Broscuţa campioană

A fost odată ca niciodată un mic regat de broscuţe. Într-o zi, le trecu prin cap broscuţelor să organizeze o întrecere. Dar nu una obişnuită, ci una al cărei obiectiv să fie aproape imposibil de atins. N-au stat mult pe gânduri. Ideea a răsărit rapid: să escaladeze cel mai înalt turn.

Ca la orice concurs, o mulţime de broscuţe au venit să îşi încerce norocul şi o mulţime şi mai mare s-a strâns să privească. S-a dat startul. Concurenţii au luat-o la picior către turnul cel înalt. Privitorii erau convinşi că nicio broscuţă nu are nici cea mai mică şansă. În timp ce aceştia îşi dădeau de zor cu părerea, broscuţele renunţau una câte una. Doar câteva mai escaladau turnul.

„Nicio şansă, e o nebunie, e imposibil, vă irosiţi timpul, nu veţi fi în stare!” spuneau întruna privitorii, în timp ce în concurs a mai rămas doar o singură broscuţă. Aceasta îşi continua drumul către vârf. Şi… iat-o ajunsă în vârful turnului, a reuşit!

O mulţime de aplauze a întrerupt liniştea ce se aşternuse în ultimele secunde ale concursului. Care a fost secretul broscuţei, cum de a reuşit, cum de a fost posibil? Ei bine, broscuţa avea ceva care, paradoxal, a ajutat-o să meargă până în vârf. Ea era surdă şi prin urmare nu a avut cum să audă toate remarcile făcute de cei neîncrezători.

Oare pe noi cât de mult ne trag în jos părerile pesimiste proprii sau ale celor din jurul nostru? Câte dintre nereuşitele noastre sunt consecinţa faptului că am plecat urechea la astfel de vorbe şi ne-am descurajat?

(poveste preluată)

Advertisement

Cum se poate „cumpăra” fericirea?

Povestea spune că un om era foarte trist. Cugeta la greutăţile vieţii şi la suferința provocată chiar de oamenii cei mai dragi.

Şi iată la ușa casei lui se ivi prietenul, care ştia întotdeauna cum să alunge tristeţea. Acesta îl întrebă:
– De ce eşti trist?
Omul i-a explicat de ce era atât de trist. Prietenul, zâmbind, i-a spus:
– Hai să cumpărăm puţină fericire!
Omul s-a uitat cu mirare la prietenul său, dar el nu glumea:
– Ia ceva bani cu tine! i-a spus, apoi au plecat. 

Şi prietenul l-a dus la nişte săraci, cărora le-au dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristeţea îl părăsea pe omul nostru, iar când s-au întors acasă, amândoi erau cu sufletul plin de pace şi de bucurie.
– Vezi, i-a spus prietenul, cum se poate cumpăra fericirea?

Şi de atunci, când încercarea şi tristeţea veneau asupra lui, omul pleca să cumpere fericirea, dând ajutor, nu doar în bani, celor mai încercaţi şi mai trişti decât el.

Bine faci, bine primești, nu-i așa? Așadar, grăbeşte-te să faci bine cât mai poţi, asta pentru că nu ai putinţa să-l faci oricând. Și apoi, dacă vrei să faci un bine și să te simți fericit, atunci fă-l când este nevoie.

(poveste preluată)

Mai există oameni integri?

Din nou m-a cam părăsit inspirația la scris, se pare că la mine vine tot în valuri. 🙂 Așa că mai postez și cele spuse de alții, care mi se par de mare valoare și merită date mai departe. Articolul de astăzi este scris de o femeie, pe care nu am reușit să o identific, că i-aș da credit, dar vă spun vouă că gândește exact ca mine și puteți să luați cuvintele de mai jos ca din partea mea. 😉

”Mai există oameni integri? Privesc în jur și mă înfior. Mă cuprinde teama și mă întreb dacă cel de lângă mine poate fi un om de încredere, dacă oare nu e ca toți ceilalți, care vin, îți zâmbesc frumos, te ajută, îți explică și apoi pleacă mai departe, râzând de stângăcia și emoțiile tale. Nu faci nimic ieșit din comun și îți interpretează faptele. Îi vorbești frumos și te ia în râs. Greșești și te bastonează, simțindu-se oarecum superior. Apoi, îți spune ce fel de persoană este el/ea, arătând cu degetul spre “ceilalți” inferiori și răi. O persoană ce pretinde că le știe pe toate și pe care doar ceilalți o percep diferit, ca pe-o oaie neagră. Și totuși este un om integru. Oare?

Ce înseamnă să fii integru? Aș vrea să ne răspundem serios la această întrebare: “Ești tu o persoană integră?”

Am citit de curând o carte, dedicată băieților, bărbaților, dar am profitat de faptul că o aveam în mâini și am răsfoit-o puțin. Am citit despre personajele masculine din Biblie, despre caracterul lor și ce trebuie să învățăm din greșelile sau lucrurile bune pe care le-au făcut. Un personaj care m-a impresionat extrem de mult a fost Daniel. Autorul cărții a știut atât de bine să-l descrie pe Daniel, încât îmi doream să spun tuturor despre el, despre exemplul frumos pe care îl putem adopta din viața lui. Un tânăr credincios, politicos, de neclintit în deciziile sale, neînfricat, statornic și drept. Cel mai mult mi-a plăcut când autorul cărții a spus că însuși viața lui Daniel a fost o mărturie, că faptele sale au vorbit de la sine, ca el nu s-a bătut niciodată cu pumnii în piept pentru a arăta lumii cine este el. Nu a vorbit niciodată despre Dumnezeu oamenilor, poate pentru că oamenii, ca și în zilele noastre, nu l-ar fi ascultat, i-ar fi întors spatele și ar fi spus că Dumnezeu stă prea bine acolo, pe tronul Său, încât nu-I pasă de niște nenorociți ca noi. Nu! Când a ales să-L slujească pe Dumnezeu, nici gândul că ar putea fi omorât din cauza aceasta nu l-a făcut să-și schimbe decizia. Nu s-a scuzat și nu s-a ascuns. Întotdeauna a fost ferm în deciziile pe care le-a luat și a dat tot ce era mai bun din el, pentru a fi o persoană demnă de încredere. Nu a arătat cu degetul spre nimeni când a fost acuzat, chiar dacă era nevinovat. Nu a spus cine este el de fapt, și nici că avea un Dumnezeu de partea lui.

Câți oameni, asemenea lui Daniel, mai sunt integri pe acest pământ? La orice pas ne vânează lupii, ca doar un cuvânt sau un gest să le fie motiv de-a ne putea înșfăca. De aruncat cu pietre în oameni, toți stau la rând, cu mâna ridicată asupra lor, fruntea încrețită, un râs diabolic și o inimă putredă. Aruncă cu putere piatra spre țintă, apoi își scutură mâinile de praf și pleacă, fără remușcări, spre următoarea victimă. Ei nu-ți întind o mână, ci te lovesc cu pietre.

Aș vrea, măcar o dată, să ne dezbrăcăm de eul nostru, să recunoaștem că nu suntem cine credem și spunem că suntem, și să ne gândim că schimbarea în lumea asta ar putea porni de la noi. Eu să fiu exemplu, să fiu corectă, fermă în decizii și credincioasă în tot ceea ce fac, dar nu pentru a primi laude, ci pentru că asta este corect să fac în viață. Să fiu o persoană integră, demnă de încredere și un exemplu demn de urmat!”

Alexandru cel Mare și soldatul

Alexandru cel Mare, unul dintre cel mai mari generali ai tuturor timpurilor, a cucerit, cu ajutorul vastei sale armate, aproape întreaga lume cunoscută în vremea sa. Într-o noapte, în timpul unei campanii, neputând să doarmă, a ieșit să se plimbe printre corturile taberei sale.

În timp ce se plimba, a găsit un soldat care dormea în timpul serviciului de gardă – o greșeală capitală. Pedeapsa pentru asemenea greșeli era, uneori, moartea pe loc; alteori, comandantul punea smoală pe soldatul adormit și o aprindea.

Soldatul s-a trezit când Alexandru cel Mare s-a apropiat de el. Recunoscându-și generalul, tânărului i s-a făcut frică.
– Știi care este pedeapsa pentru adormitul în gardă? l-a întrebat acesta pe soldat.
– Da, domnule general, a răspuns soldatul cu o voce tremurândă.
– Soldat, care este numele tău? a întrebat Alexandru cel Mare.
– Alexandru, domnule general.

Alexandru cel Mare a repetat întrebarea:
– Care este numele tău?
– Numele meu este Alexandru, domnule general, a repetat soldatul.

Marele general a întrebat pentru a treia oară, cu o voce mai ridicată:
– Care este numele tău?
Și din nou, a treia oară, soldatul a răspuns cu și mai multă frică:
– Numele meu este Alexandru, domnule general.

Alexandru cel Mare s-a uitat lung la tânărul soldat, l-a privit drept în ochi și i-a spus:
– Soldat, schimbă-ți numele, iar dacă nu, schimbă-ți comportamentul!

(poveste preluată)

Muzică pentru suflet

În ultimul timp, ascult mai mult muzică în limba engleză, că românii parcă nu mai au inspirație, ori traduc cântece, ori nu le prea nimeresc. Rar mai găsesc câte unul care să-mi atingă inima, dar, în schimb, americanii au o groază de cântece, care descriu foarte sugestiv situații practice din viață și mă încurajează mult când le ascult.

La fel e și cântecul de mai jos, care se potrivește foarte bine cu ceea ce trăiesc eu: indiferent dacă am parte de critici sau de lăudători, eu îi dau înainte când știu clar ce am de făcut și știu că Dumnezeu e de partea mea. Cum era o vorbă: cu Dumnezeu împreună formez majoritatea. Gura lumii oricum n-o pot opri, așa că de ce să mai țin cont de ea? Am zis că cei care râd de mine sunt niște oameni de nimic, care nu merită băgați în seamă. Dacă ar fi vorba să mă ajute cu ceva, nu le-ar păsa, așa că le răsplătesc și eu cu aceeași monedă: puțin îmi pasă mie de părerea lor. 😂 I have already won with God on my side. 😁

Gândul de duminică

(Sursă imagine: Facebook)

Gândul de duminică

(Sursă imagine: Facebook – Un gând pentru tine)

Gândul de duminică

(Sursă imagine: Facebook – Dumnezeu e minunat)

Citate favorite

Ca în fiecare zi de luni, doamna Zinnaida ne invită și astăzi la serialul ”Citate favorite”. Eu voi continua să citez din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

În 23 august se cânta, din miile de guri, noul imn, Internaționala: ”În urma noastră zac lanțuri sfărâmate…” Ce ironie! ne gândeam noi, deținutele. Niciodată, de-a lungul întregii istorii a României, nu se aflau, ca în acele zile, atâtea mii de cetățeni nevinovați în lanțuri, în toate închisorile țării!

Un gardian îmi șopti că el întrebase o dată pe unul din superiorii săi de ce se află atât de mulți cetățeni în închisoare.
– Vezi-ți de treaba dumitale și nu mai pune astfel de întrebări, dacă nu vrei ca încă unul să se adauge la numărul lor, mi-a răspuns ofițerul. Dar știi ce s-a întâmplat apoi? Ofițerul a fost arestat și el chiar a doua zi; nimeni nu știe de ce. Și nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Așa a fost dintotdeauna: cei ce sunt azi judecători vor fi ei înșiși judecați mâine, spuse gardianul gânditor.

Unii creștini gândeau că un om n-are voie să mintă nici pentru a scăpa viața altora; ei chiar procedau în consecință. Dar dragostea e superioară adevărului. Un doctor are voie, ba chiar are datoria să inducă în eroare pe un nebun fanatic care amenință pe alții cu o armă de ucidere, până îl dezarmează. Tot astfel, ura comunistă inerentă acestei ideologii e o nebunie, o atitudine fără niciun sens. Datoria noastră e să inducem în eroare pe cei al căror scop este să distrugă oameni nevinovați.

Dorința de a fi din nou cu Richard era atât de puternică încât aproape că mă simțeam gata să declar orice celor care mă interogau, numai să-i dea drumul. În momentul următor gândul acesta mă cutremură. Da, doream să știu că soțul meu va trăi, dar cât de mult doream, în același timp, să-l știu rezistând ispitelor de orice fel, ca un viteaz. Aceste două dorințe se luptau fără preget în inima mea.

Mai târziu, în celulă, mi-am reamintit cu câtă simplitate și credință ascultau Cuvântul Evangheliei acei soldați ruși, pe vremuri, când Richard le vestea Biblia. Ba unul din ei dansase chiar prin odaie, de bucurie, când află că Isus a înviat din morți, după răstignirea Sa.

Târziu, în celula mea, trecând iar prin coridoarele acelea rău mirositoare, ochelarii îmi căzură de pe nas cu o clipă înainte de a mă afla înăuntru. Am putut vedea atunci pentru întîia oară numărul celulei mele: șapte. Așadar mă aflu în celula numărul șapte: număr sfânt! Șapte este numărul zilelor creațiunii. Candelabrul Templului de la Ierusalim avea și el șapte brațe. M-am aruncat pe pat, suspinând și plângând. După o bucată de vreme, însă, o mare liniște se așternu peste sufletul meu, care părea că plutește acum în depărtări, dincolo de zidurile închisorii. ”Noi suntem răstigniți împreună cu Hristos”, îmi veniră în minte cuvintele Scripturii. Iar de va veni clipa când va trebui să strig și eu ”s-a săvârșit”, aș fi dorit cu ardoare să pot rosti și eu, ca și Mântuitorul meu, numai cuvinte de dragoste față de frați, de prieteni și chiar față de banditul de lângă mine, așa cum a făcut Isus. Știam că nu eram singură în încercările mele, ci Dumnezeu era cu mine.

Am zâmbit, amintindu-mi cât de pretențios fusese Richard la începutul căsătoriei noastre cu privire la mâncarea pe care i-o găteam. Și cât și-ar fi dorit el acum acea mâncare! Înainte de arestarea noastră, învățasem amândoi pe dinafară pasaje întregi din cartea Exodului, care relata despre izbăvirea copiilor lui Israel din țara robiei. Acum ”reciteam” în fiecare noapte acele pasaje și îmi închipuiam că Richard făcea la fel. Și știam amândoi că Domnul Dumnezeu ne va izbăvi într-o zi și pe noi, ca pe strămoșii noștri.

– Să discutăm acum rațional. Fiecare persoană își are prețul ei. Spune-ne, deci, care ți-e prețul? Ce-ți dorești? Libertate pentru dumneata și pentru soțul dumitale? Să-i aranjăm chiar și o biserică bună în care să servească? Noi vom avea grijă și de familia dumitale. Ne-ai putea fi de mare folos. Ei, ce zici, facem târgul?
– Mulțumesc, dar eu nu mă pot vinde, căci m-am vândut Altuia cu mult timp înainte. Fiul lui Dumnezeu a fost toturat și S-a dat la moarte de bunăvoie pentru mine. Prin El voi moșteni odată cerul. Puteți dumneavoastră să-mi oferiți un preț mai scump ca acesta?

Citate favorite

Doamna Zinnaida ne invită și astăzi la serialul ”Citate favorite”. După ce am încheiat seria citatelor din cartea ”Cu Dumnezeu în subterană”, scrisă de pastorul Richard Wurmbrand, oare ce carte ar putea fi mai potrivită decât cea scrisă de soția dumnealui, Sabina Wurmbrand? Este vorba despre ”Noblețea suferinței”, care povestește, de asemenea, întâmplări din închisoare. Cred că avem mult de învățat din asemenea relatări!

”Poporul rus e religios din fire, cu toată educația ateistă pe care i-a impus-o regimul stalinist, vreme de un sfert de veac”, îmi spunea soțul meu, Richard, care avusese prilejul să cunoască mulți prizonieri ruși în vizitele prin închisorile țării, ca pastor, în care calitate servise în timpul războiului. ”Acum e momentul să-i întâlnim pentru a le vesti Evanghelia.”

Unul din vecinii de la etajul I, domnul Pârvulescu, a răspuns mai întâi cu ură la prima vizită pe care Richard a făcut-o în casa sa, spunând răstit:
”Voi, evreii, n-ați făcut niciodată ceva bun!”
Stând în picioare în pragul locuinței acestei familii, Richard observă pe stăpâna casei lucrând într-un colț, la o mașină de cusut. Atunci îi spuse:
”Se pare că sunteți mulțumită de mașina aceasta de cusut, doamnă Pârvulescu. Ce marcă are? Aha, văd: e o mașină Singer. Dar știți oare dumneavoastră că inventatorul ei a fost un evreu, cu numele Singer? Iar dacă dumneavoastră, domnule Pârvulescu, socotiți că evreii sunt buni de nimic, n-ar trebui să încetați a vă folosi de o astfel de mașină?”

Ați auzit despre noul pact comercial care a fost recent semnat între țara noastră și Moscova? Iată-l: rușii vor lua grâul nostru, iar noi le vom da, în schimb, petrolul românesc.

Dar acum, pentru prima oară, o altă grupă de oameni avea nevoie de ajutor: soldații armatei germane în retragere, care, rătăciți de camarazii lor fugiți în debandadă, erau prinși și împușcați pe loc. Nu le puteam refuza acum ajutorul de care aveau atâta nevoie. Iar când unii prieteni se arătau în dezacord cu atitudinea noastră, spunând:
”Numai niște nebuni ar fi în stare să ia asupra lor un asemenea risc pentru a salva viețile unor astfel de criminali!”
Richard răspundea:
”Dumnezeu e totdeauna de partea celui prigonit.”
Și apoi, de ce am urî o națiune întreagă din pricina lui Hitler și a adepților săi? Oare nu a dat acest popor și mulți sfinți, ca și eroi care au avut de înfruntat mari pericole? Totuși și ei au luptat cu toate mijloacele care le stăteau la dispoziție pentru a învinge pe tiran.

”Chiar și crimele cele mai grozave pot fi iertate prin credința în Isus Hristos. Nu stă în puterea mea să vă iert pentru aceasta, dar Isus vă poate ierta dacă vă pocăiți!”
”Stimată doamnă”, încheie interlocutorul meu discuția, ”mărturisesc că nu vă pot înțelege. Dar poate că uciderile n-ar avea niciodată un sfârșit în lumea noastră dacă nu s-ar afla oameni în stare să întoarcă bine pentru rău – cum spuneați.”

Hristos ne vrea așa, adică să ieșim din mijlocul maselor, devenind fiecare dintre noi o persoană individuală, având gândire, voință și libertate proprie, care este cel mai mare dar al omului. Omul are libertatea chiar de a spune da sau nu lui Dumnezeu Însuși, Făcătorul său. Eram atât de fericită când vedeam pe unii trezindu-se la adevăr!

Soldații ruși – tânjind de dor după proprii lor copii, pe care nu-i văzuseră de la începutul războiului – le ofereau totdeauna dulciuri copiilor, ori de câte ori îi întâlneau pe stradă. Copiii noștri le mulțumeau politicos și pe puneau în mână, în schimb, câte o Evanghelie în limba lor.
Lucrarea aceasta devenea periculoasă când era făcută de adulți. Dar pentru copii nu era nicio primejdie, căci rușii, în general, adoră copiii. Mulți din acei soldați poate nu s-ar fi întâlnit niciodată cu Cuvântul Sfânt, de n-ar fi fost acea lucrare misionară a copiilor noștri.

”Fie ca Domnul Hristos să vă răsplătească tot binele pe care-l faceți!”
La care Langley mi-a răspuns:
”La urarea dumneavoastră țin să vă răspund că nu Isus Hristos are a-mi răsplăti mie, ci eu sunt cel mai îndatorat Lui pentru ceea ce a făcut El pentru mine!”

”Hei, tu de colo! Este mama ta creștină?”
Surprinsă și nu puțin înfricoșată – pentru că în chiar acea clipă gândul ei zbura către mama ei acasă – răspunse soldatului de la turnul de pază:
”Da. Dar de ce mă întrebi?”
”Te observ deja de vreo zece minute învârtindu-te prin zona interzisă. Ordinul meu e clar, și ar fi trebuit să deschid focul împotriva dumitale. Dar, iată, nu înțeleg de ce, dar nu sunt în stare să-mi mișc brațul ca să apăs pe trăgaci, deși mâna aceasta e la fel de sănătoasă ca și cealaltă, și am muncit cu ea toată ziua până acum. Se pare că mama ta se roagă acum pentru dumneata.”