Citate favorite

IMG_0516[1]”Cu Dumnezeu în subterană” este o carte extraordinară care prezintă convertirea la creștinism și suferințele trăite în închisoare, pentru credință, pe vremea comuniștilor, de către pastorul Richard Wurmbrand. Astăzi, în cadrul serialului găzduit de doamna Zinnaida, vă prezint un nou mănunchi de citate din această poveste de viață.

Așa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot așa, cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă și zidul din fața mea. Când durerea mă copleșea, repetam în minte un pasaj din Cântarea Cântărilor: ”Prea iubitul meu seamănă cu o căprioară sau cu puiul de cerboaică. Iată-l că este după zidul nostru.” Mi-am imaginat că Isus Se află îndărătul zidului meu și că-mi dă tărie. Mi-am reamintit că, atâta vreme cât Moise, pe munte, și-a ținut mâinile ridicate în sus, poporul a înaintat către victorie. Poate că suferințele noastre ajutau poporului lui Dumnezeu să-și câștige bătălia.

Dacă voiești tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă numai ce voiești. Supunându-te de bunăvoie celor mai grele încercări, avestea devin mai ușoare!

Poate că așteptarea era cea mai grea tortură: să zaci acolo, ascultând strigătele și plânsetele, știiind că peste o oră s-ar putea să-ți vină rândul. Dar Dumnezeu m-a ajutat să nu spun niciodată vreun cuvânt care să pricinuiască rău cuiva.

Dac-aș fi fost numai din carne, n-aș fi putut rezista. Dar trupul nu e decât locașul vremelnic al sufletului. Comuniștii, bazându-se pe instinctul de conservare, credeau că omul ar face orice ca să nu moară. Se înșelau. Creștinii, care credeau în cele ce-i învăța Biserica, știau că moartea nu e sfârșitul vieții, ci împlinirea ei; nu pieire, ci intrarea în viața veșnică.

Am fost ținut singur în celulă în următorii doi ani. N-am avut nimic de citit și nici cele trebuincioase scrisului; nu mi-au ținut tovărășie decât gândurile mele, iar eu nu fusesem o natură meditativă, ci un suflet care rareori a cunoscut liniștea. Îl aveam pe Dumnezeu. Dar trăisem eu cu adevărat pentru a-L sluji pe Dumnezeu – sau făcusem din asta numai o profesiune?

Există două feluri de creștini: cei care cred sincer în Dumnezeu și cei care, cu tot atâta sinceritate, cred doar că cred. Nu-i poți deosebi decât după felul în care acționează în momente hotărâtoare. Ceea ce credem este dovedit prin ceea ce făptuim.

Credeam eu în Dumnezeu? Acum sosise momentul încercării. Eram singur, nu așteptam niciun salariu, niciun fel de laudă. Dumnezeu îmi rezerva acum numai suferință – aveam să continui să-L iubesc?

Poate El făcea din mine un pastor mai bun; fiindcă remarcasem că cei mai buni predicatori erau oameni care, ca și Isus, practicau tăcerea interioară. Când gura rămâne prea mult deschisă, chiar pentru a rosti binele, sufletul își pierde flacăra, așa cum o cameră își pierde căldura printr-o ușă deschisă.

Eu, când văd un om în necaz, spun adesea: ”Dumnezeu o să-l ajute.” și trec mai departe. Dar dumneata nu crezi în Dumnezeu, așa încât trebuie să-ți asumi toate sarcinile lui Dumnezeu și să-i ajuți pe toți. Creștinii nu critică partidul pentru ateism, ci pentru că formează un tip eronat de ateu. Există două categorii; cei care zic: ”Nu există Dumnezeu, așa că pot face răul după bunul meu plac.” și cei care spun: ”Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista.” Domnule locotenent, dacă veți putea fi un astfel de ateu, iubind pe toată lumea și sprijinind-o, oamenii vor descoperi curând că ați devenit un copil al lui Dumnezeu; și dumneavoastră înșivă veți decoperi divinitatea în propria dumneavoastră ființă.

Îmi place să cred că Isus stă lângă mine și că pot să-I vorbesc așa cum vă vorbesc dumneavoastră. Oamenii care L-au întâlnit în Nazaret și Betleem nu-I adresau rugăciuni. Îi spuneau ce aveau pe suflet și tot așa ar trebui să facem și noi.

Când se rup legăturile cu lumea exterioară, dobândești un văz pentru cele nevăzute. Am devenit foarte apropiați. Ședeam tăcuți și uneori el rostea gândul pe care îl aveam în minte. Așa ar trebui să fie între prieteni și între soț și soție, dar rareori se întâmplă să fie.

Cu riscul de a vă plictisi, voi continua totuși și într-un episod cu numărul 3 să notez gânduri din această carte. 🙂

Citate favorite

cu-dumnezeu-in-subterana-de-richard-wurmbrandRichard Wurmbrand s-a născut în România, a fost un pastor creștin și a avut mult de suferit, în timpul comunismului, pentru convingerile sale religioase. Timp de 14 ani a fost un adevărat frate pentru miile de deținuți, suferind alături de ei și aducându-le alinarea credinței. Printre cărțile scrise de dânsul este și ”Cu Dumnezeu în subterană”, care descrie convertirea sa de la ateism la creștinism și experiențe trăite în închisoare, și pe care v-o prezint astăzi la ”Citate favorite” – serial găzduit de către doamna Zinnaida.

Întreaga mea filosofie fusese, până atunci, materialistă, dar inima mea nu putea fi satisfăcută cu acest lucru. În teorie, credeam că omul este doar materie și că, atunci când moare, se descompune în praf și cenușă. Totuși, îmi pierdusem tatăl și mai fusesem și la alte înmormântări și nu puteam să mă gândesc niciodată la morți decât ca la persoane. Cine se poate gândi la copilul sau la soția sa moartă ca la o mână de pulbere?

Stăteam culcat pe sofa în casă citind Noul Testament și, pe măsură ce treceau zilele, Isus mi se părea tot atât de real ca și femeia care îmi aducea mâncarea.

Am citit mai departe și iarăși mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu mă puteam abține să nu compar viața lui Isus cu a mea. Viziunea Lui era atât de curată, a mea atât de impură; firea Lui atât de altruistă, a mea atât de lacomă; inima Lui atât de plină de iubire, a mea plină de ranchiună. Vechile mele certitudini începeau să se năruie în fața înțelepciunii și a bunătății Sale.

Am învățat acest principiu al creștinismului englez: și-n lucrurile cele mai mărunte să faci ceea ce-i drept, nu ceea ce-i profitabil.

Aveam o oarecare înrudire spirituală cu Martin Luther. El fusese un om coleric, certăreț, dar Îl iubise pe Isus atât de adânc, încât ajunsese să fie convins că e suficient să creadă în acest măreț Isus pentru a se mântui și că nu faptele sale bune îi aduc salvarea, ci credința sa.

Mă pregătisem pentru detenție și tortură așa cum se pregătește un soldat în timp de pace pentru încercările războiului. Studiasem viețile unor creștini care avuseseră de îndurat suferințe și ispitiri asemănătoare ca să cedeze și mă gândeam cum aș putea să aplic experiența lor în situația mea. Mulți care nu se pregătiseră astfel au fost zdrobiți de suferință sau înșelați și determinați să spună ce nu trebuia.

Până atunci, viața mea ca pastor fusese plină de satisfacții. Aveam tot ce-mi trebuia pentru familia mea, mă bucuram de încrederea și dragostea enoriașilor, dar n-aveam pace. Mă întrebam: de ce Dumnezeu îmi îngăduie să duc un trai obișnuit, în vreme ce o dictatură crudă distruge tot ce avem mai scump, iar alții suferă pentru credința lor? În multe nopți, eu și Sabina ne-am rugat, cerându-I lui Dumnezeu să ne dea și nouă să purtăm o cruce.

Un spital poate duhni a puroi și a sânge: în aceasta constă frumusețea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferințele lor dezgustătoare și cu bolile lor oribile. Biserica este spitalul lui Cristos. Milioane de pacienți sunt tratați cu dragoste în biserică. Pentru mine, biserica este ca o mamă care rămâne lângă copiii ei chiar când aceștia comit crime. Oricare i-ar fi greșelile, biserica are o latură sublimă.

Niciodată nu m-am gândit că Isus cere ceva de la oameni. Când fiul meu Mihai era mic, i-am dat bani să-mi cumpere un dar pentru ziua mea de naștere. Așa împarte și Isus virtuțile pe care pare să ni le ceară nouă, desăvârșindu-ne în acest fel caracterele.

Se spunea atunci în România că viața era alcătuită din patru ”auto”: ”autocritica” făcută cu regularitate în birouri și în fabrici, ”autoduba” care te ducea la securitate, ”autobiografia” pe care te puneai s-o scrii și ”autopsia”.

Gardianul, în obișnuitul lui rond de nopate, a deschis capacul vizorului și m-a urmărit câteva clipe.
”Tot aici ești? Ce face Isus în seara asta?”
I-am spus:
”Se roagă pentru dumneavoastră.”

Am descoperit că-ți poți face din bucurie un obicei, așa cum o foaie de hârtie îndoită revine firesc la forma dintâi. ”Bucură-te!” este o poruncă a lui Dumnezeu. John Wesley obișnuia să spună că el n-a fost niciodată trist, nici măcar pentru un sfert de oră. Eu nu pot spune același lucru despre mine, dar am învățat să mă bucur chiar în cele mai rele circumstanțe.

Voi continua într-un episod viitor, deoarece sunt prea multe citate pe care aș vrea să le scriu aici. 🙂

(Sursă imagine: otnielabattzoin.wordpress.com)

Ce spun copiii despre lucrurile sfinte

copil-1-600x450„Călugării și-au făcut meserie din rugat, pentru că ei au văzut că nu poate să existe meserie mai frumoasă decât să vorbești tot timpul cu Dumnezeu.” (9 ani)

„Călugării nu sunt așa de vorbăreți, pentru că, dacă Îl lasă pe Dumnezeu să le vorbească toată ziua, ei s-au obișnuit să tacă mult, ca să-L asculte – că nu pot să-L întrerupă tocmai pe Dumnezeu.” (8 ani)

„Biserica e sfântă și rămâne sfântă chiar dacă intră în ea mulți păcătoși, că biserica de aia e facută, ca păcătoșii care intră să-și facă acolo antene pentru Dumnezeu.” (12 ani)

„Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele, că nici n-ai unde să stai.” (10 ani)

„Biserica nu iubește plăcerea, că plăcerea îți aduce să spui mereu că mai vrei, pe când mulțumirea îți aduce să spui că-ți ajunge.” (9 ani)

”Nu e bine să stai cu păcatul în tine, trebuie să fugi la spovedit, ca păcatul din tine să nu facă pui de păcați.” (10 ani)

„Postim ca să nu ne mai gândim numai la gusturi de mâncare și să ne mai gândim și la gustul de Dumnezeu.” (11 ani)

„Cei care nu-L găsesc pe Dumnezeu sunt cei care Îl caută din interes.” (12 ani)

„Milostivul e rar, că mila n-o găsești pe toate drumurile, deoarece ea trebuie cultivată.” (14 ani)

„Sfinții au aureola rotundă și nu pătrată, ca să nu facă vreun rău nici măcar din greșeală – că poate, cine știe, când se ridică la cer, să nu înțepe cu vreun colț o pasăre în zbor.” (13 ani)

„Oamenii care cred în Dumnezeu se dezvoltă mai repede decât ceilalți oameni, pentru că ei ajung să-și dezvolte esențialul.” (15 ani)

”Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel, că dacă te desparți de El și mai târziu te întorci la El, nu ține supărare și te ajută la fel ca și pe cei care au fost tot timpul cu El.” (11 ani)

„Inima bate, bate până se stinge, că inima este ca lumânarea și dacă tu crezi în Dumnezeu, El ți-o aprinde din nou in Cer.” (9 ani)

(Sursă text: Miriam Turism
Sursă imagine: Gânduri din Ierusalim)

Câți bani costă o minune?

fratiO fetiță și-a luat pușculița și a golit conținutul ei. A numărat de trei ori mărunțișul, ca să nu facă vreo greșeală. Era un dolar și 11 cenți. A luat banii și a plecat la farmacia din apropiere.

În acea clipă farmacistul vorbea cu un bărbat bine îmbrăcat și nu a luat aminte la copilă. Fetița a făcut puțin zgomot cu picioarele, dar nimic. Atunci a luat o monedă și a început s-o lovească de masă.

“Ce vrei?”, a întrebat-o oarecum enervat farmacistul. “Nu vezi că vorbesc cu fratele meu, pe care nu l-am mai văzut de mulți ani?”
Fetița i-a răspuns:
“Vreau să vă spun despre fratele meu, care este foarte bolnav. Pentru el vreau să cumpăr o minune.”
“Iartă-mă, dar noi nu vindem minuni!”, i-a răspuns farmacistul.
“Știți”, a spus fetița, “fratele meu are ceva în cap care se mărește și tata mi-a spus că numai o minune ne va ajuta. Deci, cât costă o minune, ca s-o cumpăr? Am bani!”

Fratele farmacistului, care a urmărit cu interes discuția, a întrebat-o pe fetiță de ce fel de minune are trebuință fratele ei.
“Nu știu”, i-a răspuns fetița cu ochii înlăcrimați. “Ceea ce știu este că are nevoie de operație, iar tata nu are bani. De aceea vreau să plătesc eu, cu banii mei.”
La întrebarea câți bani are, fetița a răspuns:
“Un dolar și 11 cenți. Iar dacă vor trebui și alții, îi voi găsi.”
“Ce coincidență!”, a zâmbit domnul bine îmbrăcat. “Este contravaloarea exactă a unei minuni pentru fratele cel mic. Un dolar și 11 cenți.”

A luat banii, apoi a luat-o pe fetiță de mână și i-a spus:
“Să mergem împreună la casa ta, ca să-i văd pe fratele tău și pe părinții tăi și să înfăptuim minunea.”
Domnul cel bine îmbrăcat era medicul Carlton Armstrong, cunoscutul neurochirurg.

Operația a decurs foarte bine și fratele cel mic s-a întors sănătos acasă.
“Operația a fost o adevărată minune”, a șoptit mama. “Oare cât să fi costat?”
Fetița zâmbea. Știa foarte bine cât costă o minune: un dolar și 11 cenți… și credința unui copil.

(Autor: necunoscut
Sursă imagine: Citește și reflectează…)

Mi-e dor de copilărie

June2010-9941webbMi-e dor de plimbările pe care le făceam cu tata la pădure și pe câmp, unde activitatea mea preferată era să culeg flori, cât mai multe! Orice buruiană pentru mine era o floare frumoasă și interesantă. Odată m-am pierdut de tata prin pădure… În drumul meu am trecut pe lângă o stână păzită de câini mari și fioroși, dar care nici măcar nu au lătrat la mine – sigur mâna păzitoare a lui Dumnezeu era deasupra mea! Am ajuns cumva la marginea pădurii și acolo m-am oprit, sperând că tata mă va găsi, că eu nu mai știam încotro să o iau. Și numai bine că pe acolo a ieșit și tata din pădure, speriat că nu mă găsea, pregătit să meargă acasă după fratele meu, ca să mă caute amândoi. Dar acum tata nu mai este…

Mi-e dor de drumurile lungi cu mașina, alături de tata și mama, până în satul natal al lui tata – în Bucovina, de rudele noastre vesele și primitoare, de vorbele lor hazlii și cu accent specific, de pâinea în formă de cozonac, de cireșele și căpșunii care nicăieri nu aveau un gust mai bun. Dar în timpul ultimului drum până la Bucovina tata s-a dus pe alte meleaguri, cele ale cerului…

Mi-e dor de jocurile copilărești și de cursele cu bicicleta alături de copiii vecinilor. Dar acum toți am crescut și avem cu totul alte preocupări…

Mi-e dor de grădiniță și de școala primară, de doamnele educatoare sau învățătoare, de colegii alături de care am trăit atâtea momente presărate cu peripeții de tot felul. Dar acum nu mai am vârsta necesară pentru asemenea activități…

Mi-e dor de vremuri demult apuse, pe care nu le voi mai trăi vreodată, decât în amintirile mele… Dar nu e totul pierdut, mai am și acum șansa de a trăi cu inocența și încrederea unui copil. Chiar dacă aceste trăsături nu mai sunt apreciate în lumea noastră, sunt de mare preț înaintea lui Dumnezeu: ”Dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3)

(Sursă imagine: Momente în viață)

Oare ne pasă cu adevărat?

singuratateDe multe ori m-am simțit o străină printre oameni, de parcă aș fi picat pe pământ de pe altă planetă. Priveam la ceilalți și toți își vedeau înainte de viața lor, numai eu nu-mi găseam locul nicicum. Oamenii din jurul meu păreau fericiți… păreau, dar numai ei știau ce era în sufletul lor. Cine știe câți se mai simțeau pe dinafară… Oare nu are fiecare om, la un moment dat în viață, parte de sentimentele acestea de înstrăinare? Dar cine recunoaște asta? Mai degrabă oamenii caută să le ascundă undeva în adâncul sufletului și se străduiesc să păstreze aparențele unei vieți normale, ba chiar împlinite.

Dacă așa stau lucrurile, nu suntem cu toții niște prefăcuți? Când ne întreabă cineva ce mai facem, automat răspundem: ”Bine!” Dar numai noi știm cât de bine facem de fapt. Unii prieteni m-au sfătuit să spun întotdeauna că sunt bine și așa voi fi! O mostră de gândire pozitivă, cum ar veni… Dar oare nu pot să fiu sinceră și recunosc când nu îmi merge chiar așa de bine, când am vreo problemă sau când nu mă simt în apele mele? Ori pe oameni nu îi interesează cu adevărat ce faci, doar încearcă să fie politicoși și răsuflă ușurați când aud inevitabilul: ”Bine”, semn că și-au făcut datoria socială. Oare nici pe prietenii noștri nu îi interesează cu adevărat cum suntem, și ei așteaptă doar un ”Bine” drept răspuns? Le-o fi prea greu cu ale lor ca să mai asculte și poverile altora?

Dar eu, oare ce răspuns aștept când întreb pe cineva cum îi mai merge? Cred că depinde de persoană, de cât de apropiată sunt de ea, sau poate chiar de starea mea din acel moment… poate chiar nu sunt dispusă să ascult pe cineva plângându-și neajunsurile. Dar revenind la sentimentele de inadaptare… poate comunicarea mai bună cu cei din jurul meu, dorința de a asculta și a ajuta – chiar și numai cu o vorbă bună – ar fi de folos ca să mă simt un om normal printre oameni. Ce-ar fi să fac un experiment, atunci când mă simt singură, să încerc să îndulcesc viața cuiva?

(Sursă imagine: Dr. Lill’s Blog)