Citate favorite

IMG_1669Doamna Zinnaida ne invită din nou la serialul ”Citate favorite”, iar eu continui cu ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

În adevăr, familia noastră îi ajutase pe țiganii care se întorceau goi, flămânzi și lipsiți de toate din lagărele naziste. Iar acum părea că soarta hotărâse să ne primim răsplata. Singura persoană dintre miile de deținuți de la Canal căreia nu i se furase niciodată nimic am fost eu. Unele țigănci îmi preziceau că într-o bună zi mă voi reuni cu soțul și copiii mei, că vom călători peste mări și țări și ne vom găsi acolo fericirea. Dar nu-mi puteam închipui că prezicerea lor se va împlini abia peste 15 ani.

Vântul ne biciuia obrajii și ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârșit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deținuți, escortați de ambele părți de gardieni înarmați. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puțin înapoi, ceea ce era interzis), lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporții uriașe, cu multe mâini și picioare, orb, neavând alt scop decât a munci pâna la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoși, sclavii israeliți din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriașele piramide ale lui Faraon.

În adevăr, aceste doamne de societate erau cele mai de compătimit. Viața era mai grea pentru ele ca pentru celelalte, pentru că avuseseră cel mai mult de pierdut din punct de vedere material, iar resurse lăuntrice, sufletești nu aveau ca să-și poată compensa golul. Amintirile cu care se hrăneau acum erau partidele de poker, ultima modă de pălării sau vreun sfârșit de săptămână petrecut cu iubiții lor. Nu e deci de mirare că aceste femei erau primele victime ale depresiilor nervoase și ale altor suferințe de ordin fizic. În schimb, femeile religioase erau rugate cu regularitate, după fiecare zi de muncă, de către vecinele lor de suferință, să le mai povestească câte ceva din Biblie. Cuvintele Scripturii ne întăreau, ne îmbogățeau, ne dădeau nădejde și mântuire.

Când eram copilă, uram noaptea. Acum însă o doream, după munca extenuantă de rob. Și cu toate acestea, când venea noaptea îmi venea greu să ațipesc. Atunci mă rugam pentru vecinele mele, pentru ceilalți deținuți, ca și pentru milioanele de prizonieri din lumea comunistă. Mijloceam în rugăciune și pentru creștinii din țările libere, care-și dormeau netulburați somnul în paturile lor, ca și pentru aceia care – așa cum îmi închipuiam – se rugau și ei în acea clipă pentru noi.

Există două lumi: lumea materială și lumea spirituală. Porunca ”Să nu furi” se aplică numai în ce privește lumea materială. În cea spirituală poți fura tot ce vrei: cunoștințe, educație, înțelepciune. Dacă îmi furi ceva din lumea materială, eu am o pagubă; dar dacă îmi iei ceva din cea spirituală, eu nu pierd nimic. Astfel, eu nu te condamn pentru că furi. Problema e că tu nu știi ce trebuie să furi, ce este de cel mai mare preț. Orice ai fura din lumea materială astăzi, vei pierde mâine sau poate mai târziu, când vei părăsi lumea aceasta. Dar dacă ai fura mai degrabă înțelepciune și cunoștință de Dumnezeu, aceste averi vor rămâne ale tale pentru veșnicie.

Observând tinere de categoria ei împărțindu-și puțina hrană cu alte ființe flămânde, am învățat să nu consider pe niciun om pe deplin rău. Mi-am amintit de Sven Hedin, un povestitor care călătorise mult prin regiunile Tibetului. El relata că, în timp ce popoarele Europei își hrănesc numai păsările de casă pentru a se hrăni apoi cu ele, tibetanii obișnuiesc să pună bucăți de pâine pe stânci pentru hrana păsărilor sălbatice. Autorul însuși fusese o dată salvat de la moarte prin foamete când, cu ani în urmă, rătăcindu-se prin acele locuri pustii, găsise din când în când pe stânci aceste bucăți de pâine. Nu sunt oare și păsările sălbatice făpturile lui Dumnezeu, Creatorul a toate? Până și ucigașele dovedeau, nu o dată, că erau în stare să facă fapte bune, fără a se aștepta la nimic în schimb.

Desigur că se iscau adesea și neînțelegeri pe teme religioase printre diferitele femei, având religii și credințe atât de diferite. Dar tonul nu mai era agresiv și militant ca altădată. Un pact nescris de înțelegere mutuală exista între noi. Căci, dacă atunci când eram libere nu puteam trăi una lângă alta fără certuri sau discuții de acest gen, aici în închisoare nu mai aveam ce împărți. Eram toate surori de suferință; nu mai era nicio deosebire între noi.

Advertisements

Citate favorite

IMG_1669Episodul 4 din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand – în cadrul serialului ”Citate favorite”, găzduit de către doamna Zinnaida.

Timpul părea că stă în loc pentru noi, neavând acolo nici un fel de ocupație. Femeile discutau nostalgic despre vremea când erau acasă, în libertate, spălând, gătind, curățând casa sau cârpind ciorapii copiilor lor. Cât de mult și-ar fi dorit ele să poată face aceste treburi acum!

Le-am povestit atunci despre viața lui Iosif și a fraților săi, arătându-le că roata vieții se învârtește fără încetare: ceea ce se arată a fi azi fără nădejde se poate schimba mâine în binecuvântare.
Iar când fețele lor se luminară oarecum și ascultau cu atenție, am continuat povestirea mea despre haina de culoare pestriță pe care o făcuse tatăl lui Iosif pentru copilul său iubit. Așa e și haina vieții noastre: o zi are culoare mai deschisă, o alta mai închisă, dar amândouă aparțin vieții.
Când frații săi invidioși l-au vândut ca sclav, el a devenit mâna dreaptă a lui Potifar, stăpânul său. Apoi roata vieții s-a învârtit din nou pentru el: și iată-l acum aruncat în închisoare, acuzat pe nedrept. Dar și de acolo a fost scos și ridicat la rangul de prim-ministru al țării Egiptului, salvând astfel întreaga țară de foamete.
Iar când, mai târziu, frații săi s-au dus în Egipt să cumpere grâne, nu l-au recunoscut și i-a apucat teama că acest om puternic al Egiptului ar putea să le jefuiască asinii. Nu e oare așa și cu noi adesea? Ne îngrijorăm pentru lucruri mici și atât de neînsemnate, uitând că acestea ne sunt date în viață spre binele nostru, pentru a trage din ele învățături prețioase. Unele necazuri, prin care trecem, ni se par uriașe numai pentru că le privim printr-o prismă omenească, fiindcă nu putem vedea ce ne va aduce viitorul. La urmă, Iosif a putut salva de la pieire chiar pe frații săi, care-l vânduseră.

Numai cu ajutorul rugăciunii am putut lupta împotriva nebuniei, lăsând cuvintele să-mi iasă din gură ca într-un torent, iar călugărițele făceau la fel. Și, ca și cum acesta ar fi fost singurul loc în siguranță în infernul acela, celelalte femei se strânseră în jurul paturilor noastre. Unele mă țineau și nu voiau deloc să mă lase din mâna lor, îngrămădindu-se în jurul meu ca și cum încercau să se ascundă de o stafie. Și în tot acest timp gardienele n-au intervenit, ci au rămas afară, impasibile ca întotdeauna. Ele văzuseră nu o dată astfel de scene, la alții. Sanda, care începuse toată acea scenă de iad, dormea acum un somn adânc, nemaiauzind nimic în jurul ei. Când atmosfera s-a mai liniștit, iar suspinele și bocetele încetară, am început să mă rog încet:
”O, Domnul meu, dacă mă bucur de respect din partea acestor femei sărmane, dă-mi și înțelepciunea de a le câștiga inimile pentru Tine.”

Din când în când mai citeam și eu câte puțin din Noul Testament. Începusem chiar să admir pe Isus, dar îl înțelegeam și pe Gandhi, care spusese: ”Din tot creștinismul, dați-mi-L numai pe Hristos și păstrați-vă restul pentru voi.” Eu nu voiam să am de-a face cu urmașii Săi, care făcuseră atâta rău poporului meu evreu. Dar soțul meu nu accepta această părere.
– Nimeni, zicea el, nu poate accepta pe Isus fără a-i accepta și pe ucenicii Săi. El nu vine niciodată singur, fără ucenicii Săi. Totodată, nici pe ucenicii Săi nu-i poți accepta fără a fi gata să numești chiar și pe Iuda ”prietene”, cum l-a numit Isus.

Cum mai puteam ști acum cine eram, când ni se luase totul: familia, bunurile, chiar identitatea? Dar, după cum omida nu știe că într-o zi va fi transformată din târâtoare respingătoare într-un fluture frumos, tot așa, poate și în celula numărul 4 a Jilavei, căliți și încercați prin suferințe, erau pregătiți viitorii sfinți.

Trecuserăm prin locuri deșerte unde pământul părea tare ca fierul sub cerul de iarnă. Dar ce minune să putem vedea iarăși cerul, după atâtea luni în celula subterană! Ce frumoasă era luna, care apărea și se ascundea mereu în dosul norilor, ca un copil șăgalnic!

Citate favorite

20170409_162922Pentru astăzi, în cadrul serialului găzduit de către doamna Zinnaida, am pregătit ultimul episod de citate din cartea ”Cu Dumnezeu în subterană” de Richard Wurmbrand. Cu greu cred că voi mai găsi o carte care să o egaleze pe aceasta! 🙂

Mama, îmbrăcată în uniforma închisorii, era murdară și slabă. Ea mai mult plângea, iar eu trebuia să strig ca să mă fac auzit. Mi-a zis:
”Mihai, crede în Isus și nu te abate de la credință!”
Iar eu i-am răspuns:
”Mamă, dacă tu poți să-ți mai păstrezi credința într-un loc ca ăsta, atunci trebuie să mi-o păstrez și eu.”

Un fiu de doctor vrea să ajungă doctor; un fiu de compozitor vrea să ajungă muzician; un fiu de pictor – artist, și așa mai departe. Dacă crezi că ai fost creat de Dumnezeu, atunci vei încerca să ajungi asemenea Lui. Dacă preferi să crezi că te tragi dintr-un trib de maimuțe, ești în primejdie să devii un maimuțoi.

M-am rugat:
”Doamne, dacă știi că sunt închiși oameni pe care-i pot ajuta, suflete pe care le pot aduce la mântuire, trimite-mă înapoi în închisoare. O voi îndura bucuros.”
Sabina a ezitat puțin, apoi a spus:
”Amin!”
Era bucuroasă. Privind-o, mă întrebam dacă nu cumva imaginea Maicii Domnului stând îndurerată la piciorul crucii nu-i greșită. Nu era oare și ea bucuroasă că Fiul ei moare pentru a mântui lumea?

”Frate Wurmbrand, eu cunosc o singură tristețe: aceea de a nu fi sfânt.”
Rostite dintr-un amvon, acestea ar fi fost doar niște vorbe frumoase; în celula aceea oribilă, după bătaia cumplită ce primisem, ele exprimau înălțime de spirit.

A vorbi din punct de vedere personal este primul pas către credință, deoarece personalitatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului, singurul lucru care rămâne, pe când trupul se schimbă. Atomii de oxigen și hidrogen din trupul meu sunt identici cu ai altora. Temperatura trupului meu poate fi măsurată cu același termometru ca și a dumneavoastră. Toate procesele biologice sunt similare la toți oamenii. Dar gândurile, sentimentele, voința mea sunt numai ale mele. Energia fizică este ca o țandără ce nu poartă niciun semn distinctiv. Energia spirituală este ca o monedă ce are înscris pe ea chipul unui rege. Atunci de ce ar trebui să împărtășească soarta trupului?

Dacă Dumnezeu ne-ar fi creat numai pentru viața aceasta, ne-ar fi făcut bătrâni și înțelepți la început, apoi tineri și viguroși. Pare lipsit de sens să adunăm cunoștințe și înțelepciune pentru a le duce în mormânt. Luther compară viața noastră pe pământ cu viața unui copil nenăscut: el spune că, dacă embrionul ar putea raționa în pântecele mamei, s-ar întreba de ce i-au crescut mâini și picioare și ar ajunge cu siguranță la concluzia că trebuie să urmeze o altă lume în care să se joace, să alerge și să lucreze. Suntem la fel cu embrionul care se pregătește pentru o nouă stare.

Sunt un țăran simplu, dar cred că Isus a înviat, pentru că văd cum revine natura la viață în fiecare an. Când pământul e acoperit de zăpadă, nici nu-ți vine să crezi că ogoarele vor fi împânzite de semănături primăvara. Dar copacii înmuguresc, aerul se încălzește și iarba înverzește. Dacă natura reînvie, poate reînvia și Isus.

Ceea ce este important este respectarea Sfintei Scripturi ca unică lege și mântuirea prin credința în Isus. Numele și formele nu contează.

”Cu toate că sunt în închisoare, eu sunt liber. Isus m-a eliberat de vinovăția mea, de întunericul din cugetul meu. Pot fi recunoscător evenimentelor de la 23 August că m-au eliberat de fascism, dar pentru cealaltă eliberare, de ceea ce este trecător, de moarte, Îi mulțumesc lui Isus.”
Comandantul a sărit în picioare:
”Prostia asta să i-o spui lui Gagarin! El a fost sus în spațiu, dar n-a văzut nici urmă de Dumnezeu.”
Eu am răspuns că, dacă o furnică s-ar plimba în jurul tălpii pantofului meu, ar putea spune că n-a văzut nici urmă de Wurmbrand.

În spatele tuturor stă o ființă nevăzută: Isus Hristos, care ne-a ținut în credință și ne-a dat forța de a birui.