
Am descoperit imaginea de mai sus pe Facebook și m-am identificat imediat cu ultimul caz. Am mai căutat și alte informații despre acest subiect și iată ce am găsit:
Trauma de nedreptate se activează în copilărie, în raport cu părintele de același sex. Copilul începe să își blocheze sentimentele și devine rigid. Își dă seama că va fi apreciat numai pentru ceea ce face, așa că înclină tot mai mult spre performanță și perfecționism. Nu cere ajutor decât atunci când e pe cale să se prăbușească în prăpastie. Este predispus la burn-out și de-a dreptul obsedat de a face toate lucrurile corect. Are mari dificultăți în a se lăsa iubit și a-și arăta iubirea. E mult prea exigent și cu sine însuși și cu ceilalți.
La mine e clar, problema principală a fost mama, dar a contribuit și tata printr-o iubire cam rece. M-am întrebat de multe ori de ce m-am născut cu temperament predominant sangvinic, ca după aceea să devin o combinație paradoxală dintre coleric și melancolic. Răspunsul cred că se află în caracteristicile traumei activate în copilărie. Acum, că sunt pe cont propriu, redevin treptat predominant sangvinică, mai am de luptat doar cu ideile preconcepute ale fraților mei mult mai în vârstă decât mine. Dar observ că încet, încet, se dau și ei pe brazdă, sau se satură de gura mea și mă lasă în pace.
Un lucru e sigur, mai am de lucrat ca să scap de tot de urmările acestei traume. Deși sora mea, care e acum cu mine, a spus că eu prea caut să îmi fac singură dreptate și ar trebui să las lucrurile așa cum sunt, să îmi facă Dumnezeu dreptate, eu am insistat la pastorul în care am avut cea mai mare încredere. Și până la urmă mi-a răspuns, iar vorbele lui mi-au restabilit încrederea în el. Mi-am dat seama că el și celălalt pastor nu țin cu băiatul revenit din Germania în defavoarea mea, ci pentru că au fost mult prea ocupați ca să analizeze lucrurile cum trebuie. A rămas să avem toți trei o discuție când voi reveni din concediu, iar atunci nu voi căuta să îmi fac dreptate, le voi prezenta doar varianta mea și voi lăsa la alegerea lor, dacă vor dori să discute și cu băiatul. Părerea mea e că orice discuție cu el nu are rost, că nu își va recunoaște partea lui de vină. Dar poate știu ei mai bine cum să procedeze în acest caz.
Dacă aș fi lăsat lucrurile așa cum sunt, aș fi rămas cu încrederea zdruncinată în doi oameni care mi-au fost de mare ajutor până acum. Și ei ar fi rămas cu o impresie greșită despre mine și l-ar fi considerat pe băiat complet nevinovat. Nu zic că nu am avut și eu partea mea de vină, dar am avut și circumstanțe nefaste. Acum, când mi-am mai revenit și am mintea limpede, înțeleg lucrurile cu totul altfel. Sper că m-a maturizat și experiența asta și nu vreau să-i fac băiatului rău și să am eu dreptate absolută, ci să se rezolve totul cu avantaje și învățăminte pentru amândoi. Sunt o optimistă incurabilă, că încă cred că el va învăța ceva de aici și se va alege cu fata care i se potrivește. Dar până la urmă, nu e mai bine așa, decât să văd toate lucrurile în negru?
L-am diagnosticat și pe el imediat cu trauma de abandon, și pe prietena mea, despre care cred că s-ar potrivi cu el, cu trauma de respingere. Problema lor cea mai mare e că nu se înțeleg pe ei înșiși și nu caută ajutor. Eu am alergat după ajutor în toate părțile și am încercat să mă tratez cu toate metodele disponibile, poate am și exagerat în dorința de a mă vindeca repede, cât mai repede posibil. Mai e nevoie și de răbdare și de rugăciune, ca metode supreme de tratament 😁 Ei sunt la polul opus, nici nu ai ce vorbi cu ei. Asta este, mie încă îmi pasă de ei, dar voi încerca să nu exagerez nici în domeniul acesta și să mă detașez emoțional de ei cât se poate. Și doar să cer și să aștept de la Dumnezeu vindecare și în dreptul lor.