Un nou antagonist

Vorbeam zilele trecute de un vechi prieten revenit din Germania, numai de bine. Dar comportamentul lui din ultimele zile mă determină să îl bârfesc și să râd de el la greu, știu că nu e frumos, dar trebuie să mi-l scot și eu de la suflet cumva. Mi s-a spus să îl pun într-o cutiuță și să îl las în trecut, să nu mă mai gândesc pur și simplu la el, să nu mai vorbesc despre el. Dar îmi pare rău, eu nu funcționez așa! Și dacă tot mă ajută scrisul și muzica să îmi fac ordine în gânduri, iată, îi voi dedica un articol și un playlist numai lui – știu că nu vor ajunge la el, dar mă vor ajuta pe mine și îl vor face de sfânta minune în fața voastră, prietenii mei de pe blog, ca să nu râd singură. 🙂

Am crezut că, după ce trecem peste tot ce s-a întâmplat, ne vom înțelege la un moment dat ca frații, sau măcar vom fi prieteni, mai apropiați dacă se apropie și el de prietena pe care i-am recomandat-o, sau măcar prieteni mai de la distanță cum eram înainte. Dar nicio șansă, nu și-a atins scopul pe care îl avea cu mine, oricare ar fi fost acela, nu mai vrea deloc să aibă de a face cu mine! A părut la un moment dat preocupat de ce a făcut el, dacă a greșit cu ceva, și atunci am zis că merită să-i dau niște explicații, că tot de la niște gesturi necugetate de ale lui a pornit totul. E drept că eu am fost cu exagerările, dar în niciun caz nu m-aș fi repezit la el din senin, nu procedez niciodată astfel, aștept să-mi treacă toate ”năzărelile” :))

Deci… am încercat să îi scriu pe Facebook, de pe alt cont, că eram de mult blocată pe al meu, am rugat o prietenă comună să îi spună ce am de gând să fac, am printat mesajele la sugestia ei și le-am transmis sorei lui. Absolut nimic nu a avut efect, nu vrea și gata :)) Deci nu l-am cunoscut așa înainte, părea cu totul altfel. Se pare că acum i-a căzut masca, sau mi-au căzut mie ochelarii prin care îl vedeam 🙂

Nu-i nimic, că eu păstrez ”epistola” pe care i-am scris-o, așa o numesc eu. Am împărțit-o și pe capitole și versete ca în Biblie, totul structurat, cronologic, să priceapă și proștii :)) Și e plină de sfaturi și predicuțe amestecate cu glume, cum mi-e stilul. Dacă nu vrea să o citească el, o mai recitesc eu uneori și râd și mă minunez singură ce deșteaptă si amuzantă sunt :)) Dacă el se crede irezistibil, acuma să mă laud și eu cu ceva 🙂 Și când am chef să râd de fața lui, că are asupra mea un efect de clovn, chiar dacă stă serios, intru pe conturi false de social media și mă uit ce a mai postat. Ce dacă m-a blocat, se pune el cu domnișoara programator :)) Poate îi sparg și conturile dacă îmi prind mintea, dar oricum nu merită efortul. Nu știu dacă vede când mă uit pe statusurile lui, nu prea cred, dar dacă vede, sper să își închipuie că are o vreo admiratoare secretă 😉 Și cu timpul, când mă voi sătura de râs, voi renunța și la aceste acțiuni.

Deci nu a fost și nu va fi niciodată fratele meu, e doar un biet antagonist, ca și prietena cu energiile negative. Am zis eu la un moment dat că au venit doi blonzi să producă haos în viața mea. Blonda a plecat, blondul e pe ducă de asemenea, cică se pregătește să plece în SUA, habar nu am dacă definitiv sau pe ce perioadă, dar nici că mă mai interesează.

Și prietena cu care aș fi dorit să-l cuplez… altă antagonistă. De ea am fost cea mai apropiată și avem ani de prietenie în spate, dar totuși ea mi-a făcut cea mai urâtă fază. Intenționat mi-a nenorocit o relație, dar pe care am reparat-o eu de curând, sau cel puțin așa sper, și în procesul de reparații am folosit povestea cu blondul pentru puțină atmosferă :)) Nu aveam de gând să procedez așa, dar asta a ieșit până la urmă, no spuneți voi că nu mă pricep 🙂

Și să încheiem cu un playlist dedicat domnului blond care se crede ”idolul femeilor” :))
Farewell my so called love – YouTube

Citate favorite

IMG_1669Este din nou luni și e timpul pentru ”Citate favorite”, serial găzduit de către doamna Zinnaida, și un nou episod din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

Maria ar fi dorit să audă câte ceva din viața veselă a Janetei de altădată, despre întâlnirile cu prietenii și colegii ei, despre serbările de binefacere, și altele. Dar Janetei nu-i ardea acum de rememorări.
– O, nu, nu vreau să-mi amintesc de toate acestea acum. De când am fost izolată complet într-o celulă, am învățat să prețuiesc chiar cel mai mic zâmbet de bunăvoință mai mult decât toate aceste deșertăciuni.

Orice om, chiar și un torționar care se întâlnește în viață cu un creștin, găsește acolo, în inima creștinului, un locșor unde chipul său hidos e văzut sub o altă lumină, având un chip înfrumusețat. Noi îl înțelegem. Chiar dacă el e văzut de alții ca un criminal, pentru noi el devine o ființă care are dreptul la dragostea noastră.

Paula era de acord că imnurile și odele de preamărire pentru ”genialul Stalin” erau idioate.
– Dar, spunea ea, nici imnurile acelea de ”slavă închinate lui Dumnezeu” nu mi se par cu mult mai justificate.
I-am spus:
– Diferența dintre acestea e că unele laudă pe Creatorul tuturor făpturilor, iar celelalte aduc glorie unei creaturi cu o minte bolnavă, care a ucis milioane de ființe omenești.

– Pentru ce zâmbești acum? s-a răstit comandanta la mine, vânătă de furie.
– Zâmbesc pentru ceea ce văd în ochii dumitale.
– Da? Și ce vezi, mă rog?
– Mă văd e mine însămi: impulsivă, așa cum eram eu odată, o fire iute și mânioasă. Dar aceasta a fost până în ziua când am învățat ce este adevărata iubire. Adică, să fii gata a te sacrifica pentru adevăr. De atunci mâinile mele nu s-au mai ridicat să lovească pe nimeni.
Comandanta și-a lăsat mâna să-i alunece în jos, iar eu am continuat:
– Dacă te vei uita în ochii mei, te vei vedea pe dumneata însăți așa cum Dumnezeu voiește să te transforme.

Nu e pentru prima oară că oamenii devin victime ale unui dictator care râvnește a uzurpa tronul lui Dumnezeu, acuzându-L. Stalin îmi amintește mereu de Faraon din vechime: munca de sclavi, progromurile, teroarea – toare aceste se repetă acum: un om încearcă să ia locul lui Dumnezeu! Dar Faraon a crescut chiar în casa lui, ca pe unul din familia lui, tocmai pe acela care avea să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu împotriva sa: pe Moise. Da, în Psalmul 2 ni se spune că și Dumnezeu râde câteodată. (După mulți ani de atunci, mi s-a părut într-o zi că aud din nou acel râs al lui Dumnezeu: Svetlana însăși, fiica lui Stalin, e una din convertitele Bisericii subterane din Rusia, astăzi).

Pe când era dusă prin coridorul lung spre locul de execuție, tânăra a rostit cu voce puternică Crezul creștin, și ecoul vocii ei a răsunat clar prin tavanul boltit, fiind auzit în toate celulele. Erau aceleași cuvinte ale Crezului pe care-l rostim în Biserică. Dar cuvintele rostite de tânăra martiră aveau multă putere, pentru că ea credea și prețuia fiecare cuvânt din el. Dându-și viața pentru slava lui Dumnezeu, ea a fost primită în viața de glorie eternă.

O țărancă, Manuilă, care muncea lângă mine, mi-a povestit cum, după ce li se luase tot ce mai aveau, soțul ei zisese:
”Doar cartea de cântări ne-a mai rămas. Hai să cântăm Domnului, mulțumindu-I că adevăratele noastre comori ne așteaptă în ceruri și de acolo nimeni nu ni le va mai lua.”

– Cine mai are azi nevoie de Dumnezeu, când spitale atât de moderne și avansate ca acesta sunt libere și la îndemâna fiecăruia?
– Domnule locotenent, am răspuns eu, cât timp oamenii vor trăi pe pământ vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu, care dă și viață și sănătate. Oricine locuiește într-o casă știe că ea a fost plănuită de un arhitect, după cum oricine e invitat la un banchet știe că bucatele servite au fost preparate de un bucătar. Noi, oamenii, suntem cu toții invitați la acest mare banchet, care se află în lumea aceasta plină de lucruri minunate: de soare, lună și stele, ploaie care face să rodească pământul, de fructe de tot soiul. Știm că Cel care a pregătit toate acestea pentru noi este Dumnezeu.

 

Citate favorite

IMG_1669Doamna Zinnaida ne invită din nou la serialul ”Citate favorite”, iar eu continui cu ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

În adevăr, familia noastră îi ajutase pe țiganii care se întorceau goi, flămânzi și lipsiți de toate din lagărele naziste. Iar acum părea că soarta hotărâse să ne primim răsplata. Singura persoană dintre miile de deținuți de la Canal căreia nu i se furase niciodată nimic am fost eu. Unele țigănci îmi preziceau că într-o bună zi mă voi reuni cu soțul și copiii mei, că vom călători peste mări și țări și ne vom găsi acolo fericirea. Dar nu-mi puteam închipui că prezicerea lor se va împlini abia peste 15 ani.

Vântul ne biciuia obrajii și ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârșit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deținuți, escortați de ambele părți de gardieni înarmați. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puțin înapoi, ceea ce era interzis), lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporții uriașe, cu multe mâini și picioare, orb, neavând alt scop decât a munci pâna la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoși, sclavii israeliți din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriașele piramide ale lui Faraon.

În adevăr, aceste doamne de societate erau cele mai de compătimit. Viața era mai grea pentru ele ca pentru celelalte, pentru că avuseseră cel mai mult de pierdut din punct de vedere material, iar resurse lăuntrice, sufletești nu aveau ca să-și poată compensa golul. Amintirile cu care se hrăneau acum erau partidele de poker, ultima modă de pălării sau vreun sfârșit de săptămână petrecut cu iubiții lor. Nu e deci de mirare că aceste femei erau primele victime ale depresiilor nervoase și ale altor suferințe de ordin fizic. În schimb, femeile religioase erau rugate cu regularitate, după fiecare zi de muncă, de către vecinele lor de suferință, să le mai povestească câte ceva din Biblie. Cuvintele Scripturii ne întăreau, ne îmbogățeau, ne dădeau nădejde și mântuire.

Când eram copilă, uram noaptea. Acum însă o doream, după munca extenuantă de rob. Și cu toate acestea, când venea noaptea îmi venea greu să ațipesc. Atunci mă rugam pentru vecinele mele, pentru ceilalți deținuți, ca și pentru milioanele de prizonieri din lumea comunistă. Mijloceam în rugăciune și pentru creștinii din țările libere, care-și dormeau netulburați somnul în paturile lor, ca și pentru aceia care – așa cum îmi închipuiam – se rugau și ei în acea clipă pentru noi.

Există două lumi: lumea materială și lumea spirituală. Porunca ”Să nu furi” se aplică numai în ce privește lumea materială. În cea spirituală poți fura tot ce vrei: cunoștințe, educație, înțelepciune. Dacă îmi furi ceva din lumea materială, eu am o pagubă; dar dacă îmi iei ceva din cea spirituală, eu nu pierd nimic. Astfel, eu nu te condamn pentru că furi. Problema e că tu nu știi ce trebuie să furi, ce este de cel mai mare preț. Orice ai fura din lumea materială astăzi, vei pierde mâine sau poate mai târziu, când vei părăsi lumea aceasta. Dar dacă ai fura mai degrabă înțelepciune și cunoștință de Dumnezeu, aceste averi vor rămâne ale tale pentru veșnicie.

Observând tinere de categoria ei împărțindu-și puțina hrană cu alte ființe flămânde, am învățat să nu consider pe niciun om pe deplin rău. Mi-am amintit de Sven Hedin, un povestitor care călătorise mult prin regiunile Tibetului. El relata că, în timp ce popoarele Europei își hrănesc numai păsările de casă pentru a se hrăni apoi cu ele, tibetanii obișnuiesc să pună bucăți de pâine pe stânci pentru hrana păsărilor sălbatice. Autorul însuși fusese o dată salvat de la moarte prin foamete când, cu ani în urmă, rătăcindu-se prin acele locuri pustii, găsise din când în când pe stânci aceste bucăți de pâine. Nu sunt oare și păsările sălbatice făpturile lui Dumnezeu, Creatorul a toate? Până și ucigașele dovedeau, nu o dată, că erau în stare să facă fapte bune, fără a se aștepta la nimic în schimb.

Desigur că se iscau adesea și neînțelegeri pe teme religioase printre diferitele femei, având religii și credințe atât de diferite. Dar tonul nu mai era agresiv și militant ca altădată. Un pact nescris de înțelegere mutuală exista între noi. Căci, dacă atunci când eram libere nu puteam trăi una lângă alta fără certuri sau discuții de acest gen, aici în închisoare nu mai aveam ce împărți. Eram toate surori de suferință; nu mai era nicio deosebire între noi.