Gândul de duminică

12805698_589131171241271_3148653859466498051_n

(Sursă imagine: Facebook – Un gând pentru tine)

Advertisements

Citate favorite

IMG_1669Astăzi la Citate favorite, serial găzduit de către doamna Zinnaida, încheiem cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

Fiecare amănunt era plănuit minuțios dinainte, ceea ce dădea mare intensitate strângerilor acestora. Locul, ora și parola trebuiau știute din timp, iar cei ce luau parte la ele știau că s-ar putea întâmpla să nu se mai întoarcă la casele lor. De aceea, atmosfera era cu totul alta decât cea în care se oficiază slujbele religioase din lumea liberă. Oricine predica Evanghelia atunci știa că aceasta ar putea fi cea din urmă predică a sa și o rostea în acest spirit. Cuvintele sale aveau greutate și autoritate, știind că ele puteau să-i aducă închisoarea și chiar moartea. Cei mai mulți dintre pastorii noștri erau membri ai bisericilor oficiale. Dar, fiind cenzurați la fiecare cuvânt de agenții poliției secrete, ei își împlineau adevărata lor chemare pe ascuns, la întrunirile acestea secrete, aceasta fiind singura cale a credinței în Hristos. Altfel nu se putea, fiindcă tot ce rosteau în biserică era raportat.

Când i-am relatat fiului meu Mihai cum am fost bătute în închisoare și forțate să mâncăm iarbă de pe câmp pentru a ne menține viața, el m-a întrebat:
– Dar cum ai putut răbda toate acestea și n-ai renunțat la credință, nu te-ai lepădat de Hristos?
– În mijlocul acelor suferințe, mi-am reamintit că bucuria – acest dar – este prezentul etern al spiritului creștin. Eu mă simțeam atunci în locurile cerești, în Hristos, de unde nimeni și nimic nu mă putea urni. Încercarea prin care treceam aparținea, de fapt, trecutului. Suferința o trăisem cu mult timp înainte – îmi spuneam – în timp ce realitatea prezentă era bucuria de a mă ști aproape de Domnul meu.

La câteva luni de la eliberarea mea, am fost vizitată într-o zi de unul dintre funcționarii Ministerului de Interne, care a încercat să mă convingă să divorțez de soțul meu.
– La ce bun să rămâi legată de un astfel de soț, un cotrarevoluționar pe care și așa nu-l vei mai revedea vreodată? Logica simplă ar trebui să arate unei femei tinere și inteligente ca dumneata că cel mai bun lucru acum e să divorțezi de acel dușman al poporului. Dacă nu o faci acum, tot o vei face mai târziu. Până când crezi că-ți vei putea menține această atitudine de nesupunere față de stat?
I-am răspuns:
– Eu m-am căsătorit cu soțul meu nu numai pentru vremuri bune. Noi suntem uniți pentru totdeauna și, fie ce-o fi, eu nu voi divorța de el.

Într-o dimineață am primit o carte poștală de la soțul meu. Ochii-mi priveau țintă la acea scriere atât de cunoscută și dragă mie, iar graiul îmi amuțise. Știam că deținuții politici aveau dreptul să scrie numai zece rânduri al ai lor, dar și acestea erau cenzurate înainte de a fi expediate. Dar ce ar fi putut el să-mi scrie după atâția ani, neștiind măcar dacă soția și familia lui mai sunt încă în viață? În cele din urmă mi-am adunat curajul și am început să citesc acel mesaj așteptat de atâta amar de vreme: ”Timpul și distanțele pot stinge doar o dragoste superficială, dar o dragoste adevărată e și mai întărită prin ele.”

În timpul vizitei lui Mihai la închisoare, ultimele cuvinte ale soțului meu Richard pentru el au fost:
– Mihai, singurul sfat pe care ți-l pot da acum, ca tată al tău, este să cauți totdeauna cea mai înaltă din virtuțile creștine: aceea de a păstra dreapta măsură în toate lucrurile.

Cât de mult însetau, într-adevăr, acești trădători după iertare din partea victimelor lor! Dar eu nu puteam să le acord iertarea în amărăciunea adâncă a inimii mele. Sau poate nu voiam să le-o acord. Dar de la un timp am simțit că ceva s-a schimbat în mine. Știam că, chiar și pentru sfinți, poate veni o zi când iubirea de sine e mai puternică decât iubirea pentru Dumnezeu.
Episcopul luteran Mueller – un bun prieten, de altfel – obișnuia să spună că, uneori, cel pe care alții îl consideră un trădător ar putea fi în ochii lui Dumnezeu doar un creștin mai slab. Din acea zi am hotărât să îi iubesc pe toți, oricine ar fi ei, fără a aștepta nimic în schimb.

Ca soție de pastor, mi s-au ivit multe prilejuri de a sta de vorbă cu copii și tineret, în multe împrejurări. Multora dintre ei le-am spus povestirea despre acel băiețaș care stătea la mal, făcând semne unui vapor mare, care tocmai părăsise țărmul. Un om a observat semnele disperate ale micuțului și i-a zis:
– Copile, nu fi prost! Vaporul nu-și va schimba cursul numai din cauza semnelor pe care le faci tu, ca să se întoarcă și să te ia!
Dar vaporul s-a întors la mal și l-a luat pe copil, îmbarcându-l pe vas. De pe punte, copilul a strigat atunci:
– Domnule, eu nu sunt prost. Căpitanul vaporului este tatăl meu.
Tot așa, și noi știm că Cel ce conduce Universul întreg în mersul său e Tatăl nostru și El aude rugăciunile noastre.

Citate favorite

IMG_1669”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand continuă la ”Citate favorite”, serial găzduit de către doamna Zinnaida.

Curăţatul cocinilor se făcea stând ude, flămânde şi pe jumătate goale în lichidul murdar, cărând cu roaba munţi întregi de murdărie, pentru a le găsi iar pline a doua zi, la fel ca înainte. Pierdusem orice nădejde, atât pentru mine cât şi pentru lume în general, şi îmi aşteptam moartea. Şi poate chiar că nici n-aş fi putut supravieţui multă vreme în acele condiţii. Din fericire însă, nu după multe săptămâni suferinţa aceasta s-a curmat. Domnul mi-a auzit strigătul şi m-a izbăvit de acolo după planul Său. A fost nevoie doar să învăţ o nouă lecţie la şcoala Sa, să sorb paharul amărăciunii până la fund. Astăzi sunt recunoscătoare Lui că m-a trecut şi prin faza aceasta, pentru ca să mă înveţe dragostea supremă pentru Dumnezeu, o dragoste necondiţionată chiar şi atunci când El nu-ţi dă altceva decât suferinţă.

– În acest loc, doamnă Wurmbrand, trebuie să știi că eu am mai multă putere decât Dumnezeu. Cel puțin până acum El n-a intervenit niciodată în acest birou.
Și, arătându-se satisfăcut de zâmbetele de aprobare ale asistenților săi, maiorul continuă:
– Dar ai acceptat dumneata acest fapt în adevăr? Ești lămurită acum că religia dumitale e o iluzie? Că, în noua societate comunistă, Dumnezeu e de prisos? Că nu mai ai trebuință de El? Iar dacă vei fi eliberată, vei constata cu uimire cât de multe realizări au avut loc între timp, în țară, în ultimii ani, și acesta e numai începutul.
I-am răspuns:
– Da, văd că sunteți puternic și că țineți în mână un dosar cu documente pe care eu nu le-am văzut niciodată și care ar putea decide soarta mea. Dar și Dumnezeu ține cărți de aducere aminte. Nici eu și nici dumneavoastră n-am putea trăi fără El, dacă El nu ne-ar fi dat viață. Fie că El mă ține aici, fie că mă eliberează, voi accepta orice îmi va fi hărăzit ca din mâna Sa.
Răcnind la mine pentru a mă intimida și prefăcându-se furios, maiorul ordonă să fiu scoasă afară de acolo. Dar, după 3 zile, și numele meu a fost trecut pe lista de eliberare. O autoritate mai înaltă decât cea a maiorului decisese soarta mea.

Discutând despre anii petrecuți în închisori și lagăre, fiul meu Mihai mi-a spus:
– Oamenii nu critică natura din pricină că ea conține și zi și noapte, atât lumină cât și întuneric, nu-i așa? Tot astfel, eu unul pot accepta atât binele cât și răul din oameni. De ce să-i numim brute?

Se zvonea că, pe patul de moarte, Stalin fusese terorizat la gândul multelor sale crime și ceruse să i se facă slujbe în biserici și să fie înmormântat creștinește, cu o cruce la căpătâi. Umbra milioanelor lui de victime îl urmărea în ceasul morții sale și ceruse ca toți creștinii să se roage pentru sufletul lui.
Chiar fiica lui Stalin, Svetlana, care a devenit creștină și a cerut azil în Occident, descriind ultimele clipe de viață ale tatălui ei, spune că, la un moment dat, Stalin și-a ridicat mâna stângă în sus, ca și cum ar fi vrut să arate ceva printr-un gest neînțeles și grozav; iar în clipa următoare și-a dat duhul. Cine știe ce a vrut el să spună cu acest gest? La Vatican, Papa a oficiat o slujbă specială pentru iertarea sufletului său. Să fi iubit oare Isus sufletul lui Stalin mai puțin decât l-a iubit Papa?

Oamenii, deși liberi, erau înfricoșați, în timp ce noi, în închisoare, chiar și în perioadele cele mai grele, am văzut mâna lui Dumnezue care ne ocrotea. Știam că, deși aveam parte de suferință, El nu ne părăsește niciodată, și ne putem încrede în El pe deplin. Am înțeles atunci că una din cele dintâi datorii pe care le aveam față de membrii Bisericii Subterane este să mărturisesc fraților acest lucru. Și fiind abia întoarsă de la închisoare, pentru credință, le câștigam cu ușurință încrederea.

Richard obișnuia să spună:
”Nimeni nu cere dovezi că natura există. Ea este, iar noi suntem parte din ea. Și lucrurile spirituale sunt tot la fel de evidente ca și cele materiale. De pildă, atunci când un geniu spune că a fost inspirat, te întrebi: de cine?Desigur de cineva mai înalt decât el, superior, o experiență spirituală, o apropiere de Dumnezeu.”

Mihai venea acasă zi după zi cu exemple auzite în clasă despre erorile bisericii și despre păcatele și greșelile preoților. Atunci îi răspundeam:
– Profesorii tăi nu-ți povestesc, însă, niciodată despre regretul adânc pe care îl simte un slujitor al lui Dumnezeu atunci când greșeste. Ei îți arată ție numai partea umană a acestora,care e supusă greșelii, ca la fiecare din noi. Ei îți ascund partea lor cea bună. Oricare din noi greșește, dar numai când ne căim de păcatul nostru dovedim ceea ce este divin în noi.

Orice barieră sectară cădea în acele condiții de persecuție a credinței. Catolici, ortodcși sau luterani, ne simțeam cu toții una, fiind legați prin același Spirit: acela al credinței creștine pure și neîntinate, așa cum trăia Biserica lui Hristos în primele veacuri ale creștinismului.