Căţeluşul şchiop

Pet photographer does cute Star Wars shoot to celebrate ChewbaccÎn vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un băieţel de 10 ani a intrat şi a intrebat care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul i-a răspuns că preţul este între 20 şi 40 de dolari. Băieţelul a băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede. A numărat 2.15 dolari şi apoi a întrebat:
”Aş putea vedea căţeluşii?”

Vânzătorul i-a zâmbit. A fluierat şi imediat a apărut o căţea urmată de 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş rămăsese în urmă şi nu se apropia. Băieţelul a întrebat atunci:
”De ce şchioapătă căţeluşul ăsta?”
Omul i-a răspuns că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa.
”Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc!”, a spus băieţelul fără ezitare şi cu bucurie în glas.
”Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”

Copilul s-a supărat şi a răspuns:
”Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi al celorlalţi căţei. Îţi voi da tot ce am la mine acum şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui întreg!”
”Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea să se joace, să fugă sau să sără precum ceilalţi!”

Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
”Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”
Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului:
”Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibă pe cineva care să-l iubească aşa cum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat. Un prieten adevărat este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar.

(Autor: necunoscut
Sursă imagine: NBC News)

Advertisements

Citate favorite

IMG_1669Episodul 4 din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand – în cadrul serialului ”Citate favorite”, găzduit de către doamna Zinnaida.

Timpul părea că stă în loc pentru noi, neavând acolo nici un fel de ocupație. Femeile discutau nostalgic despre vremea când erau acasă, în libertate, spălând, gătind, curățând casa sau cârpind ciorapii copiilor lor. Cât de mult și-ar fi dorit ele să poată face aceste treburi acum!

Le-am povestit atunci despre viața lui Iosif și a fraților săi, arătându-le că roata vieții se învârtește fără încetare: ceea ce se arată a fi azi fără nădejde se poate schimba mâine în binecuvântare.
Iar când fețele lor se luminară oarecum și ascultau cu atenție, am continuat povestirea mea despre haina de culoare pestriță pe care o făcuse tatăl lui Iosif pentru copilul său iubit. Așa e și haina vieții noastre: o zi are culoare mai deschisă, o alta mai închisă, dar amândouă aparțin vieții.
Când frații săi invidioși l-au vândut ca sclav, el a devenit mâna dreaptă a lui Potifar, stăpânul său. Apoi roata vieții s-a învârtit din nou pentru el: și iată-l acum aruncat în închisoare, acuzat pe nedrept. Dar și de acolo a fost scos și ridicat la rangul de prim-ministru al țării Egiptului, salvând astfel întreaga țară de foamete.
Iar când, mai târziu, frații săi s-au dus în Egipt să cumpere grâne, nu l-au recunoscut și i-a apucat teama că acest om puternic al Egiptului ar putea să le jefuiască asinii. Nu e oare așa și cu noi adesea? Ne îngrijorăm pentru lucruri mici și atât de neînsemnate, uitând că acestea ne sunt date în viață spre binele nostru, pentru a trage din ele învățături prețioase. Unele necazuri, prin care trecem, ni se par uriașe numai pentru că le privim printr-o prismă omenească, fiindcă nu putem vedea ce ne va aduce viitorul. La urmă, Iosif a putut salva de la pieire chiar pe frații săi, care-l vânduseră.

Numai cu ajutorul rugăciunii am putut lupta împotriva nebuniei, lăsând cuvintele să-mi iasă din gură ca într-un torent, iar călugărițele făceau la fel. Și, ca și cum acesta ar fi fost singurul loc în siguranță în infernul acela, celelalte femei se strânseră în jurul paturilor noastre. Unele mă țineau și nu voiau deloc să mă lase din mâna lor, îngrămădindu-se în jurul meu ca și cum încercau să se ascundă de o stafie. Și în tot acest timp gardienele n-au intervenit, ci au rămas afară, impasibile ca întotdeauna. Ele văzuseră nu o dată astfel de scene, la alții. Sanda, care începuse toată acea scenă de iad, dormea acum un somn adânc, nemaiauzind nimic în jurul ei. Când atmosfera s-a mai liniștit, iar suspinele și bocetele încetară, am început să mă rog încet:
”O, Domnul meu, dacă mă bucur de respect din partea acestor femei sărmane, dă-mi și înțelepciunea de a le câștiga inimile pentru Tine.”

Din când în când mai citeam și eu câte puțin din Noul Testament. Începusem chiar să admir pe Isus, dar îl înțelegeam și pe Gandhi, care spusese: ”Din tot creștinismul, dați-mi-L numai pe Hristos și păstrați-vă restul pentru voi.” Eu nu voiam să am de-a face cu urmașii Săi, care făcuseră atâta rău poporului meu evreu. Dar soțul meu nu accepta această părere.
– Nimeni, zicea el, nu poate accepta pe Isus fără a-i accepta și pe ucenicii Săi. El nu vine niciodată singur, fără ucenicii Săi. Totodată, nici pe ucenicii Săi nu-i poți accepta fără a fi gata să numești chiar și pe Iuda ”prietene”, cum l-a numit Isus.

Cum mai puteam ști acum cine eram, când ni se luase totul: familia, bunurile, chiar identitatea? Dar, după cum omida nu știe că într-o zi va fi transformată din târâtoare respingătoare într-un fluture frumos, tot așa, poate și în celula numărul 4 a Jilavei, căliți și încercați prin suferințe, erau pregătiți viitorii sfinți.

Trecuserăm prin locuri deșerte unde pământul părea tare ca fierul sub cerul de iarnă. Dar ce minune să putem vedea iarăși cerul, după atâtea luni în celula subterană! Ce frumoasă era luna, care apărea și se ascundea mereu în dosul norilor, ca un copil șăgalnic!