am fost doar colegi. După aceea m-am gândit: te pomenești că mi-a făcut curte și eu nu am observat, iar gluma aceea proastă a fost o cerere în căsătorie. 😂 Treaba lui, dacă nu a știut sau nu a vrut să vorbească clar, eu una m-am făcut că plouă și acum mă felicit singură că nu am avut niciodată sentimente pentru el. Probabil și pentru că îl cunoșteam din copilărie, nu a reușit să îmi atingă nicio coardă sensibilă.

După aceea, nu a mai fost totul atât de simplu, au apărut alții noi, pe care nu îi cunoșteam și care păreau mai interesanți, dar care au fost încă și mai neclari decât colegul respectiv. Pe unul m-am enervat de-a binelea, că s-a jucat cu sentimentele mele, și nu a recunoscut nimic, cică totul a fost ”prietenie și colegialitate”. Apăi i-am arătat și eu ”prietenie și colegialitate” cu niște comentarii sarcastice la pozele de pe Facebook, pe care le-a șters imediat și s-a supărat ca un copil jignit. Altul și-a bătut joc de atenția mea, iar când nu i-am mai acordat-o cum a vrut el, mi-a transmis prin intermediari să ”rup filmul, că el nu e interesat, și-a găsit altă fată.” Eu mi-am pus mâinile în cap când am auzit că și-a găsit altă fată, că știam deja ce talent are în domeniul acesta. 😜 Și nu m-a interesat deloc fata respectivă, care se pare că nici nu exista, ci l-am luat la întrebări, de ce m-a făcut să-mi pierd timpul cu el. Și dacă am văzut că nu pot rezolva nimic cu el, i-am plătit cu aceeași monedă: l-am păcălit cu un cont fals și am râs de el în privat cât am putut, l-am numit și prieten, și coleg, și frate – orice, dar numai ce ar fi vrut el nu. 😂 Oricum a rămas de pomină pentru mine, ca băiatul care m-a făcut să râd cel mai mult. Am fost eu afectată puțin și de povestea asta, nu mi-a trecut încă de tot, dar îmi va trece cu timpul. Acum privesc în urmă la cea mai reușită parodie din viața mea și mă minunez ce minte pot să aibă unii.

Au mai fost trei cazuri de băieți, care păreau mai educați și mai manierați, dar, din păcate, aveau aceeași problemă ca cei de mai sus: nu se puteau mulțumi cu o singură fată. Din câte știu eu, doar cel cu ”prietenia și colegialitatea” s-a însurat și are și copii. De unul nu mai știu absolut nimic, iar ceilalți posibil să mai caute încă femeia perfectă, dar știți cum se zice: atunci când o vor găsi, nu vor avea nicio șansă, pentru că și ea caută bărbatul perfect. 😂 În ce mă privește, nu suport să fac parte din salata de fructe a unui bărbat. Știți cum e vorba aceea: femeile sunt ca niște fructe, iar bărbaților le place salata de fructe. Ei, eu sunt un fruct mai special așa, nu mă potrivesc în nicio salată: ori mă iau ca atare, ori mă lasă în pace. Sau mai am eu o vorbă, de câte ori îmi dau seama că un băiat doar flirtează. Atunci am o atitudine de respingere față de el și în mintea mea zic: ”Nu mă băga în ciorba ta!” Ar trebui să spun asta și cu voce tare, dar degeaba, sigur ar nega băiețeii mamei, că ei nu fac ciorbă, că doar nu sunt bucătari. 😆

Amintiri despre profesori

Ce să vă mai povestesc eu astăzi? Păi… nu știu cum mi s-a dus gândul la profesorii din liceu. E o perioadă în care mă năpădesc toate amintirile, semn că îmbătrânesc sau ceva. 😂

Am avut dirigintă în primii doi ani, apoi diriginte, ambii profesori de fizică – materia mea preferată (da de unde). Dirigu’ trebuia să îmi învârtă cuțitul în rană, când îi venea cheful de poezii:
“Foaie verde și-o lalea
Ce frumoasă-i fizica!”
Eu îmi dădeam ochii peste cap când auzeam așa ceva. 😜 Noroc că se pricepea colega de bancă la fizică, mai explica și la alții mai proști.
Ne facea dirigu’ cate o demonstrație și în timpul ei zicea: “Ce vedem aici? Vedem că nu vedem nimic.” De la el cred că am ramas și cu expresia “Nu SE există așa ceva!”

De la diriga ne-au rămas memorabilele vorbe: “Râzi ca apa-n budă” si “vicisitudinile gândirii exhaustive” – sau asta din urmă a fost inventată de colegi, cine mai știe?

Băieții n-au rezistat să nu ne găsească o poreclă fiecărei fete, așa că ne-au prescurtat numele de familie. Colega mea de bancă era Mânzi, iar numele meu de familie începe tot cu M. Profesorul de informatică ne confunda mereu, iar eu mă bucuram că mă considera așa deșteaptă, pentru că ea era mai bună decât mine la toate materiile. Profesorul de română ne povestea odată ceva și a declarat cu mult patos că cineva “zburdă pe câmp precum mânzii!” Atunci am râs de să cădem pe jos, profesorul nu pricepea ce s-a întâmplat, iar colega nu mai știu ce a zis. S-o fi distrat și ea, na, ce să mai zică? 😁

Profesorul de matematică avea obiceiul de a arunca cu cretă după noi, iar să nu fi văzut pe cineva că mesteca gumă, că era vai de el. Ne punea să învățăm formule matematice pe de rost și ne dădea mereu teste, doar să scriem formulele. Care o fi fost scopul, nici acum nu pricep; dacă mai știu teorema lui Pitagora e bine, în rest e ceață pe la mine prin creier.

Profesoara de chimie ne-a dat odată o lucrare, iar la acea oră a adus niște studenți și povestea cu ei, în timp ce noi scriam. Eu am comentat că nu ne putem concentra la test, dar profesoara mi-a întors-o: “Atunci diluați-vă!” No, mi-am găsit cu cine să mă pun. 😂

Filozofii de viață auzite de pe la băieți

Astăzi vreau să vă povestesc despre diverse ”ziceri” ale băieților, care mi-au provocat râsul, însă, din nefericire pentru ei, a fost un râs ironic.

Eram în pauză la serviciu și discutam cu o colegă și un coleg despre cărți. Eu am zis că mă plictisesc de moarte cărțile de dezvoltare personală pe care le citește colega, că sunt pur teoretice și doar dacă găsesc un exemplu practic sau o întâmplare prin ele, pe acelea le citesc. Pentru mine, orice carte trebuie să aibă un pic de acțiune, ca să mă captiveze. Atunci colegul mi-a recomandat romanul ”Iosif și frații săi”, cică găsesc destulă acțiune în el. A povestit cum autorul descrie scena întâlnirii dintre Iacov și Rahela, cum Iacov a văzut-o pe Rahela și a plâns. Colegul a zis că, după părerea lui, pentru Iacov a fost dragoste la prima vedere. Eu nu cred în abureli de genul acesta, că dragostea e prea complexă ca să se întâmple la prima vedere, așa că am pufnit în râs și am întrebat: ”Și ce, când te apucă dragostea la prima vedere, plângi?” Colegul a rămas fără replică, și-o fi dat seama că râd de el, dar nu aveam cum să iau în serios o asemenea părere.

Alt băiat era extrem de încântat că lumea l-a băgat în seamă de ziua lui, pe Facebook, și a primit o groază de urări. A scris un mesaj de mulțumire, care m-a făcut să mă tăvălesc pe jos de râs, noroc că el nu mă vedea și nu mă auzea. Nu mai rețin tot ce a scris, dar a fost ceva de genul: ”Cuvintele mele sunt puține, dar emoțiile sunt mari.” Nu am reușit să înțeleg de ce a avut emoții că a fost băgat în seamă pe Facebook, posibil ca foamea lui după atenție să fie atât de mare, încât orice formă de atenție care i se acordă să îi dea emoții…

Unele complimente primite m-au făcut din nou să râd, că erau atât de stufoase, de parcă ar fi fost culese din cărți. Că răspândesc o mireasmă aleasă de bucurie (sau ceva de genul) – a zis un pretendent, când i-am trimis o poză în care eram cu alte prietene și am specificat că eu sunt ”aia mică și grasă”, după ce el m-a întrebat la telefon câte kilograme am. Deci kilogramele în plus nu au mai fost o problemă când mi-a văzut zâmbetul. 😛 I-am spus prietenei, care mi l-a recomandat, că eu nu sunt vită în târg, ca să fiu cântărită, iar grozavului de pretendent i-am zis că nu eu nu am ce să îi răspund la o asemenea vrăjeală.

Pe Facebook am avut parte de tot felul de fenomene, dar cel mai ieșit din comun a fost un cunoscut, care a considerat că i-am făcut o cerere în căsătorie, când l-am adăugat în lista mea de prieteni. Nu mai știu de ce mi-am făcut un cont cu o narcisă la poza de profil și nu aveam poza mea, cred că mă mai prosteam și eu pe Facebook când nu aveam de lucru. Și ca să nu adaug lumea la nimereală și să nu știe cine sunt, le mai dădeam indicii. Respectivului i-am scris că probabil mă cunoaște de la biserică, unde mai cânt solo. Și el mi-a zis să îi trimit o poză, și să vedem care va fi voia lui Dumnezeu. Am rămas puțin “interzisă” la răspunsul acesta și nu i-am trimis nicio poză. Ca mai târziu, nepotul cel mai mare, care a lucrat cu băiatul respectiv, să-mi povestească ce a aflat, că mătușa lui a făcut o cerere în căsătorie pe Facebook, și cum mi-a luat el apărarea, că eu nu fac din astea. Am râs amândoi cu poftă: ce minte mai au câte unii, care nici n-ar avea ce căuta pe Facebook, n-au înțeles că nu suntem la matrimoniale pe acolo.

Alt ”vrăjitor” de pe Facebook zicea că, cine mă valorifică pe mine, are parte de cerul întreg, iar eu i-am răspuns că e un nenorocit dacă și-a găsit cerul întreg într-o amărâtă de femeie, în Dumnezeu ar trebui să îl găsească. Zicea că se simte foarte energizat când vorbește cu mine, dar eu i-am întors-o, că el mă stresează la culme, așa că în final a ajuns să fie blocat, că îmi pierdeam timpul încercând să îl determin să își recunoască problemele emoționale și să caute ajutor calificat, să nu creadă că o femeie i le va rezolva automat pe toate. Numai că, pe lângă stres, mi-a provocat de multe ori și râsul, și am înțeles mai bine ce e în mintea unui anumit tip de băieți, care, din păcate, sunt tot mai des întâlniți. I-a scris și nepoatei mele, și ne prăpădeam amândouă de râs, făcând comparații între vrăjelile folosite pentru fiecare dintre noi.

Alt compliment care mi-a provocat râsul a fost că eu sunt o prezență atât de timidă când urc pe podiumul bisericii, să cânt, dar când îmi dau drumul la voce, e ceva extraordinar. Mă rog, a avut respectivul dreptate, dar mie tot mi-a venit să râd de modul lui de exprimare. S-a legat de niște versuri dintr-un cântec interpretat de mine și a făcut din ele o întreagă filozofie, nu pot să v-o prezint aici, că nu îmi mai amintesc toate detaliile. Dar de atunci, acela a rămas cântecul lui, iar după aceea au mai apărut încă trei care au rămas în mintea mea asociați cu un cântec. Unul s-a holbat la mine ca apucatul în timp ce cântam. Altul nu era de față, dar probabil că m-a văzut pe programul înregistrat de la biserică; era exact în ziua când i-am scris ceva pe Facebook, și toate acestea combinate cred că au făcut ca a doua zi să îl apuce tachinările, dar atât de mult să exagereze cu ele, încât să mă bage în sperieți. Pe ultimul l-am văzut din întâmplare la balconul bisericii, când cântam, și mi-am amintit ce mirat a fost el, când ne-am cunoscut, că nu l-am observat de când a venit în Sibiu. Surorile mele ziceau că bărbații din ziua de azi se consideră ”marfă rară”, de aceea sunt atât de închipuiți. Eu tot mai sper că mai există și alții, care stau la locul lor și se remarcă prin bun simț și comportament, nu prin aerele pe care și le dau. 🙂

Povestea celor doi prieteni

Doi prieteni călătoreau prin deșert. La un moment, dat s-a ivit o neînțelegere între ei și unul l-a lovit pe celălalt peste obrazul drept. Fără a spune un cuvânt, cel lovit a scris pe nisip:
”Astăzi, prietenul meu cel mai bun m-a lovit peste obrazul drept.”

Au mers mai departe, până au ajuns la o oază. Au hotărât să se scalde împreună. Prietenul, care a fost pălmuit, era cât pe ce sa se înece, dar celălalt l-a salvat. După ce și-a revenit, cel salvat a dăltuit în stâncă:
“Astăzi, prietenul meu cel mai bun mi-a salvat viața!”

Călătorul, care îl pălmuise și apoi îl salvase pe cel mai bun prieten al său, a întrebat: 
“Când te-am rănit, ai scris pe nisip, iar acum dăltuiești în piatră. De ce?”
Și celălalt a răspuns:
“Când cineva ne rănește, trebuie să scriem pe nisip, de unde vânturile iertării pot șterge cele scrise. Dar când cineva ne face un bine, trebuie să cioplim în piatră, de unde nici o furtună nu va putea șterge cele scrise.”

Învață să-ți scrii rănile pe nisip și să dăltuiești în piatră experiențele tale cele mai frumoase!

(poveste preluată)

Despre tăcere

Pornind de la imaginea de mai sus, am ajuns la o întreagă poveste, pentru că sunt “vorbă lungă” în perioada asta, sper să mă mai temperez cu timpul. 🤪 În general nu sunt eu prea tăcută, iar dacă am avut perioade de tăcere, a fost din diverse cauze, necazuri sau complexe de inferioritate. Și da, sunt și au fost enervanți oamenii pe care i-a deranjat tăcerea mea. I-am chemat eu să stea prin preajma mea? Să-și fi căutat niște interlocutori mai vorbăreți și să mă fi lăsat pe mine în durerea mea. 😋

Singurul mod, în care accept păreri despre tăcerea mea, e sub formă de glumă. 😎 Un coleg din județul Dolj și un instalator din județul Brăila mi-au spus exact același lucru: “Nu mai vorbi tu atât, că nu mai am loc de tine.” Nu știți cumva, e o vorbă obișnuită asta prin sud? 😂

În schimb, pe unii ardeleni extremi îi deranjează vorbăria mea. Am zis odată, la lucru, că o doctoriță de la interne mi-a pus un diagnostic mai corect decât orice psihiatru: epuizare psihică. Atunci un coleg mi-a răspuns ca sunt epuizaNtă psihic. 😂 Poate a vrut numai să se bage în seamă și am înțeles eu greșit. 😋 Iar o fată, care numai 2 luni m-a putut suporta (și eu pe ea, că era să ne luăm de păr de mai multe ori), a zis că vorbesc mult prea mult și sunt plină de energii negative, care se revarsă asupra ei. 😂 Dar și ea vorbea mult și tare, și era o negativistă și jumătate, iar optimismul meu l-a înțeles tocmai pe dos.

Acum mă gandesc, că am comis și eu nepolitețea de a întreba un coleg de ce are gura așa de mare, când el e ardelean. Și mi-a întors-o, că și el e mare, v-am mai povestit eu faza. 😂 Altă dată să știu să tac cu prostii din astea! 😂

Cu capul în nori

Cine mai e ca mine pe aici, visător, dar totuși cu picioarele pe pământ? 😁 Într-o postare anterioară v-am arătat niște fotografii mai ”domestice” (ca să le zic așa mai plastic) din timpul plimbărilor mele. Astăzi vă arăt ce am văzut când mi-am îndreptat privirea și telefonul spre cer – o multitudine de nori, de toate formele și mărimile. Pot spune că am umblat ”cu capul în nori”? 😉

Vă și spun cum se numesc norii, am aflat de la un profesor de geografie, când am postat pozele și pe Facebook: Stratocumulus – cei joși, albi cu pete de gri. Mi se încurcă puțin limba până rostesc denumirea și nu le am deloc cu geografia, dar dacă alții vor să mă învețe, nu mă dau în lături. Tata avea ca pasiune geografia, studia atlasele într-o veselie – asta nu am moștenit de la el.

De pe la femei adunate

Eram într-o tabără când am auzit de la o prietenă expresia: ”Fac îngerii poze”. A fost o metaforă foarte reușită pentru fulgere, pe care am reținut-o și am mai spus-o și altora. O vecină mi-a zis că se teme de furtună, iar băiețeii ei, și mai și. Atunci i-am sugerat să îi calmeze cu această expresie când mai tună și fulgeră pe afară, și a răspuns că, dacă îngerii fac poze, sigur nu le va mai fi frică. 🙂

Apropo de fulgere, altă fată mi-a spus că eu vin și plec ca o furtună. Nu neaparat că tun și fulger, deși mai fac și din astea, ci că sunt foarte rapidă și uneori oamenii nici nu reușesc să spună ce au de spus, ca pe mine m-au și pierdut din vizor.

Mai are cineva pe aici probleme cu somnul? Că la mine așa se manifestă stresul, îmi fură somnul, nu mă mai fură somnul pe mine. Eram cu niște prieteni și eu iar am vărsat ceva pe jos, de neîndemânatică ce sunt, sau mai degrabă de repezită. Și m-a întrebat o fată:
– Ești îndrăgostită?
Eu am răspuns:
– Da, de moș Ene, dar lui văd că nu îi prea place de mine.

Ani mai târziu, m-am împrietenit cu o fată, care mi-a spus:
– Narcisa, am o veste proastă pentru tine, Biblia spune că în cer nu va mai fi noapte. Când să te odihnești și tu…
Dar eu m-am bucurat:
– Ce veste proastă? Asta e o veste extrem de bună! Înseamnă că nu voi mai avea nevoie de somn, voi trăi și fără el – trai pe vătrai! Acolo-i de mine!

Am o prietenă de vârsta surorilor mele, cu care mă înțeleg foarte bine, că suntem cam pe aceeași minte. Am fost odată la mare amândouă, și atunci am remarcat o diferență între noi: am intrat în apă și ea insista să rămânem unde suntem, ca să nu ne pierdem cumva, să ieșim în apă tot pe unde am intrat. Dar eu am protestat: ”Ce, parcă nu putem merge pe nisip înapoi până la prosoapele noastre, și dacă ieșim din apă prin altă parte?” Dar apoi am zis că mai bine tac, și decât să ne certăm, am lăsat-o pe ea acolo și am plecat de una singură să urmăresc valurile. 🙂

Când mi-a spus că ea își pregătește hainele pentru a doua zi de seara, mi-a venit să râd, gândindu-mă la mine, cum mă las condusă dimineața de inspirația de moment. Și nu sunt vreo întârziată, doar că mi se pare prea mare efortul, să mă gândesc de seara ce voi îmbrăca a doua zi, că cine știe cum mă trezesc, cu fața la cearceaf sau invers. 😂 Dar e bine că reușim să ne înțelegem, în ciuda diferențelor noastre, iar când ne mai enervăm una pe alta, ori ne cerem scuze, ori o lăsăm baltă până nu începe o ceartă adevărată.

Altă prietenă, mai din topor, așa ca mine, zicea că la ea vin numai caii, fără prinți. Iar în timp ce eu îi povesteam de nu știu cine, se mai trezea câteodată vorbind:
– Aham… și calul ce-a zis?
Nu am întrebat-o niciodată ce vrea să spună, dar am dedus că era un fel de expresie folosită în loc de: ”Auzi și la ăla/aia, ce îi mai poate mintea!” Iar eu, când povestea ea ceva de râs sau care mi se părea incredibil, ziceam în glumă: ”Nu mă-nnebuni!” Altă vorbă, pe care o foloseam când vorbeam de băieții care ne-au amărât viața, era: ”Drop it!” – adică: mai dă-i pace la amețitul ăla!

Și închei, povestindu-vă cum mă distram eu noaptea, de una singură, prin tabără. Nu făceam prostii, nu vă speriați, doar ieșeam cu lanterna la toaleta de afară. Eram într-o cameră mare toate fetele, dormeam pe saltele direct pe podea, iar una dintre fete s-a răstit la mine, de m-a și speriat:
– Cine-i acolo? Stinge lumina odată!
După aceea mi-am dat seama că vorbea în somn, nu avea ea treabă cu mine, dar o fi deranjat-o și prin somn lumina lanternei mele. 🙂

Nepotul meu preferat

Deocamdată am doi nepoți prin alianță, căsătoriți cu două nepoate cu același nume. Se pare că fratele meu n-a avut inspirație la primul copil și a pus același nume, pe care l-a ales sora mea din Austria pentru fata cea mare. 🙂 Cu nepotul din Austria nu am reușit să povestesc prea multe, a părut mult mai deschis pe Facebook, dar cine știe ce îl preocupa când am ajuns eu pe la ei pe acasă. În schimb, nepotul din România se trage de pe la Bacău, deci ne întrecem în umor moldovenesc. 😂 Eu sunt bucovineancă, de fapt, asezonată și cu ceva umor ardelenesc, deci ne înțelegem de minune. A și zis că eu sunt prietena lui cea mai bună din familia asta, cu mine se înțelege cel mai bine. O fi și faptul că între noi e diferența de vreo 7 ani, pe când frații mei sunt deja din altă generație.

Prima glumă a lui, pe care mi-o amintesc, a fost când a văzut o poză cu mine sprijinită pe un copac, mai strâmb de felul lui. A zis că s-a înclinat copacul de la greutatea mea. 😂 Atunci m-a prins fără replică, dar oricum am râs de ce i-a putut trece prin cap. S-a simțit după aceea cam prost, a crezut că m-a jignit, dar eu n-am nicio treabă cu glumele care au un sâmbure de adevăr în ele. 🙂

Pe parcurs m-am prins ce îi poate mintea și am început să îi răspund și eu. Urcam spre cascada Bâlea și nepoata mea era la începutul primei sarcini. Nepotul s-a făcut că vrea să o ia în față, că doar el e bărbat, dar eu i-am replicat că ar trebui să stea în urma soției, să aibă grijă să nu cadă, mai ales că e însărcinată. Cred că am spus asta cam mușcător, că n-a mai răspuns nepotul nimic. 😜

Apoi a venit la mine acasă și eu mă chinuiam cu ceva, iar el a venit și a rezolvat treaba imediat. A trebuit neaparat să se laude:
– Vezi ce înseamnă o mână de bărbat?
Dar eu nu am putut să tac:
– Păi acuma, trebuie să fiți și voi buni la ceva, nu?

După ce m-am mutat, l-am chemat să mă ajute cu ceva și nu prea avea timp, a zis că aș avea nevoie de un bărbat la casa mea. Atunci l-am întrebat:
– Și la ce târg să mă duc, ca să-l găsesc?
L-a pufnit râsul și mi-a întors-o:
– Păi caută și tu pe OLX!

La un moment dat îmi tot spunea de vărul lui din Bacău, dar eu nu eram încântată deloc și l-am întrebat ce părere are vărul. Cică nici vărul nu voia, că suntem neamuri. Și mie mi s-ar părea penibil să mă căsătoresc cu cineva care e deja în familie, chiar dacă doar prin alianță. A mai fost vorba la un moment dat de o rudă a cumnatului din Austria, și nici nu am vrut să aud. Dar nepotul a insistat de câteva ori cu vărul lui, și eu aveam de fiecare dată alt răspuns, până ce m-am plictisit și i-am transmis să schimbe gluma, că asta a expirat.

Un răspuns mai ieșit din comun la gluma asta a fost când nepoata mea îmi povestea ceva despre o carte, care avea și un bancher prin ea. Atunci nepotul a zis că și vărul lui e bancher, are comoară în cer, că a dat mulți bani pentru misiunea creștină. Dar eu i-am servit replica:
– Să știi că nevasta se întreține pe pământ, nu în cer!

Am zis că mergem la Brașov să ne dăm cu parapanta și a căzut planul în baltă, că suntem amândoi cam pârliți în perioada asta. 😂 Dar ne vom găsi noi distracții mai puțin costisitoare, a rămas că îi voi arăta pe unde mă tot plimb eu, poate punem și de un grătar o dată. Altă nepoată mai tânără mi-a zis că mi-am găsit prieten, așa că să nu mă mai plâng. 🤣