Povestea celor doi prieteni

Doi prieteni călătoreau prin deșert. La un moment, dat s-a ivit o neînțelegere între ei și unul l-a lovit pe celălalt peste obrazul drept. Fără a spune un cuvânt, cel lovit a scris pe nisip:
”Astăzi, prietenul meu cel mai bun m-a lovit peste obrazul drept.”

Au mers mai departe, până au ajuns la o oază. Au hotărât să se scalde împreună. Prietenul, care a fost pălmuit, era cât pe ce sa se înece, dar celălalt l-a salvat. După ce și-a revenit, cel salvat a dăltuit în stâncă:
“Astăzi, prietenul meu cel mai bun mi-a salvat viața!”

Călătorul, care îl pălmuise și apoi îl salvase pe cel mai bun prieten al său, a întrebat: 
“Când te-am rănit, ai scris pe nisip, iar acum dăltuiești în piatră. De ce?”
Și celălalt a răspuns:
“Când cineva ne rănește, trebuie să scriem pe nisip, de unde vânturile iertării pot șterge cele scrise. Dar când cineva ne face un bine, trebuie să cioplim în piatră, de unde nici o furtună nu va putea șterge cele scrise.”

Învață să-ți scrii rănile pe nisip și să dăltuiești în piatră experiențele tale cele mai frumoase!

(poveste preluată)

Rugăciune

RugaciuneDoamne, mi se pare că ești atât de departe, și totuși Tu ești mai aproape de mine decât îmi pot imagina!

Doamne, mi se pare că ai uitat de mine, și totuși Tu ai promis că nu mă vei părăsi niciodată – și întotdeauna Îți împlinești promisiunile!

Doamne, de multe ori mi se pare că sunt singură pe lume, și totuși Tu ești cu mine – și mai mult, ai pus în jurul meu oameni care mă iubesc!

Doamne, uneori sunt sătulă de viața asta, și totuși Tu dai valoare și sens vieții mele!

Doamne, deseori mă simt atât de vinovată, și totuși Tu îmi ierți păcatele și îmi uiți vina!

Doamne, mă simt pierdută și fără direcție în viață, și totuși Tu ești cel care mă conduce și mă învață să merg pe calea cea dreaptă!

Oricât de descurajatoare ar fi sentimentele mele și chiar dacă văd ceață în fața mea, vreau să am încredere în Tine!

(Sursă imagine: prayoneday.com)

Pietricica din pantof

Pebble in shoeO mică neînțelegere de dimineață m-a cam întors pe dos și mi-a dat motiv de reflecții… De ce oare suntem atât de afectați de întâmplări mărunte și le lăsăm să ne strice buna dispoziție? E ca și cum am merge cu o pietricică în pantof, poate e atât de mică de abia se vede și totuși, cât disconfort poate produce! Oricât de scurt ar fi drumul, ajungem la destinație iritați și nerăbdători să scăpăm de pantofii buclucași. Dar oare de ce nu ne-am oprit pe cale să ne descălțăm, să ne scuturăm pantofii și apoi să ne mergem mai departe cu un nou avânt?

Uneori mi-e așa de greu să rezolv o neînțelegere, să potolesc o ceartă, să iert, să uit… Și mă străduiesc să-mi continui drumul prin viață, cu mica ”pietricică” ascunsă în adâncul sufletului meu, încercând să o ignor și sperând aiurea că timpul va rezolva totul. Nu, timpul nu vindecă rănile netratate, doar le agravează… Am deja experiență în domeniul acesta. După ce m-am certat cu cineva, nu mai am liniște, chiar dacă am avut dreptate; trebuie cumva să rezolv lucrurile, să-mi cer iertare dacă e nevoie și să fac tot ce ține de mine pentru a reface relația respectivă. Numai că mi s-a întâmplat și să nu mai pot repara o relație, în ciuda eforturilor mele; cum s-ar zice: ”dacă tăceam, filozof rămâneam”…

Mai sunt câteva ore până voi avea prilejul să rezolv neînțelegerea de astăzi, sau… s-o agravez, de mine depinde! M-am enervat de dimineață și mi-am marcat întreaga zi, deși a fost ceva minor… M-am mai liniștit acum, dar tot nu-mi pot lua gândurile de la problema respectivă. Voi încerca să las de la mine, ca totul să fie bine. Nu merită oare valoarea relațiilor noastre să facem și anumite compromisuri, de dragul celuilalt și al bunei înțelegeri dintre noi? Dar dacă ne gândim cât de mult ne iubește Dumnezeu și câte ne-a iertat? Eu rămân fără cuvinte!

(Sursă imagine: Google)