Un copil, la grădiniță, încerca să își încalțe cizmulițele. Pentru că nu se descurca, a cerut ajutorul educatoarei. Cu tot trasul și împinsul, cizmulițele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reușit totuși să îl încalțe, educatoarei i-au apărut broboane de transpirație pe frunte. De aceea, aproape ca i-au dat lacrimile, când copilul i-a zis:
– Doamna, da sunt puse invels!
Într-adevar, erau puse greșit. Nu a fost cu nimic mai ușor să îi scoată cizmulițele, decât să i le pună, totuși a reușit să își păstreze calmul, până când cizmulițele au fost iar încălțate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta așa cum trebuia. Însă atunci băiețelul a zis:
– Cizmulițele astea nu sunt ale mele!
În loc să țipe la el: “De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea și-a mușcat buza și încă o dată s-a chinuit să îl descalțe. Când s-a terminat chinul descălțatului, băiețelul i-a spus:
– Sunt cizmulițele flatelui meu. Mama mi-a zis să le încalț pe astea azi.
Acum ea nu mai știa ce să facă, să plângă sau sa râdă? A reușit, totuși, să strângă suficientă răbdare, pentru a se lupta din nou cu cizmulițele. Când, în sfârșit, l-a încalțat, înainte de a-l trimite afară la joacă, l-a întrebat:
– Și acum, unde îți sunt mănușile? Trebuie să ți le pun pe mâini, ca să poți pleca afară!
– Le-am băgat în cizmulițe, ca să nu le pield…

(poveste preluată)