Citate favorite

Cu Dumnezeu in subteranaDoamna Zinnaida găzduiește în fiecare luni serialul ”Citate favorite”.  Astăzi mă voi opri din nou asupra  cărții ”Cu Dumnezeu în subterană”, scrisă de pastorul Richard Wurmbrand, și care povestește cum a suferit acesta în închisoare pentru credința în Isus Hristos.

Părintele Suroianu era înconjurat de o asemenea aură de sfințenie, încât te simțeai îmboldit să-i spui acestui om întregul adevăr. Chiar și eu, care nu credeam în taina spovedaniei, i-am dezvăluit sentimentul meu de disperare și păcate despre care nu mai vorbisem niciodată cu nimeni. Adesea, rădăcinile răului nu sunt complet scoase la iveală la spovedanie. Dar, cu cât mă acuzam mai mult, cu atât mai mult mă privea părintele Suroianu cu dragoste și nu cu dispreț.

Nu saluta niciodată cu ”Bună dimineața”, ci cu formula biblică ”Pururea vă bucurați!” El mi-a spus: ”În ziua în care nu poți zâmbi, nu-ți deschide prăvălia. Pentru zâmbet te folosești numai de șaptesprezece mușchi ai feței, dar pentru a te încrunta – de treizeci și trei!”

E un mare păcat să nu te bucuri. Găsești întotdeauna motive pentru a te bucura. Există un Dumnezeu în cer și în inimă. Azi dimineață am avut o bucată de pâine. A fost așa de bună! Uită-te acum, soarele strălucește și aici mă iubesc atât de mulți oameni. Fiecare zi în care nu te bucuri este o zi pierdută, fiule. N-o să te mai întâlnești niciodată cu ziua aceea.

Ceea ce numim rău nu e adesea decât un bine care n-a fost încă dus până la capăt. Povestea lui Iosif din Biblie ne arată că nu poți să știi niciodată dacă ceea ce se petrece este bun sau rău, până când nu vezi sfârșitul. Când un pictor începe un portret, tot ceea ce vezi este un amalgam de culori. Trece timp până când din noianul de culori răsare modelul. Toată lumea admiră portretul Monei Lisa, dar lui Leonardo i-au trebuit patruzeci de ani ca să-l desăvârșească. Urcușul pe munte e greu, mai înainte de a te putea bucura de priveliștea de pe culmi.

Mi-am amintit că eu fusesem procuror în procesul lui de condamnare. Omul nu mi-a reproșat-o niciodată, dar, răsplătindu-mi răul cu binele, mi-a dat un exemplu care m-a convins să devin creștin.

Într-una din faimoasele ei cărți, Helen Keller a spus că, deși n-a văzut niciodată cerul înstelat, avea raiul în inimă. Ea a fost aleasă de Dumnezeu pentru a înfățișa frumusețea creației divine în fața unei lumi înzestrate cu toate simțurile, dar care adesea nu e în stare să le folosească.

Dumnezeu a făcut și cerul și pământul, și viața ta, și atât de multă frumusețe, Iosif! Există un sens în suferința ta, așa cum a fost unul în suferința lui Isus, fiindcă moartea Lui pe cruce este aceea care a salvat omenirea!

În satul meu s-a făcut o slujbă pentru săraci. Era toată lumea de față, în afară de un țăran bogat, a cărui strană a rămas goală. În timp ce noi ne gândeam cât de buni suntem noi în comparație cu el, fiul lui a intrat în biserică, aducând patru saci cu grâu, pe care i-a lăsat lângă ușă, zicând: ”Tatăl meu trimite rugăciunea sa.” Omul acela a făcut ceva pentru a aduce pe pământ împărăția lui Dumnezeu.

(Sursă imagine: kerigma.ro)

Citate favorite

IMG_0516[1]”Cu Dumnezeu în subterană” este o carte extraordinară care prezintă convertirea la creștinism și suferințele trăite în închisoare, pentru credință, pe vremea comuniștilor, de către pastorul Richard Wurmbrand. Astăzi, în cadrul serialului găzduit de doamna Zinnaida, vă prezint un nou mănunchi de citate din această poveste de viață.

Așa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot așa, cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă și zidul din fața mea. Când durerea mă copleșea, repetam în minte un pasaj din Cântarea Cântărilor: ”Prea iubitul meu seamănă cu o căprioară sau cu puiul de cerboaică. Iată-l că este după zidul nostru.” Mi-am imaginat că Isus Se află îndărătul zidului meu și că-mi dă tărie. Mi-am reamintit că, atâta vreme cât Moise, pe munte, și-a ținut mâinile ridicate în sus, poporul a înaintat către victorie. Poate că suferințele noastre ajutau poporului lui Dumnezeu să-și câștige bătălia.

Dacă voiești tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă numai ce voiești. Supunându-te de bunăvoie celor mai grele încercări, avestea devin mai ușoare!

Poate că așteptarea era cea mai grea tortură: să zaci acolo, ascultând strigătele și plânsetele, știiind că peste o oră s-ar putea să-ți vină rândul. Dar Dumnezeu m-a ajutat să nu spun niciodată vreun cuvânt care să pricinuiască rău cuiva.

Dac-aș fi fost numai din carne, n-aș fi putut rezista. Dar trupul nu e decât locașul vremelnic al sufletului. Comuniștii, bazându-se pe instinctul de conservare, credeau că omul ar face orice ca să nu moară. Se înșelau. Creștinii, care credeau în cele ce-i învăța Biserica, știau că moartea nu e sfârșitul vieții, ci împlinirea ei; nu pieire, ci intrarea în viața veșnică.

Am fost ținut singur în celulă în următorii doi ani. N-am avut nimic de citit și nici cele trebuincioase scrisului; nu mi-au ținut tovărășie decât gândurile mele, iar eu nu fusesem o natură meditativă, ci un suflet care rareori a cunoscut liniștea. Îl aveam pe Dumnezeu. Dar trăisem eu cu adevărat pentru a-L sluji pe Dumnezeu – sau făcusem din asta numai o profesiune?

Există două feluri de creștini: cei care cred sincer în Dumnezeu și cei care, cu tot atâta sinceritate, cred doar că cred. Nu-i poți deosebi decât după felul în care acționează în momente hotărâtoare. Ceea ce credem este dovedit prin ceea ce făptuim.

Credeam eu în Dumnezeu? Acum sosise momentul încercării. Eram singur, nu așteptam niciun salariu, niciun fel de laudă. Dumnezeu îmi rezerva acum numai suferință – aveam să continui să-L iubesc?

Poate El făcea din mine un pastor mai bun; fiindcă remarcasem că cei mai buni predicatori erau oameni care, ca și Isus, practicau tăcerea interioară. Când gura rămâne prea mult deschisă, chiar pentru a rosti binele, sufletul își pierde flacăra, așa cum o cameră își pierde căldura printr-o ușă deschisă.

Eu, când văd un om în necaz, spun adesea: ”Dumnezeu o să-l ajute.” și trec mai departe. Dar dumneata nu crezi în Dumnezeu, așa încât trebuie să-ți asumi toate sarcinile lui Dumnezeu și să-i ajuți pe toți. Creștinii nu critică partidul pentru ateism, ci pentru că formează un tip eronat de ateu. Există două categorii; cei care zic: ”Nu există Dumnezeu, așa că pot face răul după bunul meu plac.” și cei care spun: ”Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista.” Domnule locotenent, dacă veți putea fi un astfel de ateu, iubind pe toată lumea și sprijinind-o, oamenii vor descoperi curând că ați devenit un copil al lui Dumnezeu; și dumneavoastră înșivă veți decoperi divinitatea în propria dumneavoastră ființă.

Îmi place să cred că Isus stă lângă mine și că pot să-I vorbesc așa cum vă vorbesc dumneavoastră. Oamenii care L-au întâlnit în Nazaret și Betleem nu-I adresau rugăciuni. Îi spuneau ce aveau pe suflet și tot așa ar trebui să facem și noi.

Când se rup legăturile cu lumea exterioară, dobândești un văz pentru cele nevăzute. Am devenit foarte apropiați. Ședeam tăcuți și uneori el rostea gândul pe care îl aveam în minte. Așa ar trebui să fie între prieteni și între soț și soție, dar rareori se întâmplă să fie.

Cu riscul de a vă plictisi, voi continua totuși și într-un episod cu numărul 3 să notez gânduri din această carte. 🙂

Cu Dumnezeu în parc

Cu Dumnezeu in parcA fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să Îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Înainte de a pleca, a umplut bine o geantă cu dulciuri şi cu sticle cu apă.

Pe drum, s-a oprit într-un parc și s-a așezat pe o bancă, lângă un bătrân amărât. Băiețelul și-a deschis geanta și se pregătea să mănânce, când a observat privirea flămândă a bătrânului. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.

Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnopta, băiețelul s-a gândit totuși să meargă acasă și să continue căutarea a doua zi. Înainte de a pleca, și-a îmbrățișat noul prieten, care l-a răsplătit cu cel mai frumos zâmbet din ziua aceea.

Când băiatul a a ajuns acasă, mama l-a întâmpinat surprinsă:
“Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit?”
Copilul i-a răspuns:
“Am luat masa cu Dumnezeu! Și știi ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”

Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său l-a întrebat:
“Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit?”
El i-a răspuns fiului său:
“Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu! Și știi ceva? Este mult mai tânăr decât mi-am închipuit!”

(Autor: necunoscut
Sursă imagine: gettyimages)

Citate favorite

cu-dumnezeu-in-subterana-de-richard-wurmbrandRichard Wurmbrand s-a născut în România, a fost un pastor creștin și a avut mult de suferit, în timpul comunismului, pentru convingerile sale religioase. Timp de 14 ani a fost un adevărat frate pentru miile de deținuți, suferind alături de ei și aducându-le alinarea credinței. Printre cărțile scrise de dânsul este și ”Cu Dumnezeu în subterană”, care descrie convertirea sa de la ateism la creștinism și experiențe trăite în închisoare, și pe care v-o prezint astăzi la ”Citate favorite” – serial găzduit de către doamna Zinnaida.

Întreaga mea filosofie fusese, până atunci, materialistă, dar inima mea nu putea fi satisfăcută cu acest lucru. În teorie, credeam că omul este doar materie și că, atunci când moare, se descompune în praf și cenușă. Totuși, îmi pierdusem tatăl și mai fusesem și la alte înmormântări și nu puteam să mă gândesc niciodată la morți decât ca la persoane. Cine se poate gândi la copilul sau la soția sa moartă ca la o mână de pulbere?

Stăteam culcat pe sofa în casă citind Noul Testament și, pe măsură ce treceau zilele, Isus mi se părea tot atât de real ca și femeia care îmi aducea mâncarea.

Am citit mai departe și iarăși mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu mă puteam abține să nu compar viața lui Isus cu a mea. Viziunea Lui era atât de curată, a mea atât de impură; firea Lui atât de altruistă, a mea atât de lacomă; inima Lui atât de plină de iubire, a mea plină de ranchiună. Vechile mele certitudini începeau să se năruie în fața înțelepciunii și a bunătății Sale.

Am învățat acest principiu al creștinismului englez: și-n lucrurile cele mai mărunte să faci ceea ce-i drept, nu ceea ce-i profitabil.

Aveam o oarecare înrudire spirituală cu Martin Luther. El fusese un om coleric, certăreț, dar Îl iubise pe Isus atât de adânc, încât ajunsese să fie convins că e suficient să creadă în acest măreț Isus pentru a se mântui și că nu faptele sale bune îi aduc salvarea, ci credința sa.

Mă pregătisem pentru detenție și tortură așa cum se pregătește un soldat în timp de pace pentru încercările războiului. Studiasem viețile unor creștini care avuseseră de îndurat suferințe și ispitiri asemănătoare ca să cedeze și mă gândeam cum aș putea să aplic experiența lor în situația mea. Mulți care nu se pregătiseră astfel au fost zdrobiți de suferință sau înșelați și determinați să spună ce nu trebuia.

Până atunci, viața mea ca pastor fusese plină de satisfacții. Aveam tot ce-mi trebuia pentru familia mea, mă bucuram de încrederea și dragostea enoriașilor, dar n-aveam pace. Mă întrebam: de ce Dumnezeu îmi îngăduie să duc un trai obișnuit, în vreme ce o dictatură crudă distruge tot ce avem mai scump, iar alții suferă pentru credința lor? În multe nopți, eu și Sabina ne-am rugat, cerându-I lui Dumnezeu să ne dea și nouă să purtăm o cruce.

Un spital poate duhni a puroi și a sânge: în aceasta constă frumusețea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferințele lor dezgustătoare și cu bolile lor oribile. Biserica este spitalul lui Cristos. Milioane de pacienți sunt tratați cu dragoste în biserică. Pentru mine, biserica este ca o mamă care rămâne lângă copiii ei chiar când aceștia comit crime. Oricare i-ar fi greșelile, biserica are o latură sublimă.

Niciodată nu m-am gândit că Isus cere ceva de la oameni. Când fiul meu Mihai era mic, i-am dat bani să-mi cumpere un dar pentru ziua mea de naștere. Așa împarte și Isus virtuțile pe care pare să ni le ceară nouă, desăvârșindu-ne în acest fel caracterele.

Se spunea atunci în România că viața era alcătuită din patru ”auto”: ”autocritica” făcută cu regularitate în birouri și în fabrici, ”autoduba” care te ducea la securitate, ”autobiografia” pe care te puneai s-o scrii și ”autopsia”.

Gardianul, în obișnuitul lui rond de nopate, a deschis capacul vizorului și m-a urmărit câteva clipe.
”Tot aici ești? Ce face Isus în seara asta?”
I-am spus:
”Se roagă pentru dumneavoastră.”

Am descoperit că-ți poți face din bucurie un obicei, așa cum o foaie de hârtie îndoită revine firesc la forma dintâi. ”Bucură-te!” este o poruncă a lui Dumnezeu. John Wesley obișnuia să spună că el n-a fost niciodată trist, nici măcar pentru un sfert de oră. Eu nu pot spune același lucru despre mine, dar am învățat să mă bucur chiar în cele mai rele circumstanțe.

Voi continua într-un episod viitor, deoarece sunt prea multe citate pe care aș vrea să le scriu aici. 🙂

(Sursă imagine: otnielabattzoin.wordpress.com)