Din cugetările tatălui meu

Tata avea în bibliotecă multe cărți cu proverbe și cugetări, și le consulta mereu, până când a început să compună propriile zicale. Din păcate, nu le-am notat, probabil că puteam să public acum o carte în memoria lui. Dar mai consemnez și eu aici din amintiri:

”Calmul e un plus de sănătate.”

“Sunt sănătos pe unde nu mă doare.”

”Bărbaților care nu vor să se însoare le e frică de viață.” 😜😂
Și varianta feminină: ”Ei, și dacă o fată nu se mărită, ce pierde?”
Iar varianta pentru toți: ”Căsătoria este o cetate întărită, cei de afară vor înăuntru, iar cei care se află înăuntru vor afară.” (nu sunt sigură dacă asta a inventat-o el sau a auzit-o de undeva, dar a repetat-o de mai multe ori. 😆)

”Dumnezeu nu este meteorolog, ca să spună timpul probabil. El este DA și AMIN!”

Ca să-i duc moștenirea mai departe, voi nota aici și ce mi-a trecut mie prin cap – nu că ar fi la fel de valoroase cugetările mele ca ale tatălui meu, dar ca să vedeți că așchia nu sare departe de trunchi. 😎😂

”Dumnezeu nu este sărac, nici zgârcit.”
”Dumnezeu are imaginație și umor.”
”Marii deștepți pot face prostii mari, dar marii proști nu pot face deșteptăciuni mari.”
”Dacă cineva nu se simte, îl ajut eu!”
”Ce-i prea mult, e prea mult.”

Advertisement

Cu capul în nori

Cine mai e ca mine pe aici, visător, dar totuși cu picioarele pe pământ? 😁 Într-o postare anterioară v-am arătat niște fotografii mai ”domestice” (ca să le zic așa mai plastic) din timpul plimbărilor mele. Astăzi vă arăt ce am văzut când mi-am îndreptat privirea și telefonul spre cer – o multitudine de nori, de toate formele și mărimile. Pot spune că am umblat ”cu capul în nori”? 😉

Vă și spun cum se numesc norii, am aflat de la un profesor de geografie, când am postat pozele și pe Facebook: Stratocumulus – cei joși, albi cu pete de gri. Mi se încurcă puțin limba până rostesc denumirea și nu le am deloc cu geografia, dar dacă alții vor să mă învețe, nu mă dau în lături. Tata avea ca pasiune geografia, studia atlasele într-o veselie – asta nu am moștenit de la el.

De pe la femei adunate

Eram într-o tabără când am auzit de la o prietenă expresia: ”Fac îngerii poze”. A fost o metaforă foarte reușită pentru fulgere, pe care am reținut-o și am mai spus-o și altora. O vecină mi-a zis că se teme de furtună, iar băiețeii ei, și mai și. Atunci i-am sugerat să îi calmeze cu această expresie când mai tună și fulgeră pe afară, și a răspuns că, dacă îngerii fac poze, sigur nu le va mai fi frică. 🙂

Apropo de fulgere, altă fată mi-a spus că eu vin și plec ca o furtună. Nu neaparat că tun și fulger, deși mai fac și din astea, ci că sunt foarte rapidă și uneori oamenii nici nu reușesc să spună ce au de spus, ca pe mine m-au și pierdut din vizor.

Mai are cineva pe aici probleme cu somnul? Că la mine așa se manifestă stresul, îmi fură somnul, nu mă mai fură somnul pe mine. Eram cu niște prieteni și eu iar am vărsat ceva pe jos, de neîndemânatică ce sunt, sau mai degrabă de repezită. Și m-a întrebat o fată:
– Ești îndrăgostită?
Eu am răspuns:
– Da, de moș Ene, dar lui văd că nu îi prea place de mine.

Ani mai târziu, m-am împrietenit cu o fată, care mi-a spus:
– April, am o veste proastă pentru tine, Biblia spune că în cer nu va mai fi noapte. Când să te odihnești și tu…
Dar eu m-am bucurat:
– Ce veste proastă? Asta e o veste extrem de bună! Înseamnă că nu voi mai avea nevoie de somn, voi trăi și fără el – trai pe vătrai! Acolo-i de mine!

Am o prietenă de vârsta surorilor mele, cu care mă înțeleg foarte bine, că suntem cam pe aceeași minte. Am fost odată la mare amândouă, și atunci am remarcat o diferență între noi: am intrat în apă și ea insista să rămânem unde suntem, ca să nu ne pierdem cumva, să ieșim în apă tot pe unde am intrat. Dar eu am protestat: ”Ce, parcă nu putem merge pe nisip înapoi până la prosoapele noastre, și dacă ieșim din apă prin altă parte?” Dar apoi am zis că mai bine tac, și decât să ne certăm, am lăsat-o pe ea acolo și am plecat de una singură să urmăresc valurile. 🙂

Când mi-a spus că ea își pregătește hainele pentru a doua zi de seara, mi-a venit să râd, gândindu-mă la mine, cum mă las condusă dimineața de inspirația de moment. Și nu sunt vreo întârziată, doar că mi se pare prea mare efortul, să mă gândesc de seara ce voi îmbrăca a doua zi, că cine știe cum mă trezesc, cu fața la cearceaf sau invers. 😂 Dar e bine că reușim să ne înțelegem, în ciuda diferențelor noastre, iar când ne mai enervăm una pe alta, ori ne cerem scuze, ori o lăsăm baltă până nu începe o ceartă adevărată.

Altă prietenă, mai din topor, așa ca mine, zicea că la ea vin numai caii, fără prinți. Iar în timp ce eu îi povesteam de nu știu cine, se mai trezea câteodată vorbind:
– Aham… și calul ce-a zis?
Nu am întrebat-o niciodată ce vrea să spună, dar am dedus că era un fel de expresie folosită în loc de: ”Auzi și la ăla/aia, ce îi mai poate mintea!” Iar eu, când povestea ea ceva de râs sau care mi se părea incredibil, ziceam în glumă: ”Nu mă-nnebuni!” Altă vorbă, pe care o foloseam când vorbeam de băieții care ne-au amărât viața, era: ”Drop it!” – adică: mai dă-i pace la amețitul ăla!

Și închei, povestindu-vă cum mă distram eu noaptea, de una singură, prin tabără. Nu făceam prostii, nu vă speriați, doar ieșeam cu lanterna la toaleta de afară. Eram într-o cameră mare toate fetele, dormeam pe saltele direct pe podea, iar una dintre fete s-a răstit la mine, de m-a și speriat:
– Cine-i acolo? Stinge lumina odată!
După aceea mi-am dat seama că vorbea în somn, nu avea ea treabă cu mine, dar o fi deranjat-o și prin somn lumina lanternei mele. 🙂

Cea mai tare tabără

Se vede că mi-a murit cineva recent, că m-au apucat toate amintirile și nostalgiile. Dar măcar nu vă scriu aici ca să stați cu șervețelele după voi, că nu vreau să-mi mai amintesc de necazuri, care au fost destule, ci numai de bucurii.

Era prin 2004, făceam parte dintr-un grup mare de tineri, adunați din mai multe biserici, și am mers toți în tabără la Breaza, în județul Brașov. Am fost în multe tabere în tinerețile mele, dar pe aceasta am reținut-o ca fiind cea mai generatoare de amintiri frumoase și/sau amuzante. Am avut fiecare câte un plic, lipit pe ușa camerei, în care ceilalți participanți puteau pune bilețele cu gânduri de apreciere, sau orice consideram noi că ar încăpea în plic și ar aduce bucurie destinatarului. Am făcut concurs pe echipe și fiecare echipă avea o culoare. Eu am nimerit în echipa roz, culoarea mea preferată dintotdeauna, și echipa roz a fost câștigătoare, în mare parte pentru că am ajutat eu cu talentul artistic. Dar să nu mă laud singură înainte de vreme, vă voi prezenta și dovezile. 😁

Prima probă din concurs a fost ca fiecare echipă să își facă un afiș reprezentativ. Nu știu cine a venit cu ideea să ne numim ”Panterele roz”, iar eu am zis să căutăm ca sursă de inspirație o panteră roz, desenată pe undeva, și să o folosim pe afiș. Nu s-au găsit decât niște șlapi cu o panteră roz cu gâtul sucit, dar au fost buni și aceia. Ne-am apucat toți să desenăm, încercând să copiem pantera pe hârtie, dar când au văzut ceilalți ce progrese fac eu, au lăsat-o baltă. Îmi pare rău că n-am avut destulă încredere în mine, ca să încerc să desenez capul panterei la locul lui, nu doar să copiez imaginea. Dar a fost bine și așa, am decupat câte o panteră pentru fiecare membru al echipei, iar decorul, în mare parte, e făcut tot de mine. Au mai contribuit și ceilalți membri cu scrisul și norii, și priviți ce a ieșit:

În seara prezentării, chitaristul taberei a cântat imnul panterei roz (coloana sonoră a celebrului film), iar noi ne-am prostit pe acolo în șir indian, încercând să imităm mersul panterei. Apoi ne-am prezentat afișul, și a fost cel mai apreciat, chiar dacă toate celelalte au fost realizate cu talent și imaginație.

A doua probă a constat în realizarea unui stadion din carton și hârtie. Normal că eu am fost din nou ”muncitorul” principal, cu ajutor din partea celorlalți. Și încă o dată, lucrarea noastră a fost la înălțime:

Nu îmi mai amintesc de alte probe, probabil au fost și sportive. La acelea nu mă băgam de obicei, nu știu de ce nu aveam încredere în mine. Nu știu cine mi-a pus idei în cap, că nu mă pricep la sport, că dacă n-aveam stare și mă băgam și eu într-un joc, îmi auzeam tot complimente de la băieți, ba când mai nimeream un șut, ba când aruncam săculeții de nisip direct la țintă, unul după altul. Cert e că echipa noastră a câștigat trofeul cel mare, care a fost o vază galbenă, cu sigla grupului pe ea (galben era culoarea reprezentativă a grupului, aveam și tricouri galbene):

Cea mai mare ironie a fost că nu m-am ales cu nicio amintire concretă de pe urma acestui concurs, nu prea știu la cine au ajuns trofeul și lucrările realizate. Dar e bine că măcar am pozele și amintirile din cap, care cred că nu se vor șterge niciodată. 🙂

Am avut și momente speciale de rugăciune și discuții, a fost chiar un moment în aer liber când priveam munții din apropiere și L-am simțit cumva pe Dumnezeu aproape, a fost ca un fel de mângâiere și întărire, pentru ce mă aștepta din nou acasă. Poate nu înțelegeți ce tot vreau să spun eu pe aici, dar nu se prea poate exprima în cuvinte. Aș dori ca și voi să experimentați prezența lui Dumnezeu ca a unei persoane nevăzute, și nu ca a unei entintăți necunoscute și neînțelese de nimeni.

Nu pot să închei fără să vă arăt ce am ”creat” în ultima zi de tabără – numele grupului nostru, format din oamenii grupului:

Alte întâmplări hazlii din familia mea

Am zis mai demult că bunicul din partea mamei era cam fixist și nu voia nicicum să iasă din tiparele lui. Mai pe la bătrânețe, îl apuca oboseala și moțăia pe scaun în jur de ora 7 seara. Bunica, dacă îl vedea, spunea că îi face patul să se culce. Dar bunicul deschidea un ochi cu greu, se uita la ceas și răspundea: ”Nu, Anuțo, că încă nu-i la zece!” Atunci era ora de culcare și nu se putea modifica.
Mai târziu, a adoptat și mama ora 10 seara ca oră fixă de culcare, iar surorile mele râdeau că, dacă trece de ora 10 și mama nu se pune în pat, la fiecare minut trecut îi mai iese câte un rid.

Bunicul obișnuia să spună că merge la ”cioșc” (în loc de chioșc) și cumpără ”țacăr” (zahăr). Iar dacă râdeau nepoții de el, cum vorbește, nu-i prea plăcea și găsea o scuză imediat: ”Apăi eu n-am dinți!” Iar dacă mai tușea bunica, îi dădea mereu soluția: ”Mai bea ceai, tu Anuțo!”

Una dintre surorile mele, care zice că a moștenit-o pe bunica la umor, spunea că, de când e în Germania, pretențiile sunt mai mari și trebuie să muncească mai repede decât în România. Și dacă are o zi mai proastă, tot trebuie să îi dea bătaie. ”Îmi bag o priză în fund și îi dau înainte, n-am ce face” – zicea ea. Eu mă gândesc că priza aia în fund le-ar prinde bine la mulți români. 😂

Iar când mai venea în vizită în România, întodeauna se încurca în banii românești. Zicea că avem niște plastice fără valoare în loc de bani. Iar una dintre celelalte două surori, cred că cea din Canada, a așteptat rest de la o vânzătoare un ban, și banul nu mai venea; ea a crezut că e echivalent cu valoarea unui euro, probabil. 😂

Tot sora din Canada mi-a zis de mai multe ori că ar trebui să mai slăbesc, dar nu mi-o spunea așa, pur și simplu, trebuia să folosească o metaforă: ”Mai dă și tu jos de pe coastă!” Ea și prietenii ei folosesc o expresie prin care fac mișto de oamenii imaturi: ”adolescenți întârziați” – sintagmă pe care am adoptat-o și noi, ceilalți frați. Eu i-am făcut observație chiar ei, la un moment dat, că se poartă ca o adolescentă întârziată, că îmi tot spune mie ce să fac și crede că știe ea de toate, că doar sunt și eu adult și știu ce am de făcut. Dar nu i-a plăcut deloc când i-am servit o doză din propriul medicament. 😜

M-am plâns recent fratelui meu și cumnatei, că am pielea și părul deosebit de grase de la stres, parcă aș fi dat în adolescență din nou (deși în adolescență nu țin minte să fi avut asemenea probleme). Fratele meu nu a ezitat să-mi servească apelativul de ”adolescentă întârziată”, dar i-am dat pasa înapoi imediat: ”Sunt adolescentă întârziată la corp, nu la minte!”

Perle de ale fratelui meu

Fratele meu, cu 13 ani mai mare decât mine, nu obișnuiește să îmi ureze ceva de ziua mea, dar anul acesta, în martie, am primit un mesaj intrigant:
“La muls vaci!”
Am crezut că a greșit adresa și a răspuns cuiva unde este. Apoi mi-am dat seama că e urarea lui pentru mine. 😂

Ca sa nu mă las mai prejos, i-am urat să ajungă cu soția la nunta de diamant, pentru că s-a însurat exact de 8 martie, după ziua mea. A crezut că nunta de diamant înseamnă 100 de ani și a zis ca în cimitir oricum nu va mai conta. 😂

Pe la sfârșitul lui mai i-am dus o felicitare și o poză, de când eram mică și mă ținea pe umeri. (Aici am pus o poză asemănătoare, ca să nu ne dăm de gol. 🙂 ) Deși ziua lui a fost în aprilie, am zis că merge si așa, dacă tot nu ținem cont de niciun fel de reguli. 😜

Și acum să vă mai pomenesc și de alte “perle” de ale fratelui meu, că multe a mai zis. Din păcate puține îmi mai amintesc eu, dar asta este, nu pot umbla tot cu reportofonul după mine. 😀

1. Conservator pentru el înseamnă “fabrica de conserve”.

2. Una dintre nepoatele lui se numește Sara și uneori îi spune:
”Sara pe deal buciumul cântă cu jale…”
Iar celei mai mici i-a zis alt vers dintr-o poezie:
”Numai Naomica n-a-nțeles nimica și-a cuprins-o frica.”

3. Mama obișnuia să își pregătească un amestec de aloe vera și alcool pentru diverse tratamente. Și frate-meu o întreba:
”Ți-ai luat azi doza de țuicomicină?”

4. Odată, când mi-am cam turnat sticla de parfum pe mine, a zis să mă duc de lângă el, că prea tare miros a parfum. Dar eu nu m-am lăsat:
– Da a ce vrei să miros, a vacă?
– Păi dacă te duci la albine, să vezi că nu le place mirosul de parfum. Cu cel de vacă nu au treabă.
– Dar eu nu mă duc la albine, mă duc la birou!

5. S-a dus la medic pentru probleme cu spatele și medicul a zis că nu are ce tratament să îi dea, că totul e de la efort. Mai bine ar avea mai multă grijă, chiar să se pună în genunchi când are de ridicat ceva greu. Și frate-meu a tras concluzia:
“Până și medicul mi-a zis că ar trebui să mă rog mai mult!”

6. Tata s-a dus când eu aveam 17 ani, și am primit pensie de urmaș până când am terminat facultatea. Și frate-meu nu putea să nu facă mișto de mine:
”Ce-ți pasă ție, ești pensionară încă dinainte de a lucra!”

7. Despre mine și sora mea cea mai mare, care nu am reușit să ne mărităm, deci nu am realizat nimic în viață, după părerea lui, zicea că ne-a născut mama între borcanele cu murături. Dar eu ziceam în gândul meu:
”Taci, că și tu ești din același material, noroc că ai nevastă mai lipicioasă!”
Nu știu de ce nu am spus asta cu voce tare. 😂

8. A venit să repare ceva la o mașină mai veche, pe care o aveam atunci. Nu mai știu de ce nu m-am dus la vecinul, care are atelier auto, dar s-a dus frate-meu să se plângă:
”Am venit să îi repar ceva la mașină la soră-mea, că asta numai să țină volanul în mână știe!”
Dar vecinul i-a întors-o imediat:
”Taci măi, e bine că știe și să țină volanul în mână!”
Eu iar am participat la conversație doar în gând:
”Doar nu vrei vrea să învăț să îmi repar singură mașina! Ia pune-o pe nevastă-ta să țină volanul în mână, să vedem, e în stare?”
Cumnata nu are nici acum carnet de șofer, că nu a avut nevoie. Doar eu trebuie să fac de toate, că așa mi se dă dispoziție de mai sus. Dar cred că e cam timpul să îmi dau propriile dispoziții și să le ignor pe cele exagerate ale altora.

Alte zicale de-ale colegilor

Azi e o postare la grămadă, cu tot ce îmi mai amintesc din “zisele” colegilor. Le notez aici să nu le uit, că deja simt că dau în Alzheimer după atâta consum psihic, și cu mama, și cu serviciul. 🤓

Când scriam emailuri, la toată lumea, cu privire la “softul vieții”, foloseam un mod aproximativ original de exprimare: “Hello everybody”. Doi colegi, un băiat și o fată, care aveau biroul lângă mine, au zis că parcă sunt DJ cu expresia asta. 😂 Și eu am răspuns:
– Păi mai bine așa, nu? Decât cum scrie M (celălalt coleg care se ocupa de soft): “Dear all”, mie îmi sună ca: “Dragi tovarăși”.
– Aoleu, M e comunist! a început sa râdă băiatul. 😂

Nu mai știu cine a emis următoarele idei despre mine și modul meu de a conduce mașina:
– April are o bâtă cu urme de sânge în portbagaj, aveți grijă!
– Când vrea April să se răzbune pe cineva, dă cu mașina peste el, și după aia dă înapoi, să fie sigură că a murit.
Posibil să fi fost tot colegul cu vârsta preistorică și care era o enciclopedie ambulantă, îi mai ziceam și Wikipedia. 🤓

Alt coleg s-a chinuit și el mult să mă depășească pe drumul spre serviciu și a reușit chiar în curbă, când intram pe strada companiei. Colegii ăștia ai mei chiar sunt duși cu pluta, nu contează că e periculos, doar să mă depășească o dată. 🤪😂 Iar când era vorba să mergem nu știu unde cu mașinile, a zis că vine și el cu mine, dar își pune două centuri, să fie sigur. 😂

Nu știu de ce am zis odată că parcă m-am mai cumințit la condus, că nu prea era adevărat. Poate aveam o perioadă în care eram mai obosită. Și șeful a trebuit să comenteze:
– Păi dacă le-ai dovedit la toți că ești regele șoselelor, acum de ce să te mai strofoci? Iar când am avut un accident cu Renaultul vechi, că un jeep s-a băgat în mine, a râs că respectivul nu m-a văzut cu mașinuța mea și că ar face bine să îmi facă rost de o mașină nouă. 😂

Prietena mea din facultate și soțul ei, care mi-au fost și colegi de muncă, îmi ziceau micuța Schumacher 😂 Iar când m-am mutat lângă Sibiu, am aflat că unui vecin i se spune Șumi. Mă gândeam că mi-am găsit alt șofer zăpăcit; da de unde, e prescurtare de la numele lui de familie. L-am depășit fără probleme pe Șumi pe un drum neasfaltat, că mare grijă mai avea de mașina lui, iar eu mă grăbeam. M-a claxonat mustrător, sau m-a salutat, nu știu, că nici nu m-am uitat înapoi. 😂 De colegul X zicea la un moment dat unul dintre colegii moldoveni că tot ce face e de “show off”, sper că nu zic și vecinii despre mine la fel. 🤣

Amintiri despre mama – episodul 2

Continuăm serialul dedicat mamei mele. Ea a lucrat la farmacie și cumva, printre atâtea colege, s-a nimerit și un coleg, Werner, care era mai bleguț de felul lui. Când se pregăteau să vină controale de tot felul, femeile stresate nu mai știau pe ce să pună mâna, dar Werner, ca întotdeauna, era tare relaxat și nu era de niciun ajutor. :)) Colegele încercau din răsputeri să îl pună pe roate:
– Hai, măi Werner, mișcă și tu mai repede, că vine controlul pe noi!
Dar el răspundea netulburat și foarte rar:
– Euuu nuuu poooot săăăă ieees diiiin riiitmul meeeeu!

Mi s-a părut atât de amuzantă faza, încât, din nou, am preluat-o și eu. Mama mă apostrofa câteodată:
– Vaaai, că ești ca spirtul, ești leită taică-tău! Și ăla mergea cu doi metri înaintea mea și nu mă puteam ține după el!
Dar eu nu puteam să nu răspund în glumă:
– Mamă, știi ceva? Eu nu pot să ies din ritmul meu!
Și ziceam asta atât de rapid cât îmi permitea gura. :))

Mai târziu, după ce tata murise, s-a mai învățat și mama să fie mai dârză, după ce a fost ținută din scurt de doi bucovineni. :)) Eu am mai preluat trăsături ardelene și de la ea, dar tot temperamentul tatălui meu primează. 🙂

Și cred că a căpătat mama o plăcere deosebită să le pună la punct pe fetele care încercau cumva să mă înjosească pe mine. Am două exemple de acest fel.

Eram într-o perioadă grea pentru mine, când clacasem pur și simplu din cauza oboselii și a stresului. Mama s-a întâlnit cu un prieten din biserică și soția lui, eu fusesem la ei la nuntă. Și fata, cu o falsă preocupare, a întrebat-o pe mama:
– Vaaai, dar ce se făcea April acum dacă avea familie?
Mama i-a tăiat-o scurt, arătându-l pe soțui ei:
– Tu ai un sprijin!

Apoi am avut la noi în gazdă o fată cam prea tupeistă, studentă la drept și cu visuri mari să devină judecător. Într-o zi nu știu ce încerca să-i insinueze mamei:
– Știți, soră, noi cei de la drept suntem mai deștepți…
Dar mama nu a lăsat-o să continue:
– Și ce vrei să zici cu asta, că eu și April suntem proaste?!

Zic eu zic de mama, că a fost greu cu ea, dar cine mă mai apără așa vitejește acum? 🙂 Și cine mă mai laudă? În ultimii ani, când mă duceam să o vizitez la azil, îmi zicea tot ”scumpa mea April” și se lăuda infirmierelor de cum mă vedea, de la distanță: ”Asta-i fata mea!” Și ultima conversație cu ea s-a încheiat cu ”Te iubesc!” Eu eram în vizită la azil, cu sora mea din Germania la telefon – ea spune că i-a zis ei, eu cred ca mi-a zis mie, probabil ne-a zis la amândouă. Dar nu am mai auzit aceste cuvinte din gura mamei până atunci, la noi în familie dragostea s-a manifestat tot în alte moduri. Spre ultimele clipe ale vieții a învățat și mama ultimul limbaj al dragostei: cuvintele frumoase. 🙂

Amintiri despre mama

Vă spuneam zilele trecute că mama s-a dus la cele veșnice, în martie anul acesta, după o lungă suferință. A fost greu să am grijă de ea și în ultimii ani să o văd pe pat la azil, dar au fost și momente frumoase și numai de acestea vreau să-mi amintesc astăzi.

Ca să încep povestea despre mama, trebuie să pornesc de la părinții ei, altă pereche de oameni comici. Despre părinții tatălui meu nu am nici o amintire, nici nu i-am cunoscut și nici nu a rămas vreo vorbă de la ei, sau cel puțin nu am auzit eu. Dar din partea mamei am, din nou, o colecție de perle. 🙂

Bunicul era mai cu idei fixe, și mama tare semăna cu el. Bunicul în spunea bunicii de fiecare dată când gătea:
– Anuțo, aici unde arde focul mai tare să pui oala pe sobă!
Anuța a răbdat ce a răbdat, dar până la urmă nu a mai rezistat:
– Dar fă-mi semn cu creta, mă Niculae!

Ani mai târziu, când aveam grijă de mama și mă bătea la cap cu vreo idee fixă, am preluat tehnica bunicii. Și cred ca i-am zis mamei de mai multe ori:
– Niculaie, fă-mi semn cu creta și mai lasă-mă în pace!

Sau uneori mai schimbam placa:
– Ești leită frate-tău Mircea, altul cu idei fixe!

Săracul unchiul Mircea, și el a murit în azil. Deși îl iubeau, soția și băiatul ei, dar pe care l-a crescut unchiul, au ales să se îndepărteze de el și să aibă grijă de el de la distanță, din Germania.

Deci luați aminte și nu îi înnebuniți pe cei dragi, nu fiți ca picătura chinezească, să nu ajungeți la bătrânețe în azil. 🙂

Și acum o vorbă pe care o spunea bunicul, când vedea că musafirii s-au întins la povești si se făcea târziu:
– Anuțo, fă patul că oamenii vor să plece acasă!

Eu am preluat din nou zicala, dar o folosesc în sens invers. Când sunt in vizită pe la rude și se face târziu, mă pregătesc să plec și zic: ”Faceți paturile, că oamenii ăștia vor să plece acasă!” Adică vă las, sau cum s-ar traduce în engleză: ”I’ll see myself out”. 🙂