Ce au mai zis băiețeii năzdrăvani

Astăzi am să vă mai spun câteva ”perle” produse de mintea iscoditoare și plină de imaginație a copiilor din jurul meu, mai precis – a unor băieței care cred că vor ajunge departe în viață. 🙂

În casa lipită de a mea locuiește o familie cu doi băieți sub 10 ani. Mama lor e mereu stresată de gălăgia pe care o fac năzdrăvanii, ca nu cumva să mă deranjeze pe mine. Deși i-am spus de mai multe ori să nu-și facă griji, ea continuă să le reamintească băiețeilor de vecina care îi aude dacă fac zgomot prea mult. Și ce să vedeți, într-o dimineață, unul dintre ei, care nu voia să se ridice din pat, i-a zis mamei:
– Dar de ce trebuie să ne trezim așa devreme? Dacă o deranjăm pe vecina și se trezește și ea?

Când am fost în Austria, am încercat să port o conversație, în germana mea cam limitată, cu băiețeii nepoatei mele și cu alții de prin vecini. Unul dintre ei m-a întrebat câți ani am, apoi am discutat puțin despre școală și am fost întrebată cu ce mă ocup eu. Am răspuns că lucrez, pentru că am terminat școala de mult timp, de la 24 de ani. Atunci băiețelul de 7 ani s-a mirat nevoie mare:
– Dar a trebuit să repeți vreun an? De ce ai făcut atâta școală?

Și trecem în ograda nepoatei mele din Sibiu, care are un băiețel și trei fetițe. Băiețelul, care e un filozof și jumătate și pesemne se crede vreun bătrân înțelept, i-a zis o dată surioarei, care are doar cu un an mai puțin decât el:
– Sara, tu ești tânără!

Advertisement

Cui îi e dor de anii de liceu?

Dacă tot a început școala, mă gândeam să vă mai scriu niște amintiri din liceu. Am mai depănat eu niște ”memorii” pe aici cu ceva timp în urmă, dar au fost cumva mai generale – astăzi vreau să-mi amintesc interacțiunile mele directe cu ai mei ”nebuni” de colegi. 😀

Într-o clasă de 28-30 de oameni, eram doar 8 fete; de la liceu am învățat eu cum e să fii în minoritate printre bărbați, și de atunci tot în același stil am continuat, la facultate și la serviciu. Și drept să vă spun, îmi place mai mult așa, decât într-o grămadă de femei. Am un grup de femei cu care mă întâlnesc periodic și atunci îmi vine să iau o fluierice și să fac ordine, ca la școală, că nu mai pot suporta gălăgia. 😂

Dar are și ”viețuirea” printre bărbați dezavantajele ei, în sensul că mereu sunt ținta unor glume mai mult sau mai puțin intenționate. Doar că eu am ”o capacitate extraordinară de învățare”, cum m-a caracterizat primul meu șef, așa că am preluat de la ”scumpii” mei colegi și capacitatea de a glumi pe seama altora, și de a răspunde glumelor cu unele încă și mai piperate.

Și să vă dau câteva exemple. 🙂 Într-o zi, după ce m-au sâcâit mai mult ca de obicei, cu tot felul de copilării, câțiva colegi și-au dat seama că au întrecut măsura și au încercat să dreagă situația:
– April, așa-i că nu te superi pe noi?
– Ei, ce să mă supăr pe niște copii proști, am răspuns eu. Nici măcar nu vă bag în seamă!
Se pare că nu a fost răspunsul pe care îl așteptau ei, că le-a sărit puțin muștarul:
– Cum adică nu ne bagi în seamă pe noi, colegii tăi? Păi ce treabă e asta?

Alt coleg mă enerva cu tot felul de apropouri și nu pricepeam ce treabă are cu mine, știam că are o prietenă din altă clasă, dar poate mă vedea el prea serioasă… sau cine știe. Mereu îi respingeam glumele sau îi ziceam că mă confundă cu altcineva. Ceilalți colegi l-au poreclit ”Țestosul”, pentru că avea deja un început de chelie, iar în albumul de final de liceu mi-a scris că eu ar trebui să fiu țestosul clasei, nu el, care atât s-a chinuit să mă scoată din carapacea mea și nu a reușit. Și spera că îmi va părea rău pentru asta, mai târziu. Ei, uite că ne apropiem de întâlnirea de 20 de ani, și nici măcar acum nu îmi pare rău că n-am ieșit din așa-zisa mea ”carapace”. 😁

Pe toată perioada liceului m-am străduit să îmi păstrez principiile, să nu copiez și nici să nu chiulesc. Dar năzdrăvanii mei de colegi, văzând că sunt bună la învățătură și iau note mari, voiau să profite și ei de munca mea și mă rugau mereu să-i las să copieze de la mine, însă fără succes. Unul dintre ei și-a încercat norocul, mai ceva decât ceilalți:
– Hai, te rog, lasă-mă să copiez de la tine, că după aceea vin cu tine la spovedit!
Nu m-am mai obosit să îi explic că eu nu practic spovedania, și chiar dacă aș fi practicat-o, aș fi preferat să nu fac fapte care să aibă nevoie să fie mărturisite. L-am lăsat în durerea lui, cum s-ar spune, că mai erau și alte colege silitoare, să încerce și la ele.

Cred că același coleg m-a invitat într-un bar, sau să merg cu el în pauză la fumat – nu-mi mai amintesc exact detaliile. Când l-am întrebat de ce se mai obosește, că doar știe că nu particip la astfel de acțiuni, mi-a răspuns, părând foarte sincer:
– Vreau să te corup!
Așa ați aflat și voi, cititorii mei, că la noi în clasă se exersa coruperea de minore. 😂 Din fericire, n-am căzut în capcană. Iar eforturile mele au dat roade, în sensul că albumul de final a fost plin de respecte din partea colegilor, care mi-au apreciat rămânerea pe poziție în mijlocul unei clase de nebuni, chiar dacă i-am enervat uneori, pentru că nu voiam să particip la ”spiritul de turmă” al clasei. Ce să fac, dacă mereu mi-a plăcut să fiu altfel decât restul lumii. 😉

Umor la a patra generație

N-am mai scris de mult timp perle de ale copiilor, nici astăzi nu am prea multe de zis, dar vreau totuși să vă prezint puțin din înțelepciunea copilărească a celei de-a patra generații a familiei: copiii nepoatei mele. Trebuie să fiu pe fază și să colectez mai multe perle, că umorul s-a transmis din plin și la ei, și din partea noastră, a sibienilor, și din partea tatălui venit din Moldova. 😉

Vă spuneam în trecut de o metaforă pentru fulgere, auzită de la o prietenă: ”Fac îngerii poze”. Ei, nepoțelul meu Emanuel, cel mai mare din familie, a inventat o nouă metaforă, de data aceasta pentru tunete:
”Dă Dumnezeu cu petarde!”

A doua din familie, Sara, ”a comis-o” și ea când s-a supărat pe surioara mai mică, Miriam, și i-a spus mamei:
”Să fie fericită!”
A crezut că o afurisește pe sora ei, și când colo, i-a urat de bine. 🙂 Ar trebui să iau și eu exemplu, de câte ori mă supăr că cineva nu m-a tratat corect, să îi urez: ”Să fie fericit!” și cu siguranță voi trece mult mai ușor peste ofensă. 😀

Leapșă inventată

I-am promis Potecuței că voi compune o leapșă amuzantă și am zis că ar fi cazul să mă țin de promisiune. Nu garantez nimic, nu știu ce va ieși, nu am mai făcut niciodată așa ceva, dar pentru toate există un început. Voi răspunde eu la propriile întrebări, apoi oricine dorește să preia leapșa este binevenit. Bineînțeles că am o invitație specială pentru Potecuța. 😉

1. Ai inventat vreodată un proverb, o zicală, un aforism? Sau ai tu o vorbă specifică doar ție, pe care o repeți cu anumite ocazii?
Eu v-am mai spus zilele trecute, dar mă repet:
”Marii deștepți pot face prostii mari, dar marii proști nu pot face deșteptăciuni mari.”

2. Care a fost unul dintre cele mai jenante momente din viața ta, peste care ai reușit să treci cu ajutorul umorului?
Un interviu pe care l-am dat, după 10 ani petrecuți într-o companie, a fost de toată pomina. M-am dus eu la firmă îmbrăcată elegant, în fustă, iar când am ajuns, am văzut o scară de lemn, care urca prin mijlocul unei încăperi imense, pline de birouri. Pe scara aceea trebuia să urc, ca să dau interviul la etaj. Am urcat tot cu grija că fusta mea trebuia să fie mult mai lungă. Șefii erau îmbrăcați lejer, iar eu m-am simțit total nelalocul meu cu hainele mele elegante. Iar în timpul interviului, unul dintre ei mi-a făcut observație că am emoții și nu ar trebui, că doar oameni sunt și ei, nu altceva. Atunci am început să râd și am zis:
”Păi nu știu de ce am emoții! Cred că n-am mai fost de prea mult timp la un interviu.”
Dacă sunteți curioși, am ajuns să fiu angajată la acea firmă, deci emoțiile nu mi-au stricat. 🙂

3. Ce ai zice, să compui o declarație de dragoste folosind următoarele cuvinte: sârb, os, balustradă, erupție, ștrampeni. Te bagi? 🙂
Eu am făcut asta la o nuntă și unul dintre invitați, care a citit toate declarațiile la microfon, a zis că a mea ar trebui premiată. Să vedem, sunteți și voi de acord cu el? 🙂
”Când te privesc, mă fac albă ca varul și simt cum mă cuprinde o erupție de dragoste, de trebuie să pun frână, că altfel mă lovesc de balustradă. Mi-am pierdut ștrampenii pe drum, de emoționată ce sunt că urmează să mă întâlnesc cu tine. Chiar dacă ești numai piele și os, nici măcar un sârb n-ar putea fi mai fermecător decât tine.”
Nu m-am gândit la nimeni anume când am scris declarația de mai sus, și nu l-am găsit încă pe cel căruia să i-o pot adresa. Poate îl voi găsi, dar va trebui neaparat să aibă simțul umorului, ca să o trateze ca atare. 😛

4. Știi vreun cântec sau o poezie umoristică? Sau poate ai compus așa ceva, că doar e plin de scriitori pe aici.
Eu mă cam repet, dar asta este, nu mă pot sătura de acest cântec pe care l-am învățat într-o tabără. Între timp am aflat că mai are și a doua strofă.

De foame noi nu ne plângem
Cureaua știm să ne-o strângem
Trăim de azi pe mâine

Rozând o coajă de pâine.

Foamea-i un chin, ti-ri-rim ti-ri-rim
Ce n-are rost, ta-ra-ram ta-ra-ram
De-aceea noi ținem întruna post
Ne mulțumim, ti-ri-rim ti-ri-rim
Ca să trăim, ta-ra-ram ta-ra-ram
Cântăm, cântăm, până ne săturăm.


La poștă sună centrala
În burtă sună haiala
Iar noi la telefoane
Rostim încet: ”Ni-e foame!”

5. Povestește-ne un moment din viața ta, în care ai reușit să faci haz de necaz.
Dacă tot am început să vă povestesc despre pățanii de la serviciu, să continuăm pe tema aceasta. Am dorit să mă mut în primăvară la altă firmă și nu am reușit: din cauză că am fost prea obosită și preocupată de alte probleme, am fost respinsă la interviu. Dar entuziasmul a fost mare, le-am spus mai multor colegi că plec, până încă nu știam nimic sigur. Și vorba a ajuns la unul dintre șefi, care m-a luat la rost. Mi-am cerut scuze că am vorbit aiurea, dar am încercat și să îndulcesc puțin lucrurile, spunându-i că sunt într-o situație dificilă pentru mine, în care simt nevoia să vorbesc cu oamenii. Dar voi încerca pe cât posibil să mă abțin, că dacă voi continua în stilul acesta, voi coborî cu un etaj mai jos și îi voi lua la rând și pe colegii de acolo, anunțându-i că plec… nu se știe când și cum, dar oricum, pe mine mă bate dorul de ducă. 😛

6. Care sunt comedianții tăi preferați?
Eu zic că pe Mister Bean nu-l întrece nimeni. Apoi mai sunt Jim Carrey și Robin Williams, care pur și simplu au (sau au avut) niște fețe de îmi vine să râd numai când mă uit la ei, iar dacă mai deschid și gura, deja mă tăvălesc pe jos de râs. Și Stan și Bran merită pomeniți aici. 🙂

7. Consideri că ești înzestrat cu simțul umorului? Și dacă da, de la cine l-ai moștenit?
Mai mulți oameni mi-au spus că sunt înzestrată cu umor, și încă un umor inteligent. De la tata am moștenit această calitate, care uneori se transformă și în defect, că sunt prea ironică sau sarcastică. Tata se trăgea din județul Suceava, iar o prietenă tot de prin zona Moldovei mi-a zis că ”moldovean amuzant” e un pleonasm, toți moldovenii au simțul umorului. Eu nu știu ce să zic, am impresia totuși că am moștenit ceva umor și de la bunica ardeleancă, o femeie foarte simpatică și deschisă. Tata era puțin mai închis de felul lui, deci la mine se armonizează cumva cele două stiluri – cel puțin așa sper. 🙂

8. Cum răspunzi când cineva vrea să te jignească? Ai vreun exemplu concret?
Eu una zic că nu ”mă jignesc”, adică n-o să mă vedeți bosumflată când mă atacă cineva. Ori mă enervez și îl iau la ”trei păzește” pe om, ori râd de el. M-a făcut cineva pe Facebook ”balenă eșuată”, cu referire la kg mele în plus, dar m-a prins în plină formă de făcut mișto:
”Ce, mă, ți-e ciudă că am ce mânca? Înseamnă că binecuvântarea lui Dumnezeu e peste mine!”
Altă dată nu eram în toane prea bune și cineva m-a acuzat că mă comport ciudat, parcă nu aș fi normală. Am dat să mă enervez:
”Ce vrei să spui, că nu mai sunt normală?”
Dar m-am calmat instant, mi-am dat seama că nu merită să îmi prind mintea cu persoana respectivă și am zis:
”Habar n-ai ce probleme am eu acasă, tot ce posibil să o fi luat razna. De ce mai vorbești cu mine atunci?”

9. Ai o glumă în program, la care oamenii râd, ori de câte ori ai repeta-o, și o mai spun și altora?
Ei daaa, bancul meu preferat, care mereu stârnește râsete, este următorul:
”S-a inventat un ceas inteligent, cu cuc, care să măsoare timpul de lucru, specific pentru fiecare țară în parte.
America:
Ora 8: Cucu-cucu, bine ați venit la lucru!
Ora 12: Cucu-cucu, pauza de lucru!
Ora 17: Cucu-cucu, s-a terminat lucrul!
Japonia:
Ora 8: Cucu-cucu, deja sunteți la lucru?
Ora 12: Cucu-cucu, continuați lucrul!
Ora 17: Cucu-cucu, s-a terminat lucrul!
Ora 20: Cucu-cucu, plecați, vă rog, de la lucru!
România:
Ora 8: Cucu-cucu, a venit careva la lucru?
Ora 12: Cucu-cucu, a început cineva lucrul?
Ora 16: Cucu-cucu, mai e cineva la lucru?”

10. Recomandă-ne o comedie reușită.
Am două de recomandat, și culmea, amândouă sunt franceze. 🙂 ”The Intouchables” e povestea unui om paralizat după un accident și a noului îngijitor, care face numai trăsnăi, dar în felul acesta reușește să îl scoată pe paraplegicul amărât din rutină. Iar ”Yamakasi” e povestea unui grup de prieteni cu abilități de cascadori, care fură de la oamenii bogați ca să poată aduna bani pentru un copil cu inima bolnavă. Peripețiile lor vă vor ține cu sufletul la gură, cu siguranță. 🙂

Din cugetările tatălui meu

Tata avea în bibliotecă multe cărți cu proverbe și cugetări, și le consulta mereu, până când a început să compună propriile zicale. Din păcate, nu le-am notat, probabil că puteam să public acum o carte în memoria lui. Dar mai consemnez și eu aici din amintiri:

”Calmul e un plus de sănătate.”

“Sunt sănătos pe unde nu mă doare.”

”Bărbaților care nu vor să se însoare le e frică de viață.” 😜😂
Și varianta feminină: ”Ei, și dacă o fată nu se mărită, ce pierde?”
Iar varianta pentru toți: ”Căsătoria este o cetate întărită, cei de afară vor înăuntru, iar cei care se află înăuntru vor afară.” (nu sunt sigură dacă asta a inventat-o el sau a auzit-o de undeva, dar a repetat-o de mai multe ori. 😆)

”Dumnezeu nu este meteorolog, ca să spună timpul probabil. El este DA și AMIN!”

Ca să-i duc moștenirea mai departe, voi nota aici și ce mi-a trecut mie prin cap – nu că ar fi la fel de valoroase cugetările mele ca ale tatălui meu, dar ca să vedeți că așchia nu sare departe de trunchi. 😎😂

”Dumnezeu nu este sărac, nici zgârcit.”
”Dumnezeu are imaginație și umor.”
”Marii deștepți pot face prostii mari, dar marii proști nu pot face deșteptăciuni mari.”
”Dacă cineva nu se simte, îl ajut eu!”
”Ce-i prea mult, e prea mult.”

Culmea răbdării

Un copil, la grădiniță, încerca să își încalțe cizmulițele. Pentru că nu se descurca, a cerut ajutorul educatoarei. Cu tot trasul și împinsul, cizmulițele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reușit totuși să îl încalțe, educatoarei i-au apărut broboane de transpirație pe frunte. De aceea, aproape ca i-au dat lacrimile, când copilul i-a zis:
– Doamna, da sunt puse invels!

Într-adevar, erau puse greșit. Nu a fost cu nimic mai ușor să îi scoată cizmulițele, decât să i le pună, totuși a reușit să își păstreze calmul, până când cizmulițele au fost iar încălțate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta așa cum trebuia. Însă atunci băiețelul a zis:
– Cizmulițele astea nu sunt ale mele!

În loc să țipe la el: “De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea și-a mușcat buza și încă o dată s-a chinuit să îl descalțe. Când s-a terminat chinul descălțatului, băiețelul i-a spus:
– Sunt cizmulițele flatelui meu. Mama mi-a zis să le încalț pe astea azi.

Acum ea nu mai știa ce să facă, să plângă sau sa râdă? A reușit, totuși, să strângă suficientă răbdare, pentru a se lupta din nou cu cizmulițele. Când, în sfârșit, l-a încalțat, înainte de a-l trimite afară la joacă, l-a întrebat:
– Și acum, unde îți sunt mănușile? Trebuie să ți le pun pe mâini, ca să poți pleca afară!
– Le-am băgat în cizmulițe, ca să nu le pield…

(poveste preluată)

Amintiri despre profesori

Ce să vă mai povestesc eu astăzi? Păi… nu știu cum mi s-a dus gândul la profesorii din liceu. E o perioadă în care mă năpădesc toate amintirile, semn că îmbătrânesc sau ceva. 😂

Am avut dirigintă în primii doi ani, apoi diriginte, ambii profesori de fizică – materia mea preferată (da de unde). Dirigu’ trebuia să îmi învârtă cuțitul în rană, când îi venea cheful de poezii:
“Foaie verde și-o lalea
Ce frumoasă-i fizica!”
Eu îmi dădeam ochii peste cap când auzeam așa ceva. 😜 Noroc că se pricepea colega de bancă la fizică, mai explica și la alții mai proști.
Ne facea dirigu’ cate o demonstrație și în timpul ei zicea: “Ce vedem aici? Vedem că nu vedem nimic.” De la el cred că am ramas și cu expresia “Nu SE există așa ceva!”

De la diriga ne-au rămas memorabilele vorbe: “Râzi ca apa-n budă” si “vicisitudinile gândirii exhaustive” – sau asta din urmă a fost inventată de colegi, cine mai știe?

Băieții n-au rezistat să nu ne găsească o poreclă fiecărei fete, așa că ne-au prescurtat numele de familie. Colega mea de bancă era Mânzi, iar numele meu de familie începe tot cu M. Profesorul de informatică ne confunda mereu, iar eu mă bucuram că mă considera așa deșteaptă, pentru că ea era mai bună decât mine la toate materiile. Profesorul de română ne povestea odată ceva și a declarat cu mult patos că cineva “zburdă pe câmp precum mânzii!” Atunci am râs de să cădem pe jos, profesorul nu pricepea ce s-a întâmplat, iar colega nu mai știu ce a zis. S-o fi distrat și ea, na, ce să mai zică? 😁

Profesorul de matematică avea obiceiul de a arunca cu cretă după noi, iar să nu fi văzut pe cineva că mesteca gumă, că era vai de el. Ne punea să învățăm formule matematice pe de rost și ne dădea mereu teste, doar să scriem formulele. Care o fi fost scopul, nici acum nu pricep; dacă mai știu teorema lui Pitagora e bine, în rest e ceață pe la mine prin creier.

Profesoara de chimie ne-a dat odată o lucrare, iar la acea oră a adus niște studenți și povestea cu ei, în timp ce noi scriam. Eu am comentat că nu ne putem concentra la test, dar profesoara mi-a întors-o: “Atunci diluați-vă!” No, mi-am găsit cu cine să mă pun. 😂

Despre tăcere

Pornind de la imaginea de mai sus, am ajuns la o întreagă poveste, pentru că sunt “vorbă lungă” în perioada asta, sper să mă mai temperez cu timpul. 🤪 În general nu sunt eu prea tăcută, iar dacă am avut perioade de tăcere, a fost din diverse cauze, necazuri sau complexe de inferioritate. Și da, sunt și au fost enervanți oamenii pe care i-a deranjat tăcerea mea. I-am chemat eu să stea prin preajma mea? Să-și fi căutat niște interlocutori mai vorbăreți și să mă fi lăsat pe mine în durerea mea. 😋

Singurul mod, în care accept păreri despre tăcerea mea, e sub formă de glumă. 😎 Un coleg din județul Dolj și un instalator din județul Brăila mi-au spus exact același lucru: “Nu mai vorbi tu atât, că nu mai am loc de tine.” Nu știți cumva, e o vorbă obișnuită asta prin sud? 😂

În schimb, pe unii ardeleni extremi îi deranjează vorbăria mea. Am zis odată, la lucru, că o doctoriță de la interne mi-a pus un diagnostic mai corect decât orice psihiatru: epuizare psihică. Atunci un coleg mi-a răspuns ca sunt epuizaNtă psihic. 😂 Poate a vrut numai să se bage în seamă și am înțeles eu greșit. 😋 Iar o fată, care numai 2 luni m-a putut suporta (și eu pe ea, că era să ne luăm de păr de mai multe ori), a zis că vorbesc mult prea mult și sunt plină de energii negative, care se revarsă asupra ei. 😂 Dar și ea vorbea mult și tare, și era o negativistă și jumătate, iar optimismul meu l-a înțeles tocmai pe dos.

Acum mă gandesc, că am comis și eu nepolitețea de a întreba un coleg de ce are gura așa de mare, când el e ardelean. Și mi-a întors-o, că și el e mare, v-am mai povestit eu faza. 😂 Altă dată să știu să tac cu prostii din astea! 😂

Nepotul meu preferat

Deocamdată am doi nepoți prin alianță, căsătoriți cu două nepoate cu același nume. Se pare că fratele meu n-a avut inspirație la primul copil și a pus același nume, pe care l-a ales sora mea din Austria pentru fata cea mare. 🙂 Cu nepotul din Austria nu am reușit să povestesc prea multe, a părut mult mai deschis pe Facebook, dar cine știe ce îl preocupa când am ajuns eu pe la ei pe acasă. În schimb, nepotul din România se trage de pe la Bacău, deci ne întrecem în umor moldovenesc. 😂 Eu sunt bucovineancă, de fapt, asezonată și cu ceva umor ardelenesc, deci ne înțelegem de minune. A și zis că eu sunt prietena lui cea mai bună din familia asta, cu mine se înțelege cel mai bine. O fi și faptul că între noi e diferența de vreo 7 ani, pe când frații mei sunt deja din altă generație.

Prima glumă a lui, pe care mi-o amintesc, a fost când a văzut o poză cu mine sprijinită pe un copac, mai strâmb de felul lui. A zis că s-a înclinat copacul de la greutatea mea. 😂 Atunci m-a prins fără replică, dar oricum am râs de ce i-a putut trece prin cap. S-a simțit după aceea cam prost, a crezut că m-a jignit, dar eu n-am nicio treabă cu glumele care au un sâmbure de adevăr în ele. 🙂

Pe parcurs m-am prins ce îi poate mintea și am început să îi răspund și eu. Urcam spre cascada Bâlea și nepoata mea era la începutul primei sarcini. Nepotul s-a făcut că vrea să o ia în față, că doar el e bărbat, dar eu i-am replicat că ar trebui să stea în urma soției, să aibă grijă să nu cadă, mai ales că e însărcinată. Cred că am spus asta cam mușcător, că n-a mai răspuns nepotul nimic. 😜

Apoi a venit la mine acasă și eu mă chinuiam cu ceva, iar el a venit și a rezolvat treaba imediat. A trebuit neaparat să se laude:
– Vezi ce înseamnă o mână de bărbat?
Dar eu nu am putut să tac:
– Păi acuma, trebuie să fiți și voi buni la ceva, nu?

După ce m-am mutat, l-am chemat să mă ajute cu ceva și nu prea avea timp, a zis că aș avea nevoie de un bărbat la casa mea. Atunci l-am întrebat:
– Și la ce târg să mă duc, ca să-l găsesc?
L-a pufnit râsul și mi-a întors-o:
– Păi caută și tu pe OLX!

La un moment dat îmi tot spunea de vărul lui din Bacău, dar eu nu eram încântată deloc și l-am întrebat ce părere are vărul. Cică nici vărul nu voia, că suntem neamuri. Și mie mi s-ar părea penibil să mă căsătoresc cu cineva care e deja în familie, chiar dacă doar prin alianță. A mai fost vorba la un moment dat de o rudă a cumnatului din Austria, și nici nu am vrut să aud. Dar nepotul a insistat de câteva ori cu vărul lui, și eu aveam de fiecare dată alt răspuns, până ce m-am plictisit și i-am transmis să schimbe gluma, că asta a expirat.

Un răspuns mai ieșit din comun la gluma asta a fost când nepoata mea îmi povestea ceva despre o carte, care avea și un bancher prin ea. Atunci nepotul a zis că și vărul lui e bancher, are comoară în cer, că a dat mulți bani pentru misiunea creștină. Dar eu i-am servit replica:
– Să știi că nevasta se întreține pe pământ, nu în cer!

Am zis că mergem la Brașov să ne dăm cu parapanta și a căzut planul în baltă, că suntem amândoi cam pârliți în perioada asta. 😂 Dar ne vom găsi noi distracții mai puțin costisitoare, a rămas că îi voi arăta pe unde mă tot plimb eu, poate punem și de un grătar o dată. Altă nepoată mai tânără mi-a zis că mi-am găsit prieten, așa că să nu mă mai plâng. 🤣

Cea mai tare tabără

Se vede că mi-a murit cineva recent, că m-au apucat toate amintirile și nostalgiile. Dar măcar nu vă scriu aici ca să stați cu șervețelele după voi, că nu vreau să-mi mai amintesc de necazuri, care au fost destule, ci numai de bucurii.

Era prin 2004, făceam parte dintr-un grup mare de tineri, adunați din mai multe biserici, și am mers toți în tabără la Breaza, în județul Brașov. Am fost în multe tabere în tinerețile mele, dar pe aceasta am reținut-o ca fiind cea mai generatoare de amintiri frumoase și/sau amuzante. Am avut fiecare câte un plic, lipit pe ușa camerei, în care ceilalți participanți puteau pune bilețele cu gânduri de apreciere, sau orice consideram noi că ar încăpea în plic și ar aduce bucurie destinatarului. Am făcut concurs pe echipe și fiecare echipă avea o culoare. Eu am nimerit în echipa roz, culoarea mea preferată dintotdeauna, și echipa roz a fost câștigătoare, în mare parte pentru că am ajutat eu cu talentul artistic. Dar să nu mă laud singură înainte de vreme, vă voi prezenta și dovezile. 😁

Prima probă din concurs a fost ca fiecare echipă să își facă un afiș reprezentativ. Nu știu cine a venit cu ideea să ne numim ”Panterele roz”, iar eu am zis să căutăm ca sursă de inspirație o panteră roz, desenată pe undeva, și să o folosim pe afiș. Nu s-au găsit decât niște șlapi cu o panteră roz cu gâtul sucit, dar au fost buni și aceia. Ne-am apucat toți să desenăm, încercând să copiem pantera pe hârtie, dar când au văzut ceilalți ce progrese fac eu, au lăsat-o baltă. Îmi pare rău că n-am avut destulă încredere în mine, ca să încerc să desenez capul panterei la locul lui, nu doar să copiez imaginea. Dar a fost bine și așa, am decupat câte o panteră pentru fiecare membru al echipei, iar decorul, în mare parte, e făcut tot de mine. Au mai contribuit și ceilalți membri cu scrisul și norii, și priviți ce a ieșit:

În seara prezentării, chitaristul taberei a cântat imnul panterei roz (coloana sonoră a celebrului film), iar noi ne-am prostit pe acolo în șir indian, încercând să imităm mersul panterei. Apoi ne-am prezentat afișul, și a fost cel mai apreciat, chiar dacă toate celelalte au fost realizate cu talent și imaginație.

A doua probă a constat în realizarea unui stadion din carton și hârtie. Normal că eu am fost din nou ”muncitorul” principal, cu ajutor din partea celorlalți. Și încă o dată, lucrarea noastră a fost la înălțime:

Nu îmi mai amintesc de alte probe, probabil au fost și sportive. La acelea nu mă băgam de obicei, nu știu de ce nu aveam încredere în mine. Nu știu cine mi-a pus idei în cap, că nu mă pricep la sport, că dacă n-aveam stare și mă băgam și eu într-un joc, îmi auzeam tot complimente de la băieți, ba când mai nimeream un șut, ba când aruncam săculeții de nisip direct la țintă, unul după altul. Cert e că echipa noastră a câștigat trofeul cel mare, care a fost o vază galbenă, cu sigla grupului pe ea (galben era culoarea reprezentativă a grupului, aveam și tricouri galbene):

Cea mai mare ironie a fost că nu m-am ales cu nicio amintire concretă de pe urma acestui concurs, nu prea știu la cine au ajuns trofeul și lucrările realizate. Dar e bine că măcar am pozele și amintirile din cap, care cred că nu se vor șterge niciodată. 🙂

Am avut și momente speciale de rugăciune și discuții, a fost chiar un moment în aer liber când priveam munții din apropiere și L-am simțit cumva pe Dumnezeu aproape, a fost ca un fel de mângâiere și întărire, pentru ce mă aștepta din nou acasă. Poate nu înțelegeți ce tot vreau să spun eu pe aici, dar nu se prea poate exprima în cuvinte. Aș dori ca și voi să experimentați prezența lui Dumnezeu ca a unei persoane nevăzute, și nu ca a unei entintăți necunoscute și neînțelese de nimeni.

Nu pot să închei fără să vă arăt ce am ”creat” în ultima zi de tabără – numele grupului nostru, format din oamenii grupului: