Etichetele pe care le pun oamenii

Un elev a lipit pe spatele colegului său o hârtie, pe care scria „Sunt prost”, și a rugat restul clasei să nu-i spună băiatului. Copiii s-au distrat toți pe seama bietului coleg, fără ca acesta să-și dea seama ce se întâmplă.

A venit ora de matematică, iar profesorul a scris o problemă dificilă pe tablă. Nimeni nu a putut să o rezolve, cu excepția băiatului etichetat. Pe fondul chicotelilor colegilor, a mers la tablă și a rezolvat problema.

Profesorul a cerut clasei să îl aplaude și să îi ia hârtia de pe spate. Apoi le-a spus tuturor:
“De-a lungul vieții, oamenii îți vor pune etichete cu multe cuvinte urâte și neadevărate, pentru a îți opri progresul!
Dacă al vostru coleg ar fi știut despre eticheta voastră, cu siguranță nu s-ar fi ridicat să răspundă la întrebare! De aceea, tot ceea ce trebuie să faci în viață este să ignori etichetele pe care ți le pun oamenii și să profiți de fiecare oportunitate pentru a învăța, a crește și a progresa!
Un alt lucru trist este că acest elev nu a avut printre voi niciun prieten loial, care să îi fi spus despre etichetă, sau să i-o fi dat jos.”

Nu contează câți prieteni ai, contează loialitatea lor. Loialitatea e testul adevăratei prietenii. Dacă nu ai prieteni sinceri, care să te apere și în lipsa ta, care să te vegheze, să te protejeze și cărora să le pese cu adevărat de tine, îți este mai bine singur.

(poveste preluată)

Advertisement

Povestea celor doi prieteni

Doi prieteni călătoreau prin deșert. La un moment, dat s-a ivit o neînțelegere între ei și unul l-a lovit pe celălalt peste obrazul drept. Fără a spune un cuvânt, cel lovit a scris pe nisip:
”Astăzi, prietenul meu cel mai bun m-a lovit peste obrazul drept.”

Au mers mai departe, până au ajuns la o oază. Au hotărât să se scalde împreună. Prietenul, care a fost pălmuit, era cât pe ce sa se înece, dar celălalt l-a salvat. După ce și-a revenit, cel salvat a dăltuit în stâncă:
“Astăzi, prietenul meu cel mai bun mi-a salvat viața!”

Călătorul, care îl pălmuise și apoi îl salvase pe cel mai bun prieten al său, a întrebat: 
“Când te-am rănit, ai scris pe nisip, iar acum dăltuiești în piatră. De ce?”
Și celălalt a răspuns:
“Când cineva ne rănește, trebuie să scriem pe nisip, de unde vânturile iertării pot șterge cele scrise. Dar când cineva ne face un bine, trebuie să cioplim în piatră, de unde nici o furtună nu va putea șterge cele scrise.”

Învață să-ți scrii rănile pe nisip și să dăltuiești în piatră experiențele tale cele mai frumoase!

(poveste preluată)

De pe la femei adunate

Eram într-o tabără când am auzit de la o prietenă expresia: ”Fac îngerii poze”. A fost o metaforă foarte reușită pentru fulgere, pe care am reținut-o și am mai spus-o și altora. O vecină mi-a zis că se teme de furtună, iar băiețeii ei, și mai și. Atunci i-am sugerat să îi calmeze cu această expresie când mai tună și fulgeră pe afară, și a răspuns că, dacă îngerii fac poze, sigur nu le va mai fi frică. 🙂

Apropo de fulgere, altă fată mi-a spus că eu vin și plec ca o furtună. Nu neaparat că tun și fulger, deși mai fac și din astea, ci că sunt foarte rapidă și uneori oamenii nici nu reușesc să spună ce au de spus, ca pe mine m-au și pierdut din vizor.

Mai are cineva pe aici probleme cu somnul? Că la mine așa se manifestă stresul, îmi fură somnul, nu mă mai fură somnul pe mine. Eram cu niște prieteni și eu iar am vărsat ceva pe jos, de neîndemânatică ce sunt, sau mai degrabă de repezită. Și m-a întrebat o fată:
– Ești îndrăgostită?
Eu am răspuns:
– Da, de moș Ene, dar lui văd că nu îi prea place de mine.

Ani mai târziu, m-am împrietenit cu o fată, care mi-a spus:
– April, am o veste proastă pentru tine, Biblia spune că în cer nu va mai fi noapte. Când să te odihnești și tu…
Dar eu m-am bucurat:
– Ce veste proastă? Asta e o veste extrem de bună! Înseamnă că nu voi mai avea nevoie de somn, voi trăi și fără el – trai pe vătrai! Acolo-i de mine!

Am o prietenă de vârsta surorilor mele, cu care mă înțeleg foarte bine, că suntem cam pe aceeași minte. Am fost odată la mare amândouă, și atunci am remarcat o diferență între noi: am intrat în apă și ea insista să rămânem unde suntem, ca să nu ne pierdem cumva, să ieșim în apă tot pe unde am intrat. Dar eu am protestat: ”Ce, parcă nu putem merge pe nisip înapoi până la prosoapele noastre, și dacă ieșim din apă prin altă parte?” Dar apoi am zis că mai bine tac, și decât să ne certăm, am lăsat-o pe ea acolo și am plecat de una singură să urmăresc valurile. 🙂

Când mi-a spus că ea își pregătește hainele pentru a doua zi de seara, mi-a venit să râd, gândindu-mă la mine, cum mă las condusă dimineața de inspirația de moment. Și nu sunt vreo întârziată, doar că mi se pare prea mare efortul, să mă gândesc de seara ce voi îmbrăca a doua zi, că cine știe cum mă trezesc, cu fața la cearceaf sau invers. 😂 Dar e bine că reușim să ne înțelegem, în ciuda diferențelor noastre, iar când ne mai enervăm una pe alta, ori ne cerem scuze, ori o lăsăm baltă până nu începe o ceartă adevărată.

Altă prietenă, mai din topor, așa ca mine, zicea că la ea vin numai caii, fără prinți. Iar în timp ce eu îi povesteam de nu știu cine, se mai trezea câteodată vorbind:
– Aham… și calul ce-a zis?
Nu am întrebat-o niciodată ce vrea să spună, dar am dedus că era un fel de expresie folosită în loc de: ”Auzi și la ăla/aia, ce îi mai poate mintea!” Iar eu, când povestea ea ceva de râs sau care mi se părea incredibil, ziceam în glumă: ”Nu mă-nnebuni!” Altă vorbă, pe care o foloseam când vorbeam de băieții care ne-au amărât viața, era: ”Drop it!” – adică: mai dă-i pace la amețitul ăla!

Și închei, povestindu-vă cum mă distram eu noaptea, de una singură, prin tabără. Nu făceam prostii, nu vă speriați, doar ieșeam cu lanterna la toaleta de afară. Eram într-o cameră mare toate fetele, dormeam pe saltele direct pe podea, iar una dintre fete s-a răstit la mine, de m-a și speriat:
– Cine-i acolo? Stinge lumina odată!
După aceea mi-am dat seama că vorbea în somn, nu avea ea treabă cu mine, dar o fi deranjat-o și prin somn lumina lanternei mele. 🙂

Nepotul meu preferat

Deocamdată am doi nepoți prin alianță, căsătoriți cu două nepoate cu același nume. Se pare că fratele meu n-a avut inspirație la primul copil și a pus același nume, pe care l-a ales sora mea din Austria pentru fata cea mare. 🙂 Cu nepotul din Austria nu am reușit să povestesc prea multe, a părut mult mai deschis pe Facebook, dar cine știe ce îl preocupa când am ajuns eu pe la ei pe acasă. În schimb, nepotul din România se trage de pe la Bacău, deci ne întrecem în umor moldovenesc. 😂 Eu sunt bucovineancă, de fapt, asezonată și cu ceva umor ardelenesc, deci ne înțelegem de minune. A și zis că eu sunt prietena lui cea mai bună din familia asta, cu mine se înțelege cel mai bine. O fi și faptul că între noi e diferența de vreo 7 ani, pe când frații mei sunt deja din altă generație.

Prima glumă a lui, pe care mi-o amintesc, a fost când a văzut o poză cu mine sprijinită pe un copac, mai strâmb de felul lui. A zis că s-a înclinat copacul de la greutatea mea. 😂 Atunci m-a prins fără replică, dar oricum am râs de ce i-a putut trece prin cap. S-a simțit după aceea cam prost, a crezut că m-a jignit, dar eu n-am nicio treabă cu glumele care au un sâmbure de adevăr în ele. 🙂

Pe parcurs m-am prins ce îi poate mintea și am început să îi răspund și eu. Urcam spre cascada Bâlea și nepoata mea era la începutul primei sarcini. Nepotul s-a făcut că vrea să o ia în față, că doar el e bărbat, dar eu i-am replicat că ar trebui să stea în urma soției, să aibă grijă să nu cadă, mai ales că e însărcinată. Cred că am spus asta cam mușcător, că n-a mai răspuns nepotul nimic. 😜

Apoi a venit la mine acasă și eu mă chinuiam cu ceva, iar el a venit și a rezolvat treaba imediat. A trebuit neaparat să se laude:
– Vezi ce înseamnă o mână de bărbat?
Dar eu nu am putut să tac:
– Păi acuma, trebuie să fiți și voi buni la ceva, nu?

După ce m-am mutat, l-am chemat să mă ajute cu ceva și nu prea avea timp, a zis că aș avea nevoie de un bărbat la casa mea. Atunci l-am întrebat:
– Și la ce târg să mă duc, ca să-l găsesc?
L-a pufnit râsul și mi-a întors-o:
– Păi caută și tu pe OLX!

La un moment dat îmi tot spunea de vărul lui din Bacău, dar eu nu eram încântată deloc și l-am întrebat ce părere are vărul. Cică nici vărul nu voia, că suntem neamuri. Și mie mi s-ar părea penibil să mă căsătoresc cu cineva care e deja în familie, chiar dacă doar prin alianță. A mai fost vorba la un moment dat de o rudă a cumnatului din Austria, și nici nu am vrut să aud. Dar nepotul a insistat de câteva ori cu vărul lui, și eu aveam de fiecare dată alt răspuns, până ce m-am plictisit și i-am transmis să schimbe gluma, că asta a expirat.

Un răspuns mai ieșit din comun la gluma asta a fost când nepoata mea îmi povestea ceva despre o carte, care avea și un bancher prin ea. Atunci nepotul a zis că și vărul lui e bancher, are comoară în cer, că a dat mulți bani pentru misiunea creștină. Dar eu i-am servit replica:
– Să știi că nevasta se întreține pe pământ, nu în cer!

Am zis că mergem la Brașov să ne dăm cu parapanta și a căzut planul în baltă, că suntem amândoi cam pârliți în perioada asta. 😂 Dar ne vom găsi noi distracții mai puțin costisitoare, a rămas că îi voi arăta pe unde mă tot plimb eu, poate punem și de un grătar o dată. Altă nepoată mai tânără mi-a zis că mi-am găsit prieten, așa că să nu mă mai plâng. 🤣

Ajutoarele mele de nădejde

Trebuie să dedic o postare celor doi colegi care au dus greul alături de mine în ceea ce privește “softul vieții” (nu îi spun numele, să nu divulg secretele companiei, dar așa îl numeam – “al vieții” 🤪). Eu am fost numită “mămica softului”, lor cum să le spun, “unchii softului”, ce ziceți? 😂

Prima dată a fost M, care mi-a fost de mare ajutor, a lucrat într-un limbaj de programare destul de greu, ca un erou. 😀 Dar, încet încet, s-a fofilat pe alte proiecte mai interesante. Însă, nici după aceea nu l-am lăsat în pace, o dată ca să mă ajute la ceva ce nu reușeam singură – problemă care a fost rezolvată instant de al doilea cap luminat 😂 – și de două ori pentru că l-am confundat cu alt M. Erau în același grup de chat, numit “Friends”, și din neatenție îi scriam tot celui care nu trebuia. 😂 Și să vedeți aici conversație inteligentă, încep eu:

– M, nu mergem o dată în pauză? Că A (soția lui) nu îmi răspunde, cred că e supărată pe R. (altă colegă)
– April, oprește-te, sunt celălalt M!
– Aoleu, iar am greșit adresa?
– Ce-mi dai să nu-i spun la R?
– Îți dau de lucru la softul vieții dacă îi spui!
– Gata, gata, m-ai convins.
– Napăi așa nu se mai poate, fac un grup cu softul vieții si te pun acolo. Îmi pare rău, dar ești retrogradat din grupul de “Friends”.
Dar nu s-a supărat colegul, dimpotrivă, a fost onorat că înainte era în grupul de prieteni. 😂

Al doilea a venit mai târziu și ne încânta în fiecare zi cu apăsări energice pe tastatură și conversații private la telefon. Cine a fost desemnată să îi facă observație? Bineînțeles că eu, poate pentru că aveam biroul în fața lui, poate pentru că trânteam totul în față oamenilor, fără jenă. 😂 Am cam trântit-o și de data asta, nu i-a prea convenit colegului, dar curând s-a învățat cu mine și ne-am înțeles foarte bine. A zis la un moment dat că îmi cumpără Renaultul vechi și îl recondiționează, că e valoros, dar nu s-a ținut de cuvânt. 😂

Am făcut amândoi pe centraliștii, când colegii de la IT au schimbat niște setări și parolele tuturor nu au rămas salvate, până ce eu m-am enervat și am trimis un email la toată lumea, să apeleze la șefii lor de echipă pentru această problemă. 🤪 Mai vorbesc uneori cu al meu coleg “de suferință” și acum, a revenit din Germania exact la compania unde lucrez eu, fără să ne fi înțeles dinainte. Din păcate, acum lucrăm de acasă, nu mai putem face mișto unul de altul ca în vremurile bune. 😂

Oare ne pasă cu adevărat?

singuratateDe multe ori m-am simțit o străină printre oameni, de parcă aș fi picat pe pământ de pe altă planetă. Priveam la ceilalți și toți își vedeau înainte de viața lor, numai eu nu-mi găseam locul nicicum. Oamenii din jurul meu păreau fericiți… păreau, dar numai ei știau ce era în sufletul lor. Cine știe câți se mai simțeau pe dinafară… Oare nu are fiecare om, la un moment dat în viață, parte de sentimentele acestea de înstrăinare? Dar cine recunoaște asta? Mai degrabă oamenii caută să le ascundă undeva în adâncul sufletului și se străduiesc să păstreze aparențele unei vieți normale, ba chiar împlinite.

Dacă așa stau lucrurile, nu suntem cu toții niște prefăcuți? Când ne întreabă cineva ce mai facem, automat răspundem: ”Bine!” Dar numai noi știm cât de bine facem de fapt. Unii prieteni m-au sfătuit să spun întotdeauna că sunt bine și așa voi fi! O mostră de gândire pozitivă, cum ar veni… Dar oare nu pot să fiu sinceră și recunosc când nu îmi merge chiar așa de bine, când am vreo problemă sau când nu mă simt în apele mele? Ori pe oameni nu îi interesează cu adevărat ce faci, doar încearcă să fie politicoși și răsuflă ușurați când aud inevitabilul: ”Bine”, semn că și-au făcut datoria socială. Oare nici pe prietenii noștri nu îi interesează cu adevărat cum suntem, și ei așteaptă doar un ”Bine” drept răspuns? Le-o fi prea greu cu ale lor ca să mai asculte și poverile altora?

Dar eu, oare ce răspuns aștept când întreb pe cineva cum îi mai merge? Cred că depinde de persoană, de cât de apropiată sunt de ea, sau poate chiar de starea mea din acel moment… poate chiar nu sunt dispusă să ascult pe cineva plângându-și neajunsurile. Dar revenind la sentimentele de inadaptare… poate comunicarea mai bună cu cei din jurul meu, dorința de a asculta și a ajuta – chiar și numai cu o vorbă bună – ar fi de folos ca să mă simt un om normal printre oameni. Ce-ar fi să fac un experiment, atunci când mă simt singură, să încerc să îndulcesc viața cuiva?

(Sursă imagine: Dr. Lill’s Blog)

Este foarte bine!

Povestea regelui si a prietenului sauPovestea spune că un rege african avea un prieten foarte bun, din copilărie. Acest prieten avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se afla, să reacţioneze la fel:
“Este foarte bine!”

Într-o zi, regele şi prietenul său se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege. Din greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a spulberat regelui unul dintre degete. Examinând situaţia, prietenul a remarcat ca de obicei:
“E foarte bine!”
Auzind acest lucru, regele a replicat:
“Nu, nu e bine deloc!”
Și a ordonat ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.

Un an mai târziu, regele vâna într-o zonă aflată la marginea regatului său şi, urmărind prada, a fost capturat de canibali, care l-au dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l “prepare”. Unul dintre canibalii care voiau sa dea foc “grătarului” a observat că regele nu avea degetul mare. Fiind superstiţiosi, aveau ca regulă să nu mănânce pe nimeni care nu era “întreg”.  În concluzie, l-au eliberat pe rege.

La întoarcerea acasă, regele şi-a reamintit de întâmplarea de la vânătoare când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, a ordonat ca prietenul lui să fie eliberat.
“Ai avut dreptate!”, i-a spus regele prietenului proaspat eliberat. “A fost foarte bine că mi-am retezat degetul”.
Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.

“Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru.”
“Nu”, a replicat prietenul său. “Este foarte bine!”
“Ce vrei să spui cu asta? Cum poate fi bine să-ţi trimiţi prietenul la puşcărie un an?”
“Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine atunci când te-au prins canibalii!”

(Autor necunoscut
Sursă imagine: Un site al cărui nume nu-l pot scrie :))