Dumnezeu e ca… zahărul!

zaharMai erau cinci minute până să înceapă ora. Copiii din clasa a V-a alergau prin sală gălăgioşi, dar şi emoţionaţi. La ora 16 fix aveau testare la religie. Când a intrat profesoara, tot freamătul ca de pădure în furtună s-a transformat într-o linişte de deşert tropical.

„Aş vrea să răspundeţi cu cuvintele voastre, simple, la două întrebări:
1. Cine este Dumnezeu?
2. Cum ştiţi că Dumnezeu există dacă nimeni nu L-a văzut?”

În 20 de minute toţi copiii au finalizat lucrarea. Profesoara le-a citit pe rând. 29 de lucrări erau repetitive. Cuvintele parcă erau aceleaşi: „Dumnezeu e Tatăl nostru”, „a făcut pământul, marea şi tot ce există”. Dar a treizecea? Era lucrarea lui Ernestino, un pici blond, mărunţel.
„Vino şi citeşte-ţi lucrarea în faţa clasei”.

Copilul a înaintat şovăielnic. Se temea de o umilinţă în faţa colegilor. Lacrimile îi inundau obrajii. Dar învăţătoarea l-a încurajat. Elevul a început citirea sughiţând:
„Dumnezeu este ca şi zahărul pe care mama îl pune în fiecare dimineaţă în ceai la micul dejun. Eu nu văd zahărul în ceaşcă, dar dacă mama nu îl pune, simt imediat că lipseşte! Aşa este şi Dumnezeu. Chiar dacă nu-L vedem. Dacă El nu este în viaţa noastră, viaţa este amară şi nu are gust.”

Sala a explodat în aplauze. Profesoara i-a mulţumit lui Ernestino şi a completat:
„Vedeţi copii, ceea ce face din noi înţelepţi nu e să cunoaștem multe lucruri. Ci să fim simpli, dar să ştim că Dumnezeu face parte din viaţa noastră.”

Filosofii se chinuie să-L definească pe Dumnezeu cu idei. Pictorii Îl scot din minte şi-L aştern colorat pe pânze. Pastorii Îl scot din suflet şi-L clădesc în cuvinte. Iar noi, muritorii, tot nu înţelegem. Dumnezeu nu e un concept greoi. Un neconcept. E simplu ca şi cămaşa lui Hristos. E respirabil ca şi aerul proaspăt de ianuarie. E dulce ca şi zahărul! Numai că nu poţi să ştii toate acestea decât dacă L-ai gustat mai întâi!

Vrei să trăieşti frumos, să trăieşti înţelept? Nu uita să pui zahăr în viaţa ta!

(Autor: Nicoale Geantă
Sursă imagine: WA Rural)

De ce ar trebui să-mi pese că există Dumnezeu?

De ce ar trebui să-mi pese că focul arde? De ce ar trebui să-mi pese că apa mă poate îneca? De ce ar trebui să-mi pese că mașinile pe șosea sunt periculoase? De ce? Pentru că, dacă nu-mi pasă, sunt în mare pericol să-mi pierd viața.

De ce ar trebui să-mi pese că Dumnezeu există? Păi… dacă Dumnezeu nu există și eu cred în El, nu am pierdut nimic. Poate doar am trăit un stil de viață mai auster, care în definitiv nu mi-a făcut rău, ba dimpotrivă. Dar dacă Dumnezeu există și eu nu cred în El, am pierdut totul. Am pierdut privilegiul de a avea un Tată în cer, am pierdut iertarea păcatelor și veșnicia în rai, practic am trăit degeaba.

Faptul că eu nu cred un adevăr nu îl invalidează pe acesta, ci mă face pe mine să mă înșel singură. De ce să trăim în minciună și să afirmăm că nu există Dumnezeu, când doar uitându-ne în jurul nostru, la minunățiile lumii acesteia, vom vedea atâtea dovezi ale dragostei Lui?

Toma – necredinciosul?

Toma NecredinciosulDe ce a fost numit oare Toma – necredinciosul? Pentru că a avut nevoie de dovezi palpabile ca să creadă că Hristos a înviat? Dar câți nu cred astăzi în Dumnezeu, deși văd la fiecare pas minunile Lui? Și aceștia nu se numesc necredincioși, ci… liber cugetători! Deși numele cel mai potrivit pentru ei ar fi ”atei” – adică fără Dumnezeu.

Am avut discuții cu niște colegi atei… dar fără prea mari rezultate, nici eu nu i-am convins pe ei, dar nici ei pe mine! 🙂 M-am minunat cât sunt de îndoctrinați și de rigizi în convingerile lor (deși ei mă consideră pe mine astfel). Ei au nevoie de mai multă credință pentru a crede că Universul acesta a evoluat din nimic, decât am nevoie eu pentru a crede că Dumnezeu a creat Universul. Le-am prezentat un argument foarte simplu: ”Este logic să crezi că există o putere superioară care a creat lumea, dar să crezi că totul a apărut din nimic, nu are nici o logică!” Și cum mi-a replicat unul dintre ei? ”Suntem prea mici ca să înțelegem asta acum!” Probabil trebuie să mai evolueze omul câteva miliarde de ani pentru a putea înțelege cum un Univers atât de complicat poate să se creeze singur din nimic… Și poate de încă vreo câteva miliarde de ani mai are nevoie ca să găsească dovezi pentru o asemenea teorie!

Deci n-am avut dreptate… noi, creștinii, suntem necredincioșii, credem în Dumnezeu doar pentru că Îl vedem în natură, în istoria acestei lumi, în Hristos cel întrupat, în oamenii de lângă noi, în Biblie, în rugăciunile ascultate… Dar ateii, sau hai să-i numim liber cugetătorii, cred în evoluționism fără să aibă nici o dovadă. Știința, arma lor de căpătâi și cea cu ajutorul căreia cred că își dovedesc teoriile, în final tot spre Dumnezeu indică! Și aceasta nu o spun eu, ci marii oameni de știință! Iată câteva exemple:

„Când mă uit la sistemul solar, văd Pământul aflat la distanţa potrivită de soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s-a produs din întâmplare!” (Isaac Newton)

”Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu.” (Johannes Kepler)

”Cu cât studiez mai mult natura, cu atât sunt mai uimit de lucrarea Creatorului.” (Louis Pasteur)

”Orice persoană care este serios implicată în activităţi ştiinţifice, devine convinsă că un spirit se manifestă în legile universului – un spirit mult superior celul uman, unul în faţa căruia noi, cu puterile noastre modeste, ar trebuie să fim umili.” (Albert Einstein)

”Imposibilitatea de a concepe cu propriile noastre lucidităţi că acest univers mare şi minunat a apărut la întâmplare, mi se pare argumentul principal pentru existenţa lui Dumnezeu. Dar nu am putut să decid niciodată dacă acest argument are o valoare reală.” (Charles Darwin)

Deci, dacă suntem la fel de necredincioși ca și Toma, eu aș spune că suntem pe drumul cel bun! 🙂

(Sursă citate: Ziarul de duminicăSemnele timpului
Sursă imagine: Google)