Iar vă bat la cap cu relațiile

Am reușit să mă cert și cu sora mea din Austria, cu care nu m-am certat niciodată, dar din fericire, ne-am împăcat a doua zi, după ce am mai tras o porție de plâns cu gândul la aceeași problemă: că nu am parte de niciun fel de susținere din partea familiei mele.

Cumnatul meu conducea mașina, iar eu și sora mea povesteam, până mi-a sărit mie țandăra. Eu sunt de vină că am pornit cearta, dar sora mea m-a provocat, că nu înțelege de ce mi-a fost atât de greu când a murit mama și de ce moartea mamei m-a determinat să îmi fac de lucru cu un băiat atât de nepotrivit. Auzind astea, am izbucnit și am vărsat toate frustrările din mine. Cu un ton ridicat, am spus că din cauza familiei mele “iubitoare”, care m-a lăsat să mă ocup singură de mai toate detaliile înmormântării și nu mi-a spus o vorbă bună și nu mi-a dat o îmbrățișare, am ajuns să îmi plâng necazul unui băiat străin, pentru că nepoata mea mi-a băgat în cap ideea că familia lui e unită.

Sora mea nu a ridicat tonul, dar tot nu s-a lăsat, a zis că suntem toți din aceeași familie și avem pretenții exagerate unii de la alții și de la oameni în general. Și eu sunt exact la fel, degeaba încerc să dau vina pe ei. Am recunoscut că sunt și eu la fel, dar am zis că mă lupt ca toate influențele negative din familie să se ducă și să învăț să mă comport corect cu toată lumea.

M-am dus la culcare cu inima grea și cu ideea că trebuie să mă distanțez de familia mea, mai ales că sunt adult și nu mai e mama ca să mai avem ceva de împărțit unii cu alții. Și asta ca să nu le mai dau ocazia să mă rănească din nou. Dar a doua zi am discutat iar, amândouă mult mai calme, și sora mea mi-a zis că nu a știut câte frustrări se ascundeau în sufletul meu, că am făcut bine că i-am spus. Și că rănile cele mai grele vin de la cei mai dragi oameni, dar asta nu înseamnă că eu trebuie să mă despart de toți.

Mai târziu i-am zis că înțeleg, mult mai practic, și de ce s-a întâmplat povestea cu băiatul, că am mai citit câte ceva despre asta. El, fiind foarte copilăros, a fost atras de mine știind că am avut grijă de mama atâția ani și că sunt capabilă să am grijă și de el. Și nu e primul caz de genul acesta, alt băiat pe care îl cunosc de mult timp m-a cerut chiar în căsătorie, ca mai târziu să aflu că avea probleme psihice și considera că numai eu l-aș putea înțelege. Și sora mea a fost de acord și a glumit, că unii vor să se mute de la “hotelul mama” direct la “hotelul nevasta”. 😜

Din păcate pentru ei, genul acesta de băieți nu înțelege că eu sunt exact pe dos de cum mă văd ei. Nu am răbdare cu bărbații copilăroși și, în calitate de soție, le-aș face mai mult rău decât bine, i-aș înjosi și aș divorța de ei fără să mă uit înapoi. Deși fac parte dintr-o biserică ce nu tolerează divorțul, faptul că am fost în stare să o duc pe mama la azil, când nu am mai putut răbda, m-ar determina să fac și acest pas fără să mă mai gândesc la consecințe, doar ca să scap de o relație care mă înnebunește. Din fericire, experiența avută cu mama și cele învățate în familie m-au pregătit ca să mă feresc de astfel de băieți și să le “tai macaroana” din start, până ce nu apucă să se înfiripe o relație adevărată.

Deci acum sunt Stan Pățitul și spun că am avut mai multe relații neoficiale. 😀 Eu le-am văzut doar ca discuții, sau băieții respectivi au fost cunoștințe sau colegi. Dar din afară s-a văzut altfel, unii oameni au considerat că un anumit băiat chiar mi-a făcut curte sau eu “am vorbit” cu unii din ei în vederea căsătoriei. Mi se pare atât de amuzantă expresia aceasta, că un băiat și o fată “vorbesc”, pentru că produce multă confuzie. Păi am vorbit și eu cu unii, dar doar am încercat puțin să îi cunosc, am schimbat impresii sau am testat puțin terenul. Dacă vreunul a vrut să oficializeze relația, nu am fost de acord, iar pe cei mai bleguți, care nu îndrăzneau să îmi spună ceva concret, i-am îndepărtat eu. Probabil nu trebuia să fac nici atât, ci să fi stat complet deoparte, pentru că eu am avut de suferit destul, că bag în seamă cele mai mici detalii. Probabil și ei au avut de suferit, dar până la urmă ei nu m-au lăsat în pace. Dacă m-am mai trezit cu vreo simpatie pentru un băiat (am observat că în general am treabă cu dirijorii de cor, cântăreții sau alții care pun pasiune și energie în tot ceea ce fac), am lăsat-o să moară, că nu sunt genul care să mă bag singură în seamă. Mă mai bag eu, dar atunci când am ceva de rezolvat cu persoana respectivă, nu ca să mă dau pe lângă el, să vadă ce amuzantă și ce inteligentă sunt 😂

Ca și concluzie, nu am nici una, decât că oamenii sunt tare complicați. De asta m-am băgat în domeniul tehnic și nu am vrut să lucrez cu oamenii. Dar degeaba, și la lucru am avut de a face cu oameni: șefi, colegi, chiar interese amoroase 😂 Și a trebuit să învăț să mă relaționez la fiecare, și cred că voi mai avea de învățat, toată viața de acum înainte. 😆

Perle despre măritat :))

Am ajuns la colecția de perle despre un subiect ”fierbinte”, mai ales pentru mine. Oricât aș încerca să mă feresc de el, nu mă lasă alții care vor să mă mărite sau să-mi dea sfaturi nesolicitate, și până la urmă, uneori, ajung să mă gândesc și eu obsesiv la acest subiect. De când eram mai tânără m-au plictisit discuțiile despre măritiș dintre fete, eu sunt o fire mai practică și mă gândeam: ”Până nu pot face nimic concret în domeniul acesta, la ce să-mi tot bat gura?”

Și așa mi s-a spus ”Tace și face” de către un grup de tineri care m-a văzut într-un local la masă cu vreo 4 băieți și doar încă o fată 🙂 Bine că una dintre fetele din grup era cât de cât prietenă cu mine și a avut curajul să-mi spună. Și atunci eu i-am explicat situația: cei 4 erau toți frați și erau ceva rude cu cumnatul meu din Austria, fata era o prietenă de a lor. Veniseră în vizită în România, cu puțin timp înainte am fost la o nuntă în familie, acum ne-au invitat și pe mine și pe fata asta să ieșim undeva. La un moment dat cred că sora mea sau vreun văr din partea soțului a sugerat ceva între mine și unul dintre cei 4 frați, dar mie mi se părea penibil, fiind deja rudă cu ei, chiar dacă numai prin alianță. Și i-am zis prietenei din grupul respectiv: trebuia să îmi scriu pe frunte ”Suntem rude”, ca să vă lămuriți toți :)) Poate fata a transmis mesajul mai departe, poate nu, dar eu sunt cu conștiința curată, că până la urmă ce am făcut de fapt? 😉

Aceeași fată care mi-a transmis ”porecla” dată de grupul respectiv (apropo, mi se potrivește foarte bine în orice domeniu), altă dată la o nuntă mă ținea de povești despre măritat și eu am început să casc. S-a mirat cum de mă plictisește un subiect atât de important 🙂 Și i-am zis aceeași idee de mai sus, apoi am spus că mă plictisesc nunțile în general și asta era una dintre cele mai seci și mai obositoare: doar muzică și povești, nimic organizat care să mai destindă atmosfera, și a durat până la 12 noaptea. A fost un supliciu pentru mine, am zis că eu nu voi chinui niciodată oamenii cu nunta mea, mai bine nu mai fac deloc 🙂

E un predicator pe care îl apreciez foarte mult, dar când ajunge la subiectul căsătoriei, eu zic că mai dă câteodată și cu bâta în baltă, mai ales când vorbește despre fete 🙂 Am auzit de la una din surorile mele că a fost invitat la o conferință de tineri și printre altele a spus: ”Unele fete atâta se învârt cu mașina prin parcare, căutând locul perfect, încât nu mai găsesc loc decât la cele pentru handicapați.” Am râs de să cad pe jos când am auzit comparația :)) Și am zis: ”Eu nu parchez niciodată pe locurile de handicapați! Dacă nu mai găsesc loc de parcare, mă enervez și mă duc acasă!”

Eram și eu de față când i-a scăpat predicatorului altă perlă: ”Unele fete stau în gară și trec trenurile pe lângă ele, iar la final nu mai vine niciun tren și ele Îl întreabă pe Dumnezeu de ce nu le-a purtat de grijă.” Iar a nimerit-o :)) Eu am zis: ”Hmmm, într-un tren se pot urca mai multe persoane, nu doar una, că doar nu am trenul meu personal.” Și sora mea cea mai mare, altă ”burlacă”, s-a băgat și ea pe fir: ”Eu nu mă urc în orice tren, ci în trenul pentru care am bilet!”

Mai târziu am vorbit personal cu predicatorul, că e și un fel de psiholog, și din nou aceeași concepție: ”Tu și sora ta cea mai mare mereu respingeți băieții.” Eu i-am întors-o de data asta: ”Lăsați, că la fel am auzit și de la fratele meu, ba încă mai interesant spus, că mama ne-a făcut pe amândouă între borcanele cu murături.” :)) Nu zic nimic de sora mea, dar în cazul meu văd că lumea nu înțelege un fapt: am un mecanism natural de apărare față de toți cei nepotriviți 🙂 E drept că sunt cam dură, dar depinde și de modul în care sunt abordată: singura cerere clară în căsătorie, pe care am primit-o, am tratat-o cu cel mai mare respect și am încercat ca respingerea să fie cât mai puțin dureroasă. Trebuia să fie respingere, pentru că nu simțeam absolut nimic față de băiatul respectiv, deși îl cunoșteam de ceva timp. Eu am făcut greșeala să îl întreb ce mai face, că lucra în Italia și nu îl mai văzusem de mult timp, eu a trebuit să repar ”furtuna” pe care am creat-o. Și de aici am înțeles că nu numai fetele își fac gânduri aiurea, trebuie să fiu mult mai atentă cum mă port.

Și tot legat de tren, vorbeam o dată cu ”omologul meu masculin”, Narcis, dintr-o familie de alți comici din biserica noastră. Și îi povesteam de un exemplu pe care l-am auzit, cum o fată a primit un mesaj, ca din partea lui Dumnezeu, că băiatul la care se gândea și nu era lămurită ce să-i răspundă, e ultimul tren, altul nu va mai veni. Și nu are Narcis ce lucra: ”Și de la cine a venit mesajul, de la tatăl la tren?” :))

Apoi ce să mai zic de sfaturile care se contrazic singure: unii îmi zic să mă mărit, alții îmi zic că ar fi mai bine să nu. Primul caz e al unui prieten al părinților mei, din SUA, față de care am avut un mare respect, dar care a cam gafat-o la subiectul acesta. Trecusem de 30 de ani și mă întreba la telefon că nu mai mărit, iar eu am zis că nu mă înghesui. Și el răspuns: ”Păi cum nu te înghesui, că e timpul?” Am cam lăsat respectul la o parte când i-am zis: ”Lăsați, că știe Dumnezeu când e timpul pentru fiecare.”

Nu s-a lăsat și a încercat a doua oară, când a venit în România să o viziteze pe mama: ”Eu tot aștept să mă chemi la nuntă!” Eu: ”Puteți să așteptați!” – ca și când: nu mă supăr. Între timp s-a dus și el, s-a dus și mama care mă voia măritată, dar mă voia și 100% pentru ea, nu se putea hotărî – acum n-oi plânge eu că nu le-am putut îndeplini dorința 🙂

Iar altă prietenă măritată de tânără, trecută de 50 de ani, m-a sfătuit să-mi iau gândul de la căsătorie, dacă tot am 38 de ani. Nu i-am răspuns ei, dar m-am gândit: ”Mi-aș lua gândul, că ar fi mult mai simplu, dar văd că nu reușesc. Și până la urmă, cine e ea să-mi spună să-mi ia gândul la 38 de ani? Nici la 58 n-ar avea acest drept.” Oricum a rămas pentru mine pentru totdeauna: ”sora ia-ți gândul”. Voi avea eu grijă să îi reamintesc ce a zis dacă o voi chema vreodată la nunta mea :))

Nici cumnatul meu din Germania nu se lasă mai prejos, mă întreba zilele trecute cum e pe unde eram plecată și dacă mi-am găsit jumătatea. I-am zis că e cam pustiu, că așa am nevoie eu să mă relaxez, și că nu am nevoie de jumătate, sunt deja completă, iar faza cu jumătatea e doar o legendă. La asta nu a mai avut replică 😀

Doar una dintre surorile mele e mai practică, la fel ca mine. S-a măritat la 20 de ani și a zis să nu fac la fel ca ea, ci să-mi trăiesc tinerețea până la 30 de ani. Eu am zis: ”Dar cine mă mai ia la 30 de ani?” Ea: ”Se găsește, nu-ți fă tu griji.” Așa că i-am urmat sfatul, fără să vreau, și mi-am trăit tinerețea, dar am și suferit din greu alături de mama, și am lungit-o până la 38 de ani, că mama nu știa de planurile noastre :)) Și o mai lungesc dacă trebuie până la 40, 50 etc. că filmul ”The intern” dă speranțe și pentru pensionari :))

Dar totuși, de ce ți-e frică nu scapi :)) Mai zilele trecute combăteam o idee pe blogul domnului Petru Racolta: ”Două persoane inteligente nu se pot îndrăgosti niciodată între ele. Dragostea adevărată necesită minim un idiot.” Și am zis că inventez eu o nouă zicală: ”Două persoane inteligente nu se pot îndrăgosti niciodată între ele prea ușor. Până dau de dragostea adevarată, fiecare are parte de o gramadă de idioți.” Nu pot să vă spun nimic concret deocamdată, sunt doar gânduri și idei, sentimente și bănuieli, semne care conduc toate în același loc, un fel de ”toate drumurile duc la Roma”. Vă voi anunța când voi ajunge chiar la Roma :))

Există Dumnezeu?

dumnezeu+2+41229700_235323Un bărbat a mers la frizer să se tundă. În timp ce frizerul îl tundea pe client, cei doi au început o conversaţie interesantă despre diverse subiecte. În cele din urmă au ajuns să vorbească despre Dumnezeu, iar frizerul a spus:
”Nu cred că Dumnezeu există.”

“De ce spui asta?” a întrebat clientul.
“Trebuie doar să ieşi pe stradă si să vezi că Dumnezeu nu există. Spune-mi, dacă Dumnezeu ar exista, ar mai fi atâţia oameni bolnavi? Ar mai fi copii abandonaţi? Dacă Dumnezeu ar exista, n-ar mai fi suferinţă şi durere. Nu-mi pot imagina cum ar fi să iubeşti un Dumnezeu care permite să se întâmple asemenea lucruri.”

Clientul s-a gândit pentru un moment, dar nu a răspuns, pentru că nu voia să înceapă o discuţie în contradictoriu. În scurt timp, frizerul a terminat de tuns şi clientul a plecat mai departe. Imediat ce a ieşit din frizerie a văzut însă pe stradă un om neîngrijit, cu părul lung şi murdar. Părea un om sărman. Clientul s-a întors la frizer şi i-a spus:
“Ştii ceva? Frizerii nu există!”
“Cum poţi spune asta?” a întrebat frizerul nedumerit. “Eu sunt aici şi sunt un frizer. Şi tocmai te-am aranjat!”

“Nu e aşa!” a spus clientul. “Frizerii nu există pentru că dacă ar exista nu ar mai fi oameni cu păr lung şi neîngrijit, ca omul de afară.”
“Dar frizerii există! Ceea ce se întâmplă e că oamenii nu vin la mine.”

“Exact!” a spus clientul plin de încântare.”Asta e ideea! Şi Dumnezeu există! Ceea ce se întâmplă este că oamenii nu merg la El şi nu Îl caută. De aceea există atâta durere şi suferinţă în lume.”

(Autor: Octavian Paler
Sursă imagine: romanialibera.ro)

Cui nu-i place leapșa?…

…întreabă, retoric – sau poate nu – alekoosie. Mie una cu siguranță îmi place, mai ales dacă sunt și nominalizată. Că tot mă plângeam zilele trecute că nu mă bagă nimeni în seamă, în febra aceasta a lepșelor care a cuprins blogosfera în plină vară… ei, dacă mai așteptam și eu puțin! Așa că nu pot decât să-i mulțumesc autoarei blogului – numit în mod original –Blogănstein, pentru că s-a gândit și la mine… și să-mi pun mintea la contribuție ca să răspund la un nou set de întrebări.

1. Un vis mare, mare?Leapsa
Să vizitez Noua Zeelandă.

2. De ce scrii?
Pentru că-mi place să scriu, pentru că mă ajută să-mi fac ordine în gânduri și… dacă e vorba de scrisul pe blog, mă ajută să cunosc oameni noi și faini.

3. Ce faci când plouă?
Admir ploaia, mă bucur de răcoare, pierd vremea pe net, ascult muzică…

4. Cel mai amuzant film văzut?
Nu știu dacă este cea mai amuzantă comedie, dar e cea pe care am văzut-o recent: Look Who’s Talking.

5. Dacă n-ai fi fost om, ce ți-ai fi dorit să fii?
O floare, un pian sau o mașină.

6. Cea mai faină zi pe care ai avut-o?
Când m-am botezat în apă, la 16 ani (în Biserica Penticostală).

7. Viața pentru tine într-un cuvânt?
Provocare.

8. De ce îți e cel mai frică?
De insomnie.

9. Melodia pe care o asculți exagerat de mult zilele astea?
Tocmai am descoperit-o și aș asculta-o non-stop: Thank God for Something – Hawk Nelson.

10. De ce te uiți la filme?
Ca să treacă timpul într-un mod plăcut și ca să mă înveselesc (ador comediile).

Așa deci, misiune îndeplinită! Și acum, oare să mai inventez și eu niște întrebări? Data trecută am descoperit că ar mai fi fost niște bloggeri pe care aș fi vrut să-i nominalizez, cum ar fi: Ștefania, Thinkiknow, Lavinia, Suflet călător, TeonymusMelania, MonikȘtefania Camelia, Mihaimadmoiselle sarcastique, DoruNico RusDidd’, Inimi frânte, Sorina, Jumătate de înger, Ideile Ștefaniei, Ochii căpruiEmil Mălai, Lorena, Wind Song, Începătoarea, Decizii… S-au adunat destul de mulți! De dragul lor, mă voi strădui să ”produc” niște întrebări, cât pot eu de reușite. 🙂

1. Un film care te-a mișcat până la lacrimi?
2. Care a fost ”scânteia” care ți-a declanșat dorința de a avea blog?
3. Dacă ai putea să locuiești în orice loc de pe pământ, ce ai alege?
4. Cine este Dumnezeu pentru tine?
5. Te-ai gândit ce vei face când vei ieși la pensie?
6. Pe lângă scris, ce pasiuni mai ai?
7. Ai vreo aminitre din prima zi de școală?
8. Cum te-ai caracteriza în trei cuvinte?
9. Ce anume ar putea să-ți înveselească o zi mohorâtă?
10. De unde îți iei inspirația pentru ceea ce scrii?

Tuturor celor care vor alege să răspundă la întrebările mele (că nu e obligatoriu pentru nimeni) le doresc mult succes și tuturor celor care trec pe aici, multă inspirație la scris! 🙂

Psalm

Fără Tine viața mea nu are sens.

Caut mereu ceva și nu știu ce caut, dar un lucru știu: că nu găsesc ceea ce caut. Oare Tu ești obiectul căutărilor mele? Atunci de ce nu Te găsesc?

Nu cred că ești prea departe, nu cred că nu mă vezi și nu mă auzi. Ești aici, sunt sigură, dar eu nu Te simt… De ce , Doamne?

Și totuși mai am speranță că într-o zi Te voi găsi… Dar nu mai am răbdare până va veni acel moment! Ce am de făcut? De ce nu-mi răspunzi?

Aștept să Te oprești puțin în dreptul meu… pentru că nu pot trăi fără Tine!