Pacea sufletului

A fost odată un rege, care a dat de veste în tot regatul că oferă un premiu celui care pictează un tablou, care ilustrează cel mai bine pacea. Mulți artiști au încercat. Regele a primit zeci de picturi, pe care le analiza cu toată seriozitatea.

Au existat doar două care i-au plăcut cu adevărat și dintre care trebuia să aleagă cel mai frumos tablou al păcii.

Primul tablou era unul cu un lac liniștit; lacul era o oglindă perfectă a munților pașnici din jurul lui. Un cer albastru, cu nori albi și pufoși, alcătuia o adevărată cortină naturală. Toți cei care au văzut această pictură au considerat că era o imagine perfectă a păcii.

Celălalt tablou conținea munți accidentați și goi. Deasupra lor era un cer furios, cu nori negri, din care cădeau stropi mari de ploaie. Câteva fulgere luminau întreg peisajul. În partea de jos a unui versant era o cascadă cu cea mai tulbure apă. Când regele s-a uitat la tablou, în spatele cascadei a văzut un arbust minuscul care creștea dintr-o fisură în stâncă. Pe acel arbust, o pasăre își construise cuibul. Acolo, în mijlocul cascadei, într-un loc pustiu și de nelocuit, exista pacea perfectă.

După părerea voastră, care tablou a câștigat premiul? Regele a ales cea de-a doua imagine. Și știți de ce? Pentru că pacea nu înseamnă să fii într-un loc în care nu există niciun zgomot, nu există probleme sau muncă grea. Pacea înseamnă să fii în mijlocul tuturor acestor lucruri și încă să fie liniște în sufletul tău. Acesta este sensul real al păcii.

(poveste preluată)

Advertisement

Fereastra spre lumină

Cândva, demult, într-o pădure deasă, trăia un pustnic. Oamenii din satul alăturat îl vorbeau de rău, crezând că el face vrăji și alte răutăți. Cu toate acestea, atunci când treceau printr-un necaz, toți apelau la ajutorul lui.

Unul dintre acei săteni era foarte ghinionist, în viața lui nimic nu mergea bine și avea necazuri peste necazuri. Într-o bună zi, nu i-a mai ajuns răbdarea să îndure toate acestea și a hotărât să ceară ajutorul pustnicului.

– Ce cauți aici? a întrebat indignat pustnicul când bărbatul a venit la el într-o dimineață devreme.
Acesta i s-a închinat călugărului și i-a spus:
– Am auzit multe despre tine. Ajută-mă, te rog, alungă de la mine toate nenorocirile! Soția m-a lăsat, casa a luat foc, calul a pierit…
– Bine, răspunse călugărul, te voi ajuta. Urmează-mă!

Au mers amândoi în adâncul pădurii. La un moment dat, pustnicul a dispărut, iar bărbatul a rămas singur, fără să știe unde se află. Disperat, a mers o zi întreagă prin pădurea deasă și abia spre seară a reușit să ajungă la marginea ei. Când a văzut capătul pădurii, apusul minunat al soarelui și satul său de baștină, bărbatul era în culmea fericirii că a rămas viu.
– Oare de ce eram atât de deprimat? se gândi el. Sunt întreg, sănătos, capul mi-e la locul lui. Voi lucra cu mai multă străduință și voi ieși din impas. Și soția mi-o voi întoarce, și casa mi-o voi ridica, și un cal îmi voi cumpăra.

Cu aceste gânduri a pornit spre sat, plin de bucurie, și l-a văzut pe pustnic venindu-i în întâmpinare. Bărbatul a rămas blocat. Călugărul i-a zâmbit și i-a spus:
– Acum ai înțeles că, dacă viața îți închide toate ușile, neapărat îți lasă o mică fereastră pentru ieșire. E destul să cauți această fereastră cu aceeași ardoare cu care ai căutat astăzi ieșirea din pădure.

Atunci când treceți printr-o mare greutate și toate par a fi împotriva voastră, nu cedați pentru nimic în lume! Tocmai în momentul în care sunteți pe marginea prăpastiei, vă vine Dumnezeu în ajutor și vă scoate din disperare, oricât de mare ar fi ea.

(poveste preluată)

Muzică pentru suflet

În ultimul timp, ascult mai mult muzică în limba engleză, că românii parcă nu mai au inspirație, ori traduc cântece, ori nu le prea nimeresc. Rar mai găsesc câte unul care să-mi atingă inima, dar, în schimb, americanii au o groază de cântece, care descriu foarte sugestiv situații practice din viață și mă încurajează mult când le ascult.

La fel e și cântecul de mai jos, care se potrivește foarte bine cu ceea ce trăiesc eu: indiferent dacă am parte de critici sau de lăudători, eu îi dau înainte când știu clar ce am de făcut și știu că Dumnezeu e de partea mea. Cum era o vorbă: cu Dumnezeu împreună formez majoritatea. Gura lumii oricum n-o pot opri, așa că de ce să mai țin cont de ea? Am zis că cei care râd de mine sunt niște oameni de nimic, care nu merită băgați în seamă. Dacă ar fi vorba să mă ajute cu ceva, nu le-ar păsa, așa că le răsplătesc și eu cu aceeași monedă: puțin îmi pasă mie de părerea lor. 😂 I have already won with God on my side. 😁

Niște subiecte sensibile

Apropo de “răniții” de care ziceam ieri, sunt mulți printre noi și nici nu ne dăm seama. Recent am vorbit cu o persoană, care de mult îi face pe alții să râdă și s-a autonumit “clovn”. Am zis că i-aș putea face concurență, dar numai când am o perioadă foarte stresantă, în rest parcă nu sunt chiar așa. Și legându-mă de alte cuvinte ale persoanei respective și alte întâmplări, i-am spus că sper că nu e ca artiștii, “ziua vesel, noaptea trist”, sau ca clovnii care îi fac pe alții să râdă, în timp ce ei mor pe dinăuntru. Știam că are și anumite dependențe și a dat de înțeles că nu mai găsește nicio fericire în viață.

Și atunci am încercat cumva să încurajez, că și eu am avut perioade în care priveam totul în negru. Și acum am o perioadă cam proastă, dar a trecut “negrul” demult, acum prefer să îmi păstrez credința si optimismul. La mine e o fază și aștept să treacă, dar lui nu-i stă bine deloc pesimismul și ce așteaptă? “Sper că nu moartea”, am spus în glumă. Dar nu mi-a mai răspuns, deși a citit ce am scris, și atunci am intrat la bănuieli că are gânduri de sinucidere și m-am speriat.

Poate exagerez, sunt eu pasionată de psihologie, dar încă nu știu citi prea bine oamenii. Totuși, primul gând care mi-a venit în minte a fost să mă rog pentru persoana respectivă, să îl ajute Dumnezeu să nu facă vreo prostie și să trimită oameni care să fie aproape de el și să îl ajute. Că eu una nu mai știu ce să îi zic și simt că orice cuvânt ar fi de prisos.

Mi-a trecut și mie un gând fugar prin minte, demult, când mama era deosebit de bolnavă, în spital, și nu mai știam cum să fac față situației: ce ușor ar fi să iau o supradoză de medicamente, până dimineață sunt gata. Dar instantaneu m-au “lovit” alte două gânduri: “Te vei duce în iad dacă faci asta” și “Îți vei reteza singură orice șansă de mai bine.”

Mai obișnuiesc să vorbesc eu cu mine la persoana a II-a, știți vorba aia, când am nevoie de sfatul unui expert. 😂 Dar de data asta expertul meu era adormit, descurajat sau în concediu, cine știe, dar nu s-a prezentat la datorie. Și am zis că numai de la Dumnezeu au putut să vină contra-argumentele, orice ar putea zice altcineva: ca subconștientul meu era activ, ca universul m-a păzit, că bla bla bla – alte teorii nefondate și nedovedite. 🤪

Dar unora pot să le treacă gânduri de sinucidere prin cap în fiecare zi și, într-un moment deosebit de nefast, să și treacă la fapte. Cei care au contact cu mine sper să nu facă niciodată lucrul acesta, ci cumva, cumva să le transmit că și eu am trecut prin ce trec ei și uite că sunt bine mersi. Nu bine 100%, dar undeva pe drum. 😁

Abia am descoperit următorul cântec și se potrivește perfect cu ceea ce am scris mai înainte. Dumnezeu lucrează să mă schimbe în bine, câte puțin în fiecare zi, și mă rog să facă asta și pentru cei din jurul meu.

Perle despre măritat

Am ajuns la colecția de perle despre un subiect ”fierbinte”, mai ales pentru mine. Oricât aș încerca să mă feresc de el, nu mă lasă alții care vor să mă mărite sau să-mi dea sfaturi nesolicitate, și până la urmă, uneori, ajung să mă gândesc și eu obsesiv la acest subiect. De când eram mai tânără m-au plictisit discuțiile despre măritiș dintre fete, eu sunt o fire mai practică și mă gândeam: ”Până nu pot face nimic concret în domeniul acesta, la ce să-mi tot bat gura?”

Și așa mi s-a spus ”Tace și face” de către un grup de tineri care m-a văzut într-un local la masă cu vreo 4 băieți și doar încă o fată. 🙂 Bine că una dintre fetele din grup era cât de cât prietenă cu mine și a avut curajul să-mi spună. Și atunci eu i-am explicat situația: cei 4 erau toți frați și erau ceva rude cu cumnatul meu din Austria, fata era o prietenă de a lor. Veniseră în vizită în România, cu puțin timp înainte am fost la o nuntă în familie, acum ne-au invitat și pe mine și pe fata asta să ieșim undeva. La un moment dat cred că sora mea sau vreun văr din partea soțului a sugerat ceva între mine și unul dintre cei 4 frați, dar mie mi se părea penibil, fiind deja rudă cu ei, chiar dacă numai prin alianță. Și i-am zis prietenei din grupul respectiv: trebuia să îmi scriu pe frunte ”Suntem rude”, ca să vă lămuriți toți. :)) Poate fata a transmis mesajul mai departe, poate nu, dar eu sunt cu conștiința curată, că până la urmă ce am făcut de fapt? 😉

Aceeași fată care mi-a transmis ”porecla” dată de grupul respectiv (apropo, mi se potrivește foarte bine în orice domeniu), altă dată la o nuntă mă ținea de povești despre măritat și eu am început să casc. S-a mirat cum de mă plictisește un subiect atât de important. 🙂 Și i-am zis aceeași idee de mai sus, apoi am spus că mă plictisesc nunțile în general și asta era una dintre cele mai seci și mai obositoare: doar muzică și povești, nimic organizat care să mai destindă atmosfera, și a durat până la 12 noaptea. A fost un supliciu pentru mine, am zis că eu nu voi chinui niciodată oamenii cu nunta mea, mai bine nu mai fac deloc. 🙂

E un predicator pe care îl apreciez foarte mult, dar când ajunge la subiectul căsătoriei, eu zic că mai dă câteodată și cu bâta în baltă, mai ales când vorbește despre fete. 🙂 Am auzit de la una din surorile mele că a fost invitat la o conferință de tineri și printre altele a spus: ”Unele fete atâta se învârt cu mașina prin parcare, căutând locul perfect, încât nu mai găsesc loc decât la cele pentru handicapați.” Am râs de să cad pe jos când am auzit comparația. :)) Și am zis: ”Eu nu parchez niciodată pe locurile de handicapați! Dacă nu mai găsesc loc de parcare, mă enervez și mă duc acasă!”

Eram și eu de față când i-a scăpat predicatorului altă perlă: ”Unele fete stau în gară și trec trenurile pe lângă ele, iar la final nu mai vine niciun tren și ele Îl întreabă pe Dumnezeu de ce nu le-a purtat de grijă.” Iar a nimerit-o! :)) Eu am zis: ”Hmmm, într-un tren se pot urca mai multe persoane, nu doar una, că doar nu am trenul meu personal.” Și sora mea cea mai mare, altă ”burlacă”, s-a băgat și ea pe fir: ”Eu nu mă urc în orice tren, ci în trenul pentru care am bilet!”

Mai târziu am vorbit personal cu predicatorul, că e și un fel de psiholog, și din nou aceeași concepție: ”Tu și sora ta cea mai mare mereu respingeți băieții.” Eu i-am întors-o de data asta: ”Lăsați, că la fel am auzit și de la fratele meu, ba încă mai interesant spus, că mama ne-a făcut pe amândouă între borcanele cu murături.” :)) Nu zic nimic de sora mea, dar în cazul meu văd că lumea nu înțelege un fapt: am un mecanism natural de apărare față de toți cei nepotriviți. 🙂 E drept că sunt cam dură, dar depinde și de modul în care sunt abordată: singura cerere clară în căsătorie, pe care am primit-o, am tratat-o cu cel mai mare respect și am încercat ca respingerea să fie cât mai puțin dureroasă. Trebuia să fie respingere, pentru că nu simțeam absolut nimic față de băiatul respectiv, deși îl cunoșteam de ceva timp. Eu am făcut greșeala să îl întreb ce mai face, că lucra în străinătate și nu îl mai văzusem de mult timp, eu a trebuit să repar ”furtuna” pe care am creat-o. Și de aici am înțeles că nu numai fetele își fac gânduri aiurea, trebuie să fiu mult mai atentă cum mă port.

Și tot legat de tren, vorbeam o dată cu ”omologul meu masculin” (adică se numește la fel ca mine), dintr-o familie de alți comici din biserica noastră. Și îi povesteam de un exemplu pe care l-am auzit, cum o fată a primit un mesaj, ca din partea lui Dumnezeu, că băiatul la care se gândea și nu era lămurită ce să-i răspundă, e ultimul tren, altul nu va mai veni. Și nu are interlocutorul meu ce lucra, a trebuit să facă mișto: ”Și de la cine a venit mesajul, de la tatăl la tren?” :))

Apoi ce să mai zic de sfaturile care se contrazic singure: unii îmi zic să mă mărit, alții îmi zic că ar fi mai bine să nu. Primul caz e al unui prieten al părinților mei, din SUA, față de care am avut un mare respect, dar care a cam gafat-o la subiectul acesta. Trecusem de 30 de ani și mă întreba la telefon că nu mai mărit, iar eu am zis că nu mă înghesui. Și el răspuns: ”Păi cum nu te înghesui, că e timpul?” Am cam lăsat respectul la o parte când i-am zis: ”Lăsați, că știe Dumnezeu când e timpul pentru fiecare.”

Nu s-a lăsat și a încercat a doua oară, când a venit în România să o viziteze pe mama: ”Eu tot aștept să mă chemi la nuntă!” Eu: ”Puteți să așteptați!” – ca și când: nu mă supăr. Între timp s-a dus și el, s-a dus și mama care mă voia măritată, dar mă voia și 100% pentru ea, nu se putea hotărî – acum n-oi plânge eu că nu le-am putut îndeplini dorința! 🙂

Iar altă prietenă măritată de tânără, trecută de 50 de ani, m-a sfătuit să-mi iau gândul de la căsătorie, dacă tot am 38 de ani. Nu i-am răspuns ei, dar m-am gândit: ”Mi-aș lua gândul, că ar fi mult mai simplu, dar văd că nu reușesc. Și până la urmă, cine e ea să-mi spună să-mi ia gândul la 38 de ani? Nici la 58 n-ar avea acest drept.” Oricum a rămas pentru mine pentru totdeauna: ”sora ia-ți gândul”. Voi avea eu grijă să îi reamintesc ce a zis dacă o voi chema vreodată la nunta mea. :))

Nici cumnatul meu din Germania nu se lasă mai prejos, mă întreba zilele trecute cum e pe unde eram plecată și dacă mi-am găsit jumătatea. I-am zis că e cam pustiu, că așa am nevoie eu să mă relaxez, și că nu am nevoie de jumătate, sunt deja completă, iar faza cu jumătatea e doar o legendă. La asta nu a mai avut replică 😀

Doar una dintre surorile mele e mai practică, la fel ca mine. S-a măritat la 20 de ani și a zis să nu fac la fel ca ea, ci să-mi trăiesc tinerețea până la 30 de ani. Eu am zis: ”Dar cine mă mai ia la 30 de ani?” Ea: ”Se găsește, nu-ți fă tu griji.” Așa că i-am urmat sfatul, fără să vreau, și mi-am trăit tinerețea, dar am și suferit din greu alături de mama, și am lungit-o până la 38 de ani, că mama nu știa de planurile noastre. :)) Și o mai lungesc dacă trebuie până la 40, 50 etc. că filmul ”The intern” dă speranțe și pentru pensionari. :))

Răsplata bunătății

Portrait of Sir Francis Ford's Children Giving a Coin to a Beggar Boy exhibited 1793 by Sir William Beechey 1753-1839Un om, trecând pe o stradă, a văzut în faţa unei biserici un bătrân sărman, un cerşetor, ce trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân s-a apropiat o fetiţă care i-a întins câţiva bănuţi. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe copilă:
”Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuţii tăi?”

”Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deşi munceşte mult, nu prea are bani, aşa că o ducem destul de greu. Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă, mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, Se va îndura şi de mine.”

Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.
”O, aş vrea un cojocel, că vine iarna şi va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi m-a însănătoşit. Mama a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump şi nu se poate.”
”Ei, uite că se poate”, i-a spus omul. ”Vino cu mine!”

Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului ce se îndurase de ea.

”Vezi”, i-a mai spus omul, ”mama ta a avut dreptate. Dumnezeu întotdeauna te răsplăteşte pentru binele făcut. Tu l-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalţi, şi Dumnezeu ne ajută pe noi.”

(Autor: necunoscut
Sursă imagine: www.tate.org.uk)