Ce au mai zis băiețeii năzdrăvani

Astăzi am să vă mai spun câteva ”perle” produse de mintea iscoditoare și plină de imaginație a copiilor din jurul meu, mai precis – a unor băieței care cred că vor ajunge departe în viață. 🙂

În casa lipită de a mea locuiește o familie cu doi băieți sub 10 ani. Mama lor e mereu stresată de gălăgia pe care o fac năzdrăvanii, ca nu cumva să mă deranjeze pe mine. Deși i-am spus de mai multe ori să nu-și facă griji, ea continuă să le reamintească băiețeilor de vecina care îi aude dacă fac zgomot prea mult. Și ce să vedeți, într-o dimineață, unul dintre ei, care nu voia să se ridice din pat, i-a zis mamei:
– Dar de ce trebuie să ne trezim așa devreme? Dacă o deranjăm pe vecina și se trezește și ea?

Când am fost în Austria, am încercat să port o conversație, în germana mea cam limitată, cu băiețeii nepoatei mele și cu alții de prin vecini. Unul dintre ei m-a întrebat câți ani am, apoi am discutat puțin despre școală și am fost întrebată cu ce mă ocup eu. Am răspuns că lucrez, pentru că am terminat școala de mult timp, de la 24 de ani. Atunci băiețelul de 7 ani s-a mirat nevoie mare:
– Dar a trebuit să repeți vreun an? De ce ai făcut atâta școală?

Și trecem în ograda nepoatei mele din Sibiu, care are un băiețel și trei fetițe. Băiețelul, care e un filozof și jumătate și pesemne se crede vreun bătrân înțelept, i-a zis o dată surioarei, care are doar cu un an mai puțin decât el:
– Sara, tu ești tânără!

Advertisement

Cui îi e dor de anii de liceu?

Dacă tot a început școala, mă gândeam să vă mai scriu niște amintiri din liceu. Am mai depănat eu niște ”memorii” pe aici cu ceva timp în urmă, dar au fost cumva mai generale – astăzi vreau să-mi amintesc interacțiunile mele directe cu ai mei ”nebuni” de colegi. 😀

Într-o clasă de 28-30 de oameni, eram doar 8 fete; de la liceu am învățat eu cum e să fii în minoritate printre bărbați, și de atunci tot în același stil am continuat, la facultate și la serviciu. Și drept să vă spun, îmi place mai mult așa, decât într-o grămadă de femei. Am un grup de femei cu care mă întâlnesc periodic și atunci îmi vine să iau o fluierice și să fac ordine, ca la școală, că nu mai pot suporta gălăgia. 😂

Dar are și ”viețuirea” printre bărbați dezavantajele ei, în sensul că mereu sunt ținta unor glume mai mult sau mai puțin intenționate. Doar că eu am ”o capacitate extraordinară de învățare”, cum m-a caracterizat primul meu șef, așa că am preluat de la ”scumpii” mei colegi și capacitatea de a glumi pe seama altora, și de a răspunde glumelor cu unele încă și mai piperate.

Și să vă dau câteva exemple. 🙂 Într-o zi, după ce m-au sâcâit mai mult ca de obicei, cu tot felul de copilării, câțiva colegi și-au dat seama că au întrecut măsura și au încercat să dreagă situația:
– April, așa-i că nu te superi pe noi?
– Ei, ce să mă supăr pe niște copii proști, am răspuns eu. Nici măcar nu vă bag în seamă!
Se pare că nu a fost răspunsul pe care îl așteptau ei, că le-a sărit puțin muștarul:
– Cum adică nu ne bagi în seamă pe noi, colegii tăi? Păi ce treabă e asta?

Alt coleg mă enerva cu tot felul de apropouri și nu pricepeam ce treabă are cu mine, știam că are o prietenă din altă clasă, dar poate mă vedea el prea serioasă… sau cine știe. Mereu îi respingeam glumele sau îi ziceam că mă confundă cu altcineva. Ceilalți colegi l-au poreclit ”Țestosul”, pentru că avea deja un început de chelie, iar în albumul de final de liceu mi-a scris că eu ar trebui să fiu țestosul clasei, nu el, care atât s-a chinuit să mă scoată din carapacea mea și nu a reușit. Și spera că îmi va părea rău pentru asta, mai târziu. Ei, uite că ne apropiem de întâlnirea de 20 de ani, și nici măcar acum nu îmi pare rău că n-am ieșit din așa-zisa mea ”carapace”. 😁

Pe toată perioada liceului m-am străduit să îmi păstrez principiile, să nu copiez și nici să nu chiulesc. Dar năzdrăvanii mei de colegi, văzând că sunt bună la învățătură și iau note mari, voiau să profite și ei de munca mea și mă rugau mereu să-i las să copieze de la mine, însă fără succes. Unul dintre ei și-a încercat norocul, mai ceva decât ceilalți:
– Hai, te rog, lasă-mă să copiez de la tine, că după aceea vin cu tine la spovedit!
Nu m-am mai obosit să îi explic că eu nu practic spovedania, și chiar dacă aș fi practicat-o, aș fi preferat să nu fac fapte care să aibă nevoie să fie mărturisite. L-am lăsat în durerea lui, cum s-ar spune, că mai erau și alte colege silitoare, să încerce și la ele.

Cred că același coleg m-a invitat într-un bar, sau să merg cu el în pauză la fumat – nu-mi mai amintesc exact detaliile. Când l-am întrebat de ce se mai obosește, că doar știe că nu particip la astfel de acțiuni, mi-a răspuns, părând foarte sincer:
– Vreau să te corup!
Așa ați aflat și voi, cititorii mei, că la noi în clasă se exersa coruperea de minore. 😂 Din fericire, n-am căzut în capcană. Iar eforturile mele au dat roade, în sensul că albumul de final a fost plin de respecte din partea colegilor, care mi-au apreciat rămânerea pe poziție în mijlocul unei clase de nebuni, chiar dacă i-am enervat uneori, pentru că nu voiam să particip la ”spiritul de turmă” al clasei. Ce să fac, dacă mereu mi-a plăcut să fiu altfel decât restul lumii. 😉

Psihologie și fizică

Eram eu pasionată de psihologie, de mult timp, mi-am ales-o ca ultima materie la bacalaureat și m-am gândit la un moment dat chiar să dau admitere la facultatea de psihologie. Dar apoi am renunțat la idee, am zis că toceala nu-i de mine și m-am dus tot la inginerie, cum aveam de gând inițial. Însă nu am încetat, de-a lungul timpului, să îmi fac tot felul de teste psihologice, să mă auto-analizez și să încerc să citesc cât mai bine oamenii din jurul meu. Și totuși, mai am multe de învățat în acest domeniu, cred că viața întreagă îmi va oferi lecții peste lecții. De ce sunt atât de preocupată de acest subiect? Păi dintr-un motiv foarte simplu: sunt încă o mare naivă și m-am săturat ca oamenii să își bată joc sau să profite de sinceritatea mea. Așa că mă străduiesc să îmi dau seama cât mai repede, când am de a face cu cineva, dacă merită să mă împrietenesc cu persoana respectivă, sau mai bine mă feresc de ea, ca să nu mai fiu tentată să îmi deschid sufletul înaintea ei și apoi să o pățesc din nou.

Am avut în facultate un profesor de fizică, ce părea la fel de pasionat ca mine în a citi oamenii. Sau poate doar se distra. 🙂 Avea el ce avea cu fetele, o dată ne-a luat pe mai multe la rând. Unei colege drăguțe i-a spus că are față de studentă la litere. Altei colege, care era printre cei mai inteligenți din an, i-a zis că arată ca un medic de familie. Iar când a ajuns la mine, a spus că eu par deșteaptă. N-am putut să tac și i-am răspuns imediat că sunt deșteaptă, dar nu la fizică. 😛 Fizica a fost mereu cea mai urâtă materie pentru mine. Deși tata a fost electrician, fratele meu s-a format ca electronist, sora mea cea mai mare a studiat mecanică fină și eu am studiat calculatoarele – deci aveam o bază solidă, ca să spun așa, totuși m-am axat pe matematică și informatică, iar cu fizica nici nu mi-am bătut capul, doar cât să iau niște note de trecere.

V-am mai povestit eu ce amintiri am cu profesorii de fizică din liceu. Ei, profesorul mai sus amintit m-a făcut să îmi aduc aminte din nou de liceu, deși eram la facultate, când m-a scos la tablă pentru că vorbeam cu un coleg. Am scris ce am scris și la un moment dat m-am blocat, m-am întors cu o față nevinovată spre profesor și i-am spus că nu mai știu mai departe. La examen am făcut la fel, trebuia să redau o demonstrație care a fost prea lungă ca să-mi bat capul cu ea, așa că am scris ce mi-am amintit și, din fericire, am știut concluzia și am trântit-o acolo, să fie. Nu mică mi-a fost mirarea când am luat 10 la examen, iar când l-am întrebat pe profesor cum se se face media, pentru că aveam niște note amărâte la seminariu și laborator, profesorul mi-a trecut nota de la examen, fără alte comentarii. Și uite așa m-am trezit eu cu 10 la fizică în primul an de facultate. Trebuia să notez asta aici, că e un eveniment vrednic de scris la ziar. 😀

Și de la fizică, sar din nou la psihologie. Mi-am dat seama că în ultimul timp am căzut din nou în capcana gândirii obsesive, sau cum s-ar zice în engleză: ”over-thinking”. Analizez și re-analizez evenimentele prin care am trecut în ultimele luni, și asta nu mă ajută deloc, ba chiar îmi strică. Așa că am căutat ajutorul unui psiholog de profesie și culmea, doamna respectivă mi-a confirmat unele concluzii la care am ajuns singură. Deci nu sunt chiar atât de nepricepută! Dar, pe lângă aceasta, m-a ajutat să înțeleg și că multe alte aspecte le-am interpretat greșit. Ei, după cum ziceam, mai am multe de învățat, dar important e că sunt dispusă să învăț și să mă schimb, zic eu. Sunt mulți oameni care nici nu vor să își recunoască problemele, ce să mai și lucreze pentru rezolvarea lor. Și din cauza lor au de suferit alții excesiv de sensibili, ca mine. 😛 Iar ca să nu mai sufăr atât, fac și eu ce pot: dacă nu pot schimba lumea din jurul meu, mă străduiesc să mă schimb pe mine.

Din cugetările tatălui meu

Tata avea în bibliotecă multe cărți cu proverbe și cugetări, și le consulta mereu, până când a început să compună propriile zicale. Din păcate, nu le-am notat, probabil că puteam să public acum o carte în memoria lui. Dar mai consemnez și eu aici din amintiri:

”Calmul e un plus de sănătate.”

“Sunt sănătos pe unde nu mă doare.”

”Bărbaților care nu vor să se însoare le e frică de viață.” 😜😂
Și varianta feminină: ”Ei, și dacă o fată nu se mărită, ce pierde?”
Iar varianta pentru toți: ”Căsătoria este o cetate întărită, cei de afară vor înăuntru, iar cei care se află înăuntru vor afară.” (nu sunt sigură dacă asta a inventat-o el sau a auzit-o de undeva, dar a repetat-o de mai multe ori. 😆)

”Dumnezeu nu este meteorolog, ca să spună timpul probabil. El este DA și AMIN!”

Ca să-i duc moștenirea mai departe, voi nota aici și ce mi-a trecut mie prin cap – nu că ar fi la fel de valoroase cugetările mele ca ale tatălui meu, dar ca să vedeți că așchia nu sare departe de trunchi. 😎😂

”Dumnezeu nu este sărac, nici zgârcit.”
”Dumnezeu are imaginație și umor.”
”Marii deștepți pot face prostii mari, dar marii proști nu pot face deșteptăciuni mari.”
”Dacă cineva nu se simte, îl ajut eu!”
”Ce-i prea mult, e prea mult.”

Amintiri despre profesori

Ce să vă mai povestesc eu astăzi? Păi… nu știu cum mi s-a dus gândul la profesorii din liceu. E o perioadă în care mă năpădesc toate amintirile, semn că îmbătrânesc sau ceva. 😂

Am avut dirigintă în primii doi ani, apoi diriginte, ambii profesori de fizică – materia mea preferată (da de unde). Dirigu’ trebuia să îmi învârtă cuțitul în rană, când îi venea cheful de poezii:
“Foaie verde și-o lalea
Ce frumoasă-i fizica!”
Eu îmi dădeam ochii peste cap când auzeam așa ceva. 😜 Noroc că se pricepea colega de bancă la fizică, mai explica și la alții mai proști.
Ne facea dirigu’ cate o demonstrație și în timpul ei zicea: “Ce vedem aici? Vedem că nu vedem nimic.” De la el cred că am ramas și cu expresia “Nu SE există așa ceva!”

De la diriga ne-au rămas memorabilele vorbe: “Râzi ca apa-n budă” si “vicisitudinile gândirii exhaustive” – sau asta din urmă a fost inventată de colegi, cine mai știe?

Băieții n-au rezistat să nu ne găsească o poreclă fiecărei fete, așa că ne-au prescurtat numele de familie. Colega mea de bancă era Mânzi, iar numele meu de familie începe tot cu M. Profesorul de informatică ne confunda mereu, iar eu mă bucuram că mă considera așa deșteaptă, pentru că ea era mai bună decât mine la toate materiile. Profesorul de română ne povestea odată ceva și a declarat cu mult patos că cineva “zburdă pe câmp precum mânzii!” Atunci am râs de să cădem pe jos, profesorul nu pricepea ce s-a întâmplat, iar colega nu mai știu ce a zis. S-o fi distrat și ea, na, ce să mai zică? 😁

Profesorul de matematică avea obiceiul de a arunca cu cretă după noi, iar să nu fi văzut pe cineva că mesteca gumă, că era vai de el. Ne punea să învățăm formule matematice pe de rost și ne dădea mereu teste, doar să scriem formulele. Care o fi fost scopul, nici acum nu pricep; dacă mai știu teorema lui Pitagora e bine, în rest e ceață pe la mine prin creier.

Profesoara de chimie ne-a dat odată o lucrare, iar la acea oră a adus niște studenți și povestea cu ei, în timp ce noi scriam. Eu am comentat că nu ne putem concentra la test, dar profesoara mi-a întors-o: “Atunci diluați-vă!” No, mi-am găsit cu cine să mă pun. 😂

Povestea celor doi prieteni

Doi prieteni călătoreau prin deșert. La un moment, dat s-a ivit o neînțelegere între ei și unul l-a lovit pe celălalt peste obrazul drept. Fără a spune un cuvânt, cel lovit a scris pe nisip:
”Astăzi, prietenul meu cel mai bun m-a lovit peste obrazul drept.”

Au mers mai departe, până au ajuns la o oază. Au hotărât să se scalde împreună. Prietenul, care a fost pălmuit, era cât pe ce sa se înece, dar celălalt l-a salvat. După ce și-a revenit, cel salvat a dăltuit în stâncă:
“Astăzi, prietenul meu cel mai bun mi-a salvat viața!”

Călătorul, care îl pălmuise și apoi îl salvase pe cel mai bun prieten al său, a întrebat: 
“Când te-am rănit, ai scris pe nisip, iar acum dăltuiești în piatră. De ce?”
Și celălalt a răspuns:
“Când cineva ne rănește, trebuie să scriem pe nisip, de unde vânturile iertării pot șterge cele scrise. Dar când cineva ne face un bine, trebuie să cioplim în piatră, de unde nici o furtună nu va putea șterge cele scrise.”

Învață să-ți scrii rănile pe nisip și să dăltuiești în piatră experiențele tale cele mai frumoase!

(poveste preluată)

Despre tăcere

Pornind de la imaginea de mai sus, am ajuns la o întreagă poveste, pentru că sunt “vorbă lungă” în perioada asta, sper să mă mai temperez cu timpul. 🤪 În general nu sunt eu prea tăcută, iar dacă am avut perioade de tăcere, a fost din diverse cauze, necazuri sau complexe de inferioritate. Și da, sunt și au fost enervanți oamenii pe care i-a deranjat tăcerea mea. I-am chemat eu să stea prin preajma mea? Să-și fi căutat niște interlocutori mai vorbăreți și să mă fi lăsat pe mine în durerea mea. 😋

Singurul mod, în care accept păreri despre tăcerea mea, e sub formă de glumă. 😎 Un coleg din județul Dolj și un instalator din județul Brăila mi-au spus exact același lucru: “Nu mai vorbi tu atât, că nu mai am loc de tine.” Nu știți cumva, e o vorbă obișnuită asta prin sud? 😂

În schimb, pe unii ardeleni extremi îi deranjează vorbăria mea. Am zis odată, la lucru, că o doctoriță de la interne mi-a pus un diagnostic mai corect decât orice psihiatru: epuizare psihică. Atunci un coleg mi-a răspuns ca sunt epuizaNtă psihic. 😂 Poate a vrut numai să se bage în seamă și am înțeles eu greșit. 😋 Iar o fată, care numai 2 luni m-a putut suporta (și eu pe ea, că era să ne luăm de păr de mai multe ori), a zis că vorbesc mult prea mult și sunt plină de energii negative, care se revarsă asupra ei. 😂 Dar și ea vorbea mult și tare, și era o negativistă și jumătate, iar optimismul meu l-a înțeles tocmai pe dos.

Acum mă gandesc, că am comis și eu nepolitețea de a întreba un coleg de ce are gura așa de mare, când el e ardelean. Și mi-a întors-o, că și el e mare, v-am mai povestit eu faza. 😂 Altă dată să știu să tac cu prostii din astea! 😂

Cu capul în nori

Cine mai e ca mine pe aici, visător, dar totuși cu picioarele pe pământ? 😁 Într-o postare anterioară v-am arătat niște fotografii mai ”domestice” (ca să le zic așa mai plastic) din timpul plimbărilor mele. Astăzi vă arăt ce am văzut când mi-am îndreptat privirea și telefonul spre cer – o multitudine de nori, de toate formele și mărimile. Pot spune că am umblat ”cu capul în nori”? 😉

Vă și spun cum se numesc norii, am aflat de la un profesor de geografie, când am postat pozele și pe Facebook: Stratocumulus – cei joși, albi cu pete de gri. Mi se încurcă puțin limba până rostesc denumirea și nu le am deloc cu geografia, dar dacă alții vor să mă învețe, nu mă dau în lături. Tata avea ca pasiune geografia, studia atlasele într-o veselie – asta nu am moștenit de la el.

De pe la femei adunate

Eram într-o tabără când am auzit de la o prietenă expresia: ”Fac îngerii poze”. A fost o metaforă foarte reușită pentru fulgere, pe care am reținut-o și am mai spus-o și altora. O vecină mi-a zis că se teme de furtună, iar băiețeii ei, și mai și. Atunci i-am sugerat să îi calmeze cu această expresie când mai tună și fulgeră pe afară, și a răspuns că, dacă îngerii fac poze, sigur nu le va mai fi frică. 🙂

Apropo de fulgere, altă fată mi-a spus că eu vin și plec ca o furtună. Nu neaparat că tun și fulger, deși mai fac și din astea, ci că sunt foarte rapidă și uneori oamenii nici nu reușesc să spună ce au de spus, ca pe mine m-au și pierdut din vizor.

Mai are cineva pe aici probleme cu somnul? Că la mine așa se manifestă stresul, îmi fură somnul, nu mă mai fură somnul pe mine. Eram cu niște prieteni și eu iar am vărsat ceva pe jos, de neîndemânatică ce sunt, sau mai degrabă de repezită. Și m-a întrebat o fată:
– Ești îndrăgostită?
Eu am răspuns:
– Da, de moș Ene, dar lui văd că nu îi prea place de mine.

Ani mai târziu, m-am împrietenit cu o fată, care mi-a spus:
– April, am o veste proastă pentru tine, Biblia spune că în cer nu va mai fi noapte. Când să te odihnești și tu…
Dar eu m-am bucurat:
– Ce veste proastă? Asta e o veste extrem de bună! Înseamnă că nu voi mai avea nevoie de somn, voi trăi și fără el – trai pe vătrai! Acolo-i de mine!

Am o prietenă de vârsta surorilor mele, cu care mă înțeleg foarte bine, că suntem cam pe aceeași minte. Am fost odată la mare amândouă, și atunci am remarcat o diferență între noi: am intrat în apă și ea insista să rămânem unde suntem, ca să nu ne pierdem cumva, să ieșim în apă tot pe unde am intrat. Dar eu am protestat: ”Ce, parcă nu putem merge pe nisip înapoi până la prosoapele noastre, și dacă ieșim din apă prin altă parte?” Dar apoi am zis că mai bine tac, și decât să ne certăm, am lăsat-o pe ea acolo și am plecat de una singură să urmăresc valurile. 🙂

Când mi-a spus că ea își pregătește hainele pentru a doua zi de seara, mi-a venit să râd, gândindu-mă la mine, cum mă las condusă dimineața de inspirația de moment. Și nu sunt vreo întârziată, doar că mi se pare prea mare efortul, să mă gândesc de seara ce voi îmbrăca a doua zi, că cine știe cum mă trezesc, cu fața la cearceaf sau invers. 😂 Dar e bine că reușim să ne înțelegem, în ciuda diferențelor noastre, iar când ne mai enervăm una pe alta, ori ne cerem scuze, ori o lăsăm baltă până nu începe o ceartă adevărată.

Altă prietenă, mai din topor, așa ca mine, zicea că la ea vin numai caii, fără prinți. Iar în timp ce eu îi povesteam de nu știu cine, se mai trezea câteodată vorbind:
– Aham… și calul ce-a zis?
Nu am întrebat-o niciodată ce vrea să spună, dar am dedus că era un fel de expresie folosită în loc de: ”Auzi și la ăla/aia, ce îi mai poate mintea!” Iar eu, când povestea ea ceva de râs sau care mi se părea incredibil, ziceam în glumă: ”Nu mă-nnebuni!” Altă vorbă, pe care o foloseam când vorbeam de băieții care ne-au amărât viața, era: ”Drop it!” – adică: mai dă-i pace la amețitul ăla!

Și închei, povestindu-vă cum mă distram eu noaptea, de una singură, prin tabără. Nu făceam prostii, nu vă speriați, doar ieșeam cu lanterna la toaleta de afară. Eram într-o cameră mare toate fetele, dormeam pe saltele direct pe podea, iar una dintre fete s-a răstit la mine, de m-a și speriat:
– Cine-i acolo? Stinge lumina odată!
După aceea mi-am dat seama că vorbea în somn, nu avea ea treabă cu mine, dar o fi deranjat-o și prin somn lumina lanternei mele. 🙂

Nepotul meu preferat

Deocamdată am doi nepoți prin alianță, căsătoriți cu două nepoate cu același nume. Se pare că fratele meu n-a avut inspirație la primul copil și a pus același nume, pe care l-a ales sora mea din Austria pentru fata cea mare. 🙂 Cu nepotul din Austria nu am reușit să povestesc prea multe, a părut mult mai deschis pe Facebook, dar cine știe ce îl preocupa când am ajuns eu pe la ei pe acasă. În schimb, nepotul din România se trage de pe la Bacău, deci ne întrecem în umor moldovenesc. 😂 Eu sunt bucovineancă, de fapt, asezonată și cu ceva umor ardelenesc, deci ne înțelegem de minune. A și zis că eu sunt prietena lui cea mai bună din familia asta, cu mine se înțelege cel mai bine. O fi și faptul că între noi e diferența de vreo 7 ani, pe când frații mei sunt deja din altă generație.

Prima glumă a lui, pe care mi-o amintesc, a fost când a văzut o poză cu mine sprijinită pe un copac, mai strâmb de felul lui. A zis că s-a înclinat copacul de la greutatea mea. 😂 Atunci m-a prins fără replică, dar oricum am râs de ce i-a putut trece prin cap. S-a simțit după aceea cam prost, a crezut că m-a jignit, dar eu n-am nicio treabă cu glumele care au un sâmbure de adevăr în ele. 🙂

Pe parcurs m-am prins ce îi poate mintea și am început să îi răspund și eu. Urcam spre cascada Bâlea și nepoata mea era la începutul primei sarcini. Nepotul s-a făcut că vrea să o ia în față, că doar el e bărbat, dar eu i-am replicat că ar trebui să stea în urma soției, să aibă grijă să nu cadă, mai ales că e însărcinată. Cred că am spus asta cam mușcător, că n-a mai răspuns nepotul nimic. 😜

Apoi a venit la mine acasă și eu mă chinuiam cu ceva, iar el a venit și a rezolvat treaba imediat. A trebuit neaparat să se laude:
– Vezi ce înseamnă o mână de bărbat?
Dar eu nu am putut să tac:
– Păi acuma, trebuie să fiți și voi buni la ceva, nu?

După ce m-am mutat, l-am chemat să mă ajute cu ceva și nu prea avea timp, a zis că aș avea nevoie de un bărbat la casa mea. Atunci l-am întrebat:
– Și la ce târg să mă duc, ca să-l găsesc?
L-a pufnit râsul și mi-a întors-o:
– Păi caută și tu pe OLX!

La un moment dat îmi tot spunea de vărul lui din Bacău, dar eu nu eram încântată deloc și l-am întrebat ce părere are vărul. Cică nici vărul nu voia, că suntem neamuri. Și mie mi s-ar părea penibil să mă căsătoresc cu cineva care e deja în familie, chiar dacă doar prin alianță. A mai fost vorba la un moment dat de o rudă a cumnatului din Austria, și nici nu am vrut să aud. Dar nepotul a insistat de câteva ori cu vărul lui, și eu aveam de fiecare dată alt răspuns, până ce m-am plictisit și i-am transmis să schimbe gluma, că asta a expirat.

Un răspuns mai ieșit din comun la gluma asta a fost când nepoata mea îmi povestea ceva despre o carte, care avea și un bancher prin ea. Atunci nepotul a zis că și vărul lui e bancher, are comoară în cer, că a dat mulți bani pentru misiunea creștină. Dar eu i-am servit replica:
– Să știi că nevasta se întreține pe pământ, nu în cer!

Am zis că mergem la Brașov să ne dăm cu parapanta și a căzut planul în baltă, că suntem amândoi cam pârliți în perioada asta. 😂 Dar ne vom găsi noi distracții mai puțin costisitoare, a rămas că îi voi arăta pe unde mă tot plimb eu, poate punem și de un grătar o dată. Altă nepoată mai tânără mi-a zis că mi-am găsit prieten, așa că să nu mă mai plâng. 🤣