Culmea răbdării

Un copil, la grădiniță, încerca să își încalțe cizmulițele. Pentru că nu se descurca, a cerut ajutorul educatoarei. Cu tot trasul și împinsul, cizmulițele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reușit totuși să îl încalțe, educatoarei i-au apărut broboane de transpirație pe frunte. De aceea, aproape ca i-au dat lacrimile, când copilul i-a zis:
– Doamna, da sunt puse invels!

Într-adevar, erau puse greșit. Nu a fost cu nimic mai ușor să îi scoată cizmulițele, decât să i le pună, totuși a reușit să își păstreze calmul, până când cizmulițele au fost iar încălțate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta așa cum trebuia. Însă atunci băiețelul a zis:
– Cizmulițele astea nu sunt ale mele!

În loc să țipe la el: “De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea și-a mușcat buza și încă o dată s-a chinuit să îl descalțe. Când s-a terminat chinul descălțatului, băiețelul i-a spus:
– Sunt cizmulițele flatelui meu. Mama mi-a zis să le încalț pe astea azi.

Acum ea nu mai știa ce să facă, să plângă sau sa râdă? A reușit, totuși, să strângă suficientă răbdare, pentru a se lupta din nou cu cizmulițele. Când, în sfârșit, l-a încalțat, înainte de a-l trimite afară la joacă, l-a întrebat:
– Și acum, unde îți sunt mănușile? Trebuie să ți le pun pe mâini, ca să poți pleca afară!
– Le-am băgat în cizmulițe, ca să nu le pield…

(poveste preluată)

Povestea celor doi prieteni

Doi prieteni călătoreau prin deșert. La un moment, dat s-a ivit o neînțelegere între ei și unul l-a lovit pe celălalt peste obrazul drept. Fără a spune un cuvânt, cel lovit a scris pe nisip:
”Astăzi, prietenul meu cel mai bun m-a lovit peste obrazul drept.”

Au mers mai departe, până au ajuns la o oază. Au hotărât să se scalde împreună. Prietenul, care a fost pălmuit, era cât pe ce sa se înece, dar celălalt l-a salvat. După ce și-a revenit, cel salvat a dăltuit în stâncă:
“Astăzi, prietenul meu cel mai bun mi-a salvat viața!”

Călătorul, care îl pălmuise și apoi îl salvase pe cel mai bun prieten al său, a întrebat: 
“Când te-am rănit, ai scris pe nisip, iar acum dăltuiești în piatră. De ce?”
Și celălalt a răspuns:
“Când cineva ne rănește, trebuie să scriem pe nisip, de unde vânturile iertării pot șterge cele scrise. Dar când cineva ne face un bine, trebuie să cioplim în piatră, de unde nici o furtună nu va putea șterge cele scrise.”

Învață să-ți scrii rănile pe nisip și să dăltuiești în piatră experiențele tale cele mai frumoase!

(poveste preluată)

Despre narcisism

Am mai pomenit eu de narcisism și manifestări de genul acesta în articolele trecute, iar între timp am mai aprofundat subiectul. Ați auzit despre narcisism? Cu siguranță! Eu am avut de a face cu el din plin, mai bine zis oamenii cu astfel de apucături mi-au amărât viața. Cred că sunt un magnet pentru ei, sau ceva, oare numele meu să fie de vină?

Am citit mai multe despre subiectul acesta, că voiam să mă lămuresc de niște lucruri. Și am descoperit că oamenii cu manifestări narcisiste, sau chiar cu tulburări de personalitate de tip narcisist, nu sunt capabili să iubească, doar se folosesc de oamenii din jurul lor. Nu mi-a venit să cred! Încă nu sunt lămurită dacă s-au născut așa, sau lipsa de atenție din partea părinților sau alte neajunsuri i-au determinat să ajungă astfel. Și toate articolele pe care le-am citit erau lipsite de speranță, în sensul că oamenii aceștia nu se pot schimba, doar cei din jur trebuie să învețe cum să nu le mai accepte abuzurile și chiar să rupă orice contact cu ei.

Am rămas pe gânduri… oare Dumnezeu a îngăduit ca unii oameni să se nască așa? Și El nu îi poate oare schimba? Doar că oamenii aceștia nu văd și nu simt nevoie de schimbare, nu apelează la ajutor din partea altora, deci mă gândesc că nu apelează la ajutor nici din partea lui Dumnezeu. Dar dacă se roagă alții pentru ei? Că să îi iei cu forța, să îi duci la psiholog, iar nu merge. Și să reușești să faci asta, vor fi în stare să denatureze adevărul și acolo, nu le va folosi la nimic.

În ce mă privește pe mine, am o listă întreagă cu astfel de oameni, pentru care mă rog, când îmi aduc aminte, că nu sunt prea consecventă în domeniul acesta în ultima perioadă. Dar lucrez la asta. Și în același timp, mă mai analizez din când în când, să nu am și eu trăsături de genul, că e suspect modul în care se tot lipesc toți de mine. Sau poate se dau pe lângă mine doar ca să își ia resursele de care au nevoie, numai că eu nu mai prea am resurse, deci am început pur și simplu să dau oameni afară din viața mea. Cu cât mai mare distanța, cu atât mai bine. Îmi pare rău pentru ei, dar nu știu cum altfel să fac, ca să pot trăi o viață normală și nu tot zbătându-mă după mai mult aer.