Citate favorite

IMG_1669Este din nou luni și e timpul pentru ”Citate favorite”, serial găzduit de către doamna Zinnaida, și un nou episod din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

Maria ar fi dorit să audă câte ceva din viața veselă a Janetei de altădată, despre întâlnirile cu prietenii și colegii ei, despre serbările de binefacere, și altele. Dar Janetei nu-i ardea acum de rememorări.
– O, nu, nu vreau să-mi amintesc de toate acestea acum. De când am fost izolată complet într-o celulă, am învățat să prețuiesc chiar cel mai mic zâmbet de bunăvoință mai mult decât toate aceste deșertăciuni.

Orice om, chiar și un torționar care se întâlnește în viață cu un creștin, găsește acolo, în inima creștinului, un locșor unde chipul său hidos e văzut sub o altă lumină, având un chip înfrumusețat. Noi îl înțelegem. Chiar dacă el e văzut de alții ca un criminal, pentru noi el devine o ființă care are dreptul la dragostea noastră.

Paula era de acord că imnurile și odele de preamărire pentru ”genialul Stalin” erau idioate.
– Dar, spunea ea, nici imnurile acelea de ”slavă închinate lui Dumnezeu” nu mi se par cu mult mai justificate.
I-am spus:
– Diferența dintre acestea e că unele laudă pe Creatorul tuturor făpturilor, iar celelalte aduc glorie unei creaturi cu o minte bolnavă, care a ucis milioane de ființe omenești.

– Pentru ce zâmbești acum? s-a răstit comandanta la mine, vânătă de furie.
– Zâmbesc pentru ceea ce văd în ochii dumitale.
– Da? Și ce vezi, mă rog?
– Mă văd e mine însămi: impulsivă, așa cum eram eu odată, o fire iute și mânioasă. Dar aceasta a fost până în ziua când am învățat ce este adevărata iubire. Adică, să fii gata a te sacrifica pentru adevăr. De atunci mâinile mele nu s-au mai ridicat să lovească pe nimeni.
Comandanta și-a lăsat mâna să-i alunece în jos, iar eu am continuat:
– Dacă te vei uita în ochii mei, te vei vedea pe dumneata însăți așa cum Dumnezeu voiește să te transforme.

Nu e pentru prima oară că oamenii devin victime ale unui dictator care râvnește a uzurpa tronul lui Dumnezeu, acuzându-L. Stalin îmi amintește mereu de Faraon din vechime: munca de sclavi, progromurile, teroarea – toare aceste se repetă acum: un om încearcă să ia locul lui Dumnezeu! Dar Faraon a crescut chiar în casa lui, ca pe unul din familia lui, tocmai pe acela care avea să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu împotriva sa: pe Moise. Da, în Psalmul 2 ni se spune că și Dumnezeu râde câteodată. (După mulți ani de atunci, mi s-a părut într-o zi că aud din nou acel râs al lui Dumnezeu: Svetlana însăși, fiica lui Stalin, e una din convertitele Bisericii subterane din Rusia, astăzi).

Pe când era dusă prin coridorul lung spre locul de execuție, tânăra a rostit cu voce puternică Crezul creștin, și ecoul vocii ei a răsunat clar prin tavanul boltit, fiind auzit în toate celulele. Erau aceleași cuvinte ale Crezului pe care-l rostim în Biserică. Dar cuvintele rostite de tânăra martiră aveau multă putere, pentru că ea credea și prețuia fiecare cuvânt din el. Dându-și viața pentru slava lui Dumnezeu, ea a fost primită în viața de glorie eternă.

O țărancă, Manuilă, care muncea lângă mine, mi-a povestit cum, după ce li se luase tot ce mai aveau, soțul ei zisese:
”Doar cartea de cântări ne-a mai rămas. Hai să cântăm Domnului, mulțumindu-I că adevăratele noastre comori ne așteaptă în ceruri și de acolo nimeni nu ni le va mai lua.”

– Cine mai are azi nevoie de Dumnezeu, când spitale atât de moderne și avansate ca acesta sunt libere și la îndemâna fiecăruia?
– Domnule locotenet, am răspuns eu, cât timp oamenii vor trăi pe pământ vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu, care dă și viață și sănătate. Oricine locuiește într-o casă știe că ea a fost plănuită de un arhitect, după cum oricine e invitat la un banchet știe că bucatele servite au fost preparate de un bucătar. Noi, oamenii, suntem cu toții invitați la acest mare banchet, care se află în lumea aceasta plină de lucruri minunate: de soare, lună și stele, ploaie care face să rodească pământul, de fructe de tot soiul. Știm că Cel care a pregătit toate acestea pentru noi este Dumnezeu.

 

Advertisements

Măiestria creionului

creionul1-400x300Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, l-a întrebat:
– Bunicule, ce scrii acolo? Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine…
Bunicul s-a oprit din scris, a zâmbit şi i-a spus nepotului:
– E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele, este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul a privit nedumerit creionul, fiindcă nu văzuse nimic special la acesta.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
– Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile, a răspuns bunicul. Creionul are cinci calităţi, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această Mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii, dacă suporţi unele dureri, ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce este greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău. Ceea ce este bine este faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, şi tu pune accent mai mult pe ce se întâmplă înlăuntrul tău, decât pe exterior.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate: creionul lasă întotdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă, va lăsa urme. Dragul meu, încearcă să fii conştient de fiecare faptă pe care o faci.

(Autor: necunoscut
Sursă imagine: teologie.md)

Citate favorite

IMG_1669Doamna Zinnaida ne invită din nou la serialul ”Citate favorite”, iar eu continui cu ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

În adevăr, familia noastră îi ajutase pe țiganii care se întorceau goi, flămânzi și lipsiți de toate din lagărele naziste. Iar acum părea că soarta hotărâse să ne primim răsplata. Singura persoană dintre miile de deținuți de la Canal căreia nu i se furase niciodată nimic am fost eu. Unele țigănci îmi preziceau că într-o bună zi mă voi reuni cu soțul și copiii mei, că vom călători peste mări și țări și ne vom găsi acolo fericirea. Dar nu-mi puteam închipui că prezicerea lor se va împlini abia peste 15 ani.

Vântul ne biciuia obrajii și ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârșit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deținuți, escortați de ambele părți de gardieni înarmați. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puțin înapoi, ceea ce era interzis), lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporții uriașe, cu multe mâini și picioare, orb, neavând alt scop decât a munci pâna la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoși, sclavii israeliți din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriașele piramide ale lui Faraon.

În adevăr, aceste doamne de societate erau cele mai de compătimit. Viața era mai grea pentru ele ca pentru celelalte, pentru că avuseseră cel mai mult de pierdut din punct de vedere material, iar resurse lăuntrice, sufletești nu aveau ca să-și poată compensa golul. Amintirile cu care se hrăneau acum erau partidele de poker, ultima modă de pălării sau vreun sfârșit de săptămână petrecut cu iubiții lor. Nu e deci de mirare că aceste femei erau primele victime ale depresiilor nervoase și ale altor suferințe de ordin fizic. În schimb, femeile religioase erau rugate cu regularitate, după fiecare zi de muncă, de către vecinele lor de suferință, să le mai povestească câte ceva din Biblie. Cuvintele Scripturii ne întăreau, ne îmbogățeau, ne dădeau nădejde și mântuire.

Când eram copilă, uram noaptea. Acum însă o doream, după munca extenuantă de rob. Și cu toate acestea, când venea noaptea îmi venea greu să ațipesc. Atunci mă rugam pentru vecinele mele, pentru ceilalți deținuți, ca și pentru milioanele de prizonieri din lumea comunistă. Mijloceam în rugăciune și pentru creștinii din țările libere, care-și dormeau netulburați somnul în paturile lor, ca și pentru aceia care – așa cum îmi închipuiam – se rugau și ei în acea clipă pentru noi.

Există două lumi: lumea materială și lumea spirituală. Porunca ”Să nu furi” se aplică numai în ce privește lumea materială. În cea spirituală poți fura tot ce vrei: cunoștințe, educație, înțelepciune. Dacă îmi furi ceva din lumea materială, eu am o pagubă; dar dacă îmi iei ceva din cea spirituală, eu nu pierd nimic. Astfel, eu nu te condamn pentru că furi. Problema e că tu nu știi ce trebuie să furi, ce este de cel mai mare preț. Orice ai fura din lumea materială astăzi, vei pierde mâine sau poate mai târziu, când vei părăsi lumea aceasta. Dar dacă ai fura mai degrabă înțelepciune și cunoștință de Dumnezeu, aceste averi vor rămâne ale tale pentru veșnicie.

Observând tinere de categoria ei împărțindu-și puțina hrană cu alte ființe flămânde, am învățat să nu consider pe niciun om pe deplin rău. Mi-am amintit de Sven Hedin, un povestitor care călătorise mult prin regiunile Tibetului. El relata că, în timp ce popoarele Europei își hrănesc numai păsările de casă pentru a se hrăni apoi cu ele, tibetanii obișnuiesc să pună bucăți de pâine pe stânci pentru hrana păsărilor sălbatice. Autorul însuși fusese o dată salvat de la moarte prin foamete când, cu ani în urmă, rătăcindu-se prin acele locuri pustii, găsise din când în când pe stânci aceste bucăți de pâine. Nu sunt oare și păsările sălbatice făpturile lui Dumnezeu, Creatorul a toate? Până și ucigașele dovedeau, nu o dată, că erau în stare să facă fapte bune, fără a se aștepta la nimic în schimb.

Desigur că se iscau adesea și neînțelegeri pe teme religioase printre diferitele femei, având religii și credințe atât de diferite. Dar tonul nu mai era agresiv și militant ca altădată. Un pact nescris de înțelegere mutuală exista între noi. Căci, dacă atunci când eram libere nu puteam trăi una lângă alta fără certuri sau discuții de acest gen, aici în închisoare nu mai aveam ce împărți. Eram toate surori de suferință; nu mai era nicio deosebire între noi.

Citate favorite

IMG_1669Episodul 4 din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand – în cadrul serialului ”Citate favorite”, găzduit de către doamna Zinnaida.

Timpul părea că stă în loc pentru noi, neavând acolo nici un fel de ocupație. Femeile discutau nostalgic despre vremea când erau acasă, în libertate, spălând, gătind, curățând casa sau cârpind ciorapii copiilor lor. Cât de mult și-ar fi dorit ele să poată face aceste treburi acum!

Le-am povestit atunci despre viața lui Iosif și a fraților săi, arătându-le că roata vieții se învârtește fără încetare: ceea ce se arată a fi azi fără nădejde se poate schimba mâine în binecuvântare.
Iar când fețele lor se luminară oarecum și ascultau cu atenție, am continuat povestirea mea despre haina de culoare pestriță pe care o făcuse tatăl lui Iosif pentru copilul său iubit. Așa e și haina vieții noastre: o zi are culoare mai deschisă, o alta mai închisă, dar amândouă aparțin vieții.
Când frații săi invidioși l-au vândut ca sclav, el a devenit mâna dreaptă a lui Potifar, stăpânul său. Apoi roata vieții s-a învârtit din nou pentru el: și iată-l acum aruncat în închisoare, acuzat pe nedrept. Dar și de acolo a fost scos și ridicat la rangul de prim-ministru al țării Egiptului, salvând astfel întreaga țară de foamete.
Iar când, mai târziu, frații săi s-au dus în Egipt să cumpere grâne, nu l-au recunoscut și i-a apucat teama că acest om puternic al Egiptului ar putea să le jefuiască asinii. Nu e oare așa și cu noi adesea? Ne îngrijorăm pentru lucruri mici și atât de neînsemnate, uitând că acestea ne sunt date în viață spre binele nostru, pentru a trage din ele învățături prețioase. Unele necazuri, prin care trecem, ni se par uriașe numai pentru că le privim printr-o prismă omenească, fiindcă nu putem vedea ce ne va aduce viitorul. La urmă, Iosif a putut salva de la pieire chiar pe frații săi, care-l vânduseră.

Numai cu ajutorul rugăciunii am putut lupta împotriva nebuniei, lăsând cuvintele să-mi iasă din gură ca într-un torent, iar călugărițele făceau la fel. Și, ca și cum acesta ar fi fost singurul loc în siguranță în infernul acela, celelalte femei se strânseră în jurul paturilor noastre. Unele mă țineau și nu voiau deloc să mă lase din mâna lor, îngrămădindu-se în jurul meu ca și cum încercau să se ascundă de o stafie. Și în tot acest timp gardienele n-au intervenit, ci au rămas afară, impasibile ca întotdeauna. Ele văzuseră nu o dată astfel de scene, la alții. Sanda, care începuse toată acea scenă de iad, dormea acum un somn adânc, nemaiauzind nimic în jurul ei. Când atmosfera s-a mai liniștit, iar suspinele și bocetele încetară, am început să mă rog încet:
”O, Domnul meu, dacă mă bucur de respect din partea acestor femei sărmane, dă-mi și înțelepciunea de a le câștiga inimile pentru Tine.”

Din când în când mai citeam și eu câte puțin din Noul Testament. Începusem chiar să admir pe Isus, dar îl înțelegeam și pe Gandhi, care spusese: ”Din tot creștinismul, dați-mi-L numai pe Hristos și păstrați-vă restul pentru voi.” Eu nu voiam să am de-a face cu urmașii Săi, care făcuseră atâta rău poporului meu evreu. Dar soțul meu nu accepta această părere.
– Nimeni, zicea el, nu poate accepta pe Isus fără a-i accepta și pe ucenicii Săi. El nu vine niciodată singur, fără ucenicii Săi. Totodată, nici pe ucenicii Săi nu-i poți accepta fără a fi gata să numești chiar și pe Iuda ”prietene”, cum l-a numit Isus.

Cum mai puteam ști acum cine eram, când ni se luase totul: familia, bunurile, chiar identitatea? Dar, după cum omida nu știe că într-o zi va fi transformată din târâtoare respingătoare într-un fluture frumos, tot așa, poate și în celula numărul 4 a Jilavei, căliți și încercați prin suferințe, erau pregătiți viitorii sfinți.

Trecuserăm prin locuri deșerte unde pământul părea tare ca fierul sub cerul de iarnă. Dar ce minune să putem vedea iarăși cerul, după atâtea luni în celula subterană! Ce frumoasă era luna, care apărea și se ascundea mereu în dosul norilor, ca un copil șăgalnic!