Citate favorite

IMG_1669Ca în fiecare zi de luni, doamna Zinnaida ne invită și astăzi la serialul ”Citate favorite”. Eu voi continua să citez din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

În 23 august se cânta, din miile de guri, noul imn, Internaționala: ”În urma noastră zac lanțuri sfărâmate…” Ce ironie! ne gândeam noi, deținutele. Niciodată, de-a lungul întregii istorii a României, nu se aflau, ca în acele zile, atâtea mii de cetățeni nevinovați în lanțuri, în toate închisorile țării!

Un gardian îmi șopti că el întrebase o dată pe unul din superiorii săi de ce se află atât de mulți cetățeni în închisoare.
– Vezi-ți de treaba dumitale și nu mai pune astfel de întrebări, dacă nu vrei ca încă unul să se adauge la numărul lor, mi-a răspuns ofițerul. Dar știi ce s-a întâmplat apoi? Ofițerul a fost arestat și el chiar a doua zi; nimeni nu știe de ce. Și nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Așa a fost dintotdeauna: cei ce sunt azi judecători vor fi ei înșiși judecați mâine, spuse gardianul gânditor.

Unii creștini gândeau că un om n-are voie să mintă nici pentru a scăpa viața altora; ei chiar procedau în consecință. Dar dragostea e superioară adevărului. Un doctor are voie, ba chiar are datoria să inducă în eroare pe un nebun fanatic care amenință pe alții cu o armă de ucidere, până îl dezarmează. Tot astfel, ura comunistă inerentă acestei ideologii e o nebunie, o atitudine fără niciun sens. Datoria noastră e să inducem în eroare pe cei al căror scop este să distrugă oameni nevinovați.

Dorința de a fi din nou cu Richard era atât de puternică încât aproape că mă simțeam gata să declar orice celor care mă interogau, numai să-i dea drumul. În momentul următor gândul acesta mă cutremură. Da, doream să știu că soțul meu va trăi, dar cât de mult doream, în același timp, să-l știu rezistând ispitelor de orice fel, ca un viteaz. Aceste două dorințe se luptau fără preget în inima mea.

Mai târziu, în celulă, mi-am reamintit cu câtă simplitate și credință ascultau Cuvântul Evangheliei acei soldați ruși, pe vremuri, când Richard le vestea Biblia. Ba unul din ei dansase chiar prin odaie, de bucurie, când află că Isus a înviat din morți, după răstignirea Sa.

Târziu, în celula mea, trecând iar prin coridoarele acelea rău mirositoare, ochelarii îmi căzură de pe nas cu o clipă înainte de a mă afla înăuntru. Am putut vedea atunci pentru întîia oară numărul celulei mele: șapte. Așadar mă aflu în celula numărul șapte: număr sfânt! Șapte este numărul zilelor creațiunii. Candelabrul Templului de la Ierusalim avea și el șapte brațe. M-am aruncat pe pat, suspinând și plângând. După o bucată de vreme, însă, o mare liniște se așternu peste sufletul meu, care părea că plutește acum în depărtări, dincolo de zidurile închisorii. ”Noi suntem răstigniți împreună cu Hristos”, îmi veniră în minte cuvintele Scripturii. Iar de va veni clipa când va trebui să strig și eu ”s-a săvârșit”, aș fi dorit cu ardoare să pot rosti și eu, ca și Mântuitorul meu, numai cuvinte de dragoste față de frați, de prieteni și chiar față de banditul de lângă mine, așa cum a făcut Isus. Știam că nu eram singură în încercările mele, ci Dumnezeu era cu mine.

Am zâmbit, amintindu-mi cât de pretențios fusese Richard la începutul căsătoriei noastre cu privire la mâncarea pe care i-o găteam. Și cât și-ar fi dorit el acum acea mâncare! Înainte de arestarea noastră, învățasem amândoi pe dinafară pasaje întregi din cartea Exodului, care relata despre izbăvirea copiilor lui Israel din țara robiei. Acum ”reciteam” în fiecare noapte acele pasaje și îmi închipuiam că Richard făcea la fel. Și știam amândoi că Domnul Dumnezeu ne va izbăvi într-o zi și pe noi, ca pe strămoșii noștri.

– Să discutăm acum rațional. Fiecare persoană își are prețul ei. Spune-ne, deci, care ți-e prețul? Ce-ți dorești? Libertate pentru dumneata și pentru soțul dumitale? Să-i aranjăm chiar și o biserică bună în care să servească? Noi vom avea grijă și de familia dumitale. Ne-ai putea fi de mare folos. Ei, ce zici, facem târgul?
– Mulțumesc, dar eu nu mă pot vinde, căci m-am vândut Altuia cu mult timp înainte. Fiul lui Dumnezeu a fost toturat și S-a dat la moarte de bunăvoie pentru mine. Prin El voi moșteni odată cerul. Puteți dumneavoastră să-mi oferiți un preț mai scump ca acesta?

Citate favorite

IMG_1669Doamna Zinnaida ne invită și astăzi la serialul ”Citate favorite”. După ce am încheiat seria citatelor din cartea ”Cu Dumnezeu în subterană”, scrisă de pastorul Richard Wurmbrand, oare ce carte ar putea fi mai potrivită decât cea scrisă de soția dumnealui, Sabina Wurmbrand? Este vorba despre ”Noblețea suferinței”, care povestește, de asemenea, întâmplări din închisoare. Cred că avem mult de învățat din asemenea relatări!

”Poporul rus e religios din fire, cu toată educația ateistă pe care i-a impus-o regimul stalinist, vreme de un sfert de veac”, îmi spunea soțul meu, Richard, care avusese prilejul să cunoască mulți prizonieri ruși în vizitele prin închisorile țării, ca pastor, în care calitate servise în timpul războiului. ”Acum e momentul să-i întâlnim pentru a le vesti Evanghelia.”

Unul din vecinii de la etajul I, domnul Pârvulescu, a răspuns mai întâi cu ură la prima vizită pe care Richard a făcut-o în casa sa, spunând răstit:
”Voi, evreii, n-ați făcut niciodată ceva bun!”
Stând în picioare în pragul locuinței acestei familii, Richard observă pe stăpâna casei lucrând într-un colț, la o mașină de cusut. Atunci îi spuse:
”Se pare că sunteți mulțumită de mașina aceasta de cusut, doamnă Pârvulescu. Ce marcă are? Aha, văd: e o mașină Singer. Dar știți oare dumneavoastră că inventatorul ei a fost un evreu, cu numele Singer? Iar dacă dumneavoastră, domnule Pârvulescu, socotiți că evreii sunt buni de nimic, n-ar trebui să încetați a vă folosi de o astfel de mașină?”

Ați auzit despre noul pact comercial care a fost recent semnat între țara noastră și Moscova? Iată-l: rușii vor lua grâul nostru, iar noi le vom da, în schimb, petrolul românesc.

Dar acum, pentru prima oară, o altă grupă de oameni avea nevoie de ajutor: soldații armatei germane în retragere, care, rătăciți de camarazii lor fugiți în debandadă, erau prinși și împușcați pe loc. Nu le puteam refuza acum ajutorul de care aveau atâta nevoie. Iar când unii prieteni se arătau în dezacord cu atitudinea noastră, spunând:
”Numai niște nebuni ar fi în stare să ia asupra lor un asemenea risc pentru a salva viețile unor astfel de criminali!”
Richard răspundea:
”Dumnezeu e totdeauna de partea celui prigonit.”
Și apoi, de ce am urî o națiune întreagă din pricina lui Hitler și a adepților săi? Oare nu a dat acest popor și mulți sfinți, ca și eroi care au avut de înfruntat mari pericole? Totuși și ei au luptat cu toate mijloacele care le stăteau la dispoziție pentru a învinge pe tiran.

”Chiar și crimele cele mai grozave pot fi iertate prin credința în Isus Hristos. Nu stă în puterea mea să vă iert pentru aceasta, dar Isus vă poate ierta dacă vă pocăiți!”
”Stimată doamnă”, încheie interlocutorul meu discuția, ”mărturisesc că nu vă pot înțelege. Dar poate că uciderile n-ar avea niciodată un sfârșit în lumea noastră dacă nu s-ar afla oameni în stare să întoarcă bine pentru rău – cum spuneați.”

Hristos ne vrea așa, adică să ieșim din mijlocul maselor, devenind fiecare dintre noi o persoană individuală, având gândire, voință și libertate proprie, care este cel mai mare dar al omului. Omul are libertatea chiar de a spune da sau nu lui Dumnezeu Însuși, Făcătorul său. Eram atât de fericită când vedeam pe unii trezindu-se la adevăr!

Soldații ruși – tânjind de dor după proprii lor copii, pe care nu-i văzuseră de la începutul războiului – le ofereau totdeauna dulciuri copiilor, ori de câte ori îi întâlneau pe stradă. Copiii noștri le mulțumeau politicos și pe puneau în mână, în schimb, câte o Evanghelie în limba lor.
Lucrarea aceasta devenea periculoasă când era făcută de adulți. Dar pentru copii nu era nicio primejdie, căci rușii, în general, adoră copiii. Mulți din acei soldați poate nu s-ar fi întâlnit niciodată cu Cuvântul Sfânt, de n-ar fi fost acea lucrare misionară a copiilor noștri.

”Fie ca Domnul Hristos să vă răsplătească tot binele pe care-l faceți!”
La care Langley mi-a răspuns:
”La urarea dumneavoastră țin să vă răspund că nu Isus Hristos are a-mi răsplăti mie, ci eu sunt cel mai îndatorat Lui pentru ceea ce a făcut El pentru mine!”

”Hei, tu de colo! Este mama ta creștină?”
Surprinsă și nu puțin înfricoșată – pentru că în chiar acea clipă gândul ei zbura către mama ei acasă – răspunse soldatului de la turnul de pază:
”Da. Dar de ce mă întrebi?”
”Te observ deja de vreo zece minute învârtindu-te prin zona interzisă. Ordinul meu e clar, și ar fi trebuit să deschid focul împotriva dumitale. Dar, iată, nu înțeleg de ce, dar nu sunt în stare să-mi mișc brațul ca să apăs pe trăgaci, deși mâna aceasta e la fel de sănătoasă ca și cealaltă, și am muncit cu ea toată ziua până acum. Se pare că mama ta se roagă acum pentru dumneata.”

Un nou început

Anul 2017 este abia la început și ne oferă o nouă șansă: să fim mai buni, să trăim mai frumos, să nu mai repetăm greșelile din trecut. Haideți să profităm din plin de această șansă… și Dumnezeu să ne ajute la aceasta!

Pentru voi – și pentru mine 🙂 –  am pregătit o colecție de cântece numai bune pentru noi începuturi. Sper să vă inspire și să vă motiveze!

Un pahar cu lapte

pahar-cu-lapteÎntr-o zi, un tânăr sărac, care vindea diferite mărfuri din poartă în poartă, ca să-și plătească studiile la universitate, a găsit în buzunar doar o monedă de 10 cenți și-i era foame. A decis să ceară ceva de mâncare la următoarea casă. Dar s-a intimidat când i-a deschis ușa o femeie frumoasă. În loc să ceară ceva de mâncare, a cerut un pahar cu apă. Femeia s-a gândit că tânărul părea înfometat, așa că i-a adus un pahar mare cu lapte. El l-a băut încet și după aceea a întrebat:
“Cât vă datorez?”
“Nu-mi datorezi nimic”, a răspuns femeia. “Mama ne-a învățat că trebuie să fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi.”
Și el a răspuns:
“Vă mulțumesc din suflet!”

Când Howard Kelly a plecat de la casa aceea, nu numai că s-a simțit mai ușurat, dar și încrederea lui în Dumnezeu și în oameni a devenit mai puternică. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza sărăciei.

După câțiva ani, acea femeie s-a îmbolnăvit grav. Medicul din satul ei era îngrijorat. După puțin timp a trimis-o în oraș, să-l căute pe Dr. Howard Kelly pentru o consultație. Când el a auzit numele satului din care provenea pacienta, a simțit o senzație plăcută și o lumină specială i-a apărut în ochi. Dr. Kelly a urcat în salonul femeii și a recunoscut-o imediat cum a văzut-o. S-a întors în sala de vizite hotărât să facă tot posibilul ca să-i salveze viața femeii.

Din ziua aceea, el a urmărit cazul femeii cu cea mai mare atenție. Ea a fost operată pe cord deschis și s-a recuperat foarte încet. Dar, după o lungă luptă, ea a învins boala. Era în sfârșit sănătoasă!

Dat fiind faptul că pacienta era în afara oricărui pericol, Dr. Kelly a cerut biroului administrativ să-i trimită factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. A controlat-o cu atenție și apoi a semnat-o. Mai mult, a scris ceva pe marginea facturii și a trimis-o în salonul pacientei.

Factura a ajuns în salonul femeii, dar ei îi era teamă să o deschidă, căci știa că ar fi lucrat tot restul zilelor sale ca să platească costul unei intervenții atât de complicate. În sfârșit, a deschis-o și ceva i-a atras imediat atenția; pe marginea facturii a citit aceste cuvinte:
“Plătită integral acum mulți ani, cu un pahar cu lapte. Dr. Howard Kelly”

Ochii femeii s-au umplut de lacrimi de bucurie și inima ei fericită l-a binecuvântat pe doctor, pentru că îi salvase viața.

Să nu te îndoiești niciodată că vei culege ceea ce semeni!

(Autor: necunoscut
Sursă imagine: Antena1)

Pastor Vasile Alexandru Taloș – despre #Colectiv

12196023_10153642863446955_9018469054150368569_nDuminică, după predică, un vechi prieten mi-a trimis acest email: ”Am ascultat astăzi cu lacrimi mesajul dvs. și vă încurajez să scrieți un text căruia să-i dați drumul pe Internet!” Apoi, luni dimineața m-a sunat din nou. Nu m-am lăsat nici încurajat, nici înduplecat. Aseară m-a sunat fiul meu din străinătate: ”Tati, să nu-i judeci pe tineri!”. Claudiu este și el unul din milioanele de tineri care au plecat după mineriadă și nu s-au mai întors. Mi-am amintit că în decembrie ’89, când avea doar 15 ani, am împărțit împreună coloanelor de demonstranți, toți cozonacii pregătiți de mamaia lui pentru Crăciun. Apoi, în Piața Universității, seară de seară, am cântat: ”Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, Până nu vom câștiga libertatea noastră!” Când am semnat declarația de la Timișoara, cel ce ținea evidența, m-a întrebat ce profesie am. Și când a aflat că sunt pastor, a exclamat: ”Ăsta da golan!” M-au invitat în balcon și am rostit rugăciunea Tatăl Nostru. Abia am început, și toată Piața Universității a îngenuncheat și a rostit cu voce tare rugăciunea. Simțeam că Dumnezeu era prezent acolo!

În această dimineață, soția m-a chemat să citesc emailul trimis de Claudiu:

”Tati,
Am vrut sa iti scriu tati, impresiile mele calde, dar m-am luat cu ziua de lucru si nu am mai apucat sa scriu. La telefonul de dimineata am vrut doar sa ma asigur ca nu ai cazut in capcana de ai cataloga in vreun fel. Nu am multe minute la dispozitie, asa ca am sa scriu ce imi trece prin cap, ne-editat.
Duminica seara se predica din pilda fiului risipitor. Inainte de predica s-a facut un apel sa ne rugam pt. cei din Romania… si cam atat. Noi stam in bancile bisericii, in haine curate si ascultam, iar eu ma gandesc ca in drama de la Colectiv, a fost fiul risipior care nu a mai apucat sa se intoarca acasa la tata. Se intimpla, nu? Dar noi, ce facem? Ramanem mai departe, in bancile noastre, in haine curate, si mereu ascultam programe frumoase.
Am cautat cantecul lor, sa vad daca sunt satanisti. Este muzica rock, probabil heavy metal, sau vreo alta sub-genre. Am fost curios sa gasesc lirica acestui cantec. Versurile le gasesti aici: http://www.metrolyrics.com/the-day-we-die-lyrics-goodbye-to-gravity.html. Versul 2, o premonitie infricosatoare: „Another row jumping into the flame”. Ideea centrala: „We’re not numbers we’re free, we’re so alive/ And the day we give in is the day we die”. Doar un alt cantec al unei generatii pierdute si rebele, in lupta cu systemul. Muzica este un rock dur care nu mi-ar fi placut nici in anii de liceu, desi unele cantece pe care le ascultam nu erau departe ca stil. Si daca ar fi fost satanisti, ce era? Nu tot un fiu risipitor pe care tatal il asteapta sa se intorca acasa? Muzica, droguri, bautura… nimic de admirat… dar ma supara distanta dintre noi si ei, faptul ca nu ii putem aduce acasa pe unii ca ei.”

Luni seara, o mulțime, tăcută și încremenită de durere, înconjura ca un arc încordat covorul imens de lumânări și flori, așternut pe locul unde atâția tineri și tinere s-au stins sufocați, în chinuri cumplite. Cu lumânări în mâini și rugăciuni în inimi, un grup de băieți și fete din biserica noastră a început să fredoneze un psalm de mângâiere: ”Ridica-voi ochii mei la ceruri, De unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul.” Deodată, tăcerea din jurul lor a devenit mai solemnă. S-a stins orice șoaptă, iar cei din jur s-au apropiat și mai mult, fredonând parcă în inimile lor cuvinte de speranță. Mișcată profund de acest mesaj, o doamnă îi îmbrățișa cu privirea și nu-și putea stăpâni lacrimile. După ce am depus lumânările, unii dintre noi ne-am retras discret. Iar tinerii noștri au simțit că în acea seară locul lor era aici, nu într-o sală plăcută de studiu biblic și socializare.

Când am aflat că, în noaptea de iad, Claudiu Petre și Andrei Rugină s-au întors în flăcările ucigătoare pentru a salva pe alții, am știut că Dumnezeu era prezent acolo, în inimile lor. Cine i-a îndemnat să se întoarcă? Cine aprinde în sufletul omului iubirea până la sacrificiul suprem? Instinctul egoist de supraviețuire? Vreun duh malefic? Dacă nu Dumnezeu, atunci cine? A fost mai evidentă dragostea lui Dumnezeu în spaima unui adolescent care împingea prin flăcări căruciorul cu rotile să-și salveze prietenul imobilizat, decât în predicile dogmatice și moralizatoare sau în liturghiile siropoase din catedrale, unde încercăm să-L închidem pe Dumnezeu. Uităm că Dumnezeu ajunge la oameni, acolo unde sunt ei, înainte să ajungem noi. Pentru că El îi iubește mai mult decât îi iubim noi.

Dragul meu Claudiu, ai dreptate când întrebi de ce stăm nepăsători. Pilda fiului risipitor este cea mai propovăduită pildă în bisericile noastre. Din păcate, am reținut doar un singur aspect: fiul să se întoarcă acasă! Noi, doar să-l așteptăm. Dacă nu se întoarce, cu atât mai rău pentru el! Iar dacă se întâmplă să se întoarcă, bisericile îl așteaptă cu indignarea sfântă a fratelui mai mare. Ce s-ar fi întâmplat dacă înaintea fiului risipitor nu ar fi alergat tatăl, ci i-ar fi ieșit înainte fratele mai mare? S-ar mai fi auzit din casă, până departe, muzică, joc și bucurie? Iov era cel mai drept și integru om de pe pământ în vremea lui. Fiii lui dădeau câte un party, cu mâncare și băutură, cel puțin de zece ori pe an. Dimineața, Iov se ducea la ei și îi chema la altarul arderii de tot, la rugăciune, sfințire și dedicare față de Dumnezeu. Iov nu spunea: ”Pentru că v-ați distrat azi noapte, nu mai vreau să știu de voi!”

Când am ascultat mărturia cutremurătoare a asistentei medicale despre adolescentul care întreba: „Am să mai trăiesc?”, despre tânăra adusă pe brațe de un pompier, despre cei ce tremurau sub arsuri bătând în ușile ambulanțelor, m-am înfiorat la gândul că Dumnezeu ne cere: ”Căutați să mântuiți pe unii din ei, smulgându-i din foc!” (Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda, vers. 23). Iar noi nu sărim în foc. Nici măcar nu venim pe aproape. Nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine și caut să mă detașez de poziția pastorală, să acționez ca om, după îndemnul: ”Vegheați, fiți tari în credință, fiți oameni, întăriți-vă!” (1 Corinteni 16:13).

Lumânările și florile, și rugăciunea Tatăl Nostru rostită de mii de tineri, și furia stăpânită a unei generații abandonate, arată că sub poleiala distracției și a răzvrătirii sunt suflete care doresc să fie mai mult decât cifre pe liste de profit. Unii creștini sunt preocupați să vadă doar ce face diavolul. Cred că un creștin autentic caută să vadă ce face Dumnezeu, și este gata să-L urmeze în foc. Ca să parafrazez un prooroc al Vechiului Testament, aș spune: Mare este Dumnezeu dincolo de zidurile catedralelor! Mare este Dumnezeu dincolo de țarcul adunărilor ”închise”! (Maleahi 1:5) Hristos dorește ca Biserica, în dimensiunea ei locală, să fie o comunitate a harului și a mângâierii, o comunitate deschisă spre cei ce stau la răspântii de drumuri în viață, o comunitate de credință, speranță și iubire creștină.

Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi! Deschide-ne ochii, și inima, și mâna spre cei în suferință! Izbăvește-ne de parohialismul nostru îngust și opac! Fă să înțelegem că o credință cât un bob de muștar deschide un ocean de har; și că un munte de cunoștință poate ascunde o inimă cât un purice parazitar. Ajută-ne să împărtășim cu smerenie și bucurie, pacea, iertarea și izbăvirea de anxietatea existențială, prin sângele vărsat pe cruce și prin învierea Ta glorioasă, Iisuse Hristoase! Ajută-ne să îndrăznim să sărim în foc!

Dumnezeul dragostei și al mângâierii să aline suferințele familiilor care au pierdut pe cei dragi, și atingerea Lui milostivă să dăruiască viață, sănătate și speranță celor suferinzi!

Pastor Vasile Alexandru Taloș