Oare ne pasă cu adevărat?

singuratateDe multe ori m-am simțit o străină printre oameni, de parcă aș fi picat pe pământ de pe altă planetă. Priveam la ceilalți și toți își vedeau înainte de viața lor, numai eu nu-mi găseam locul nicicum. Oamenii din jurul meu păreau fericiți… păreau, dar numai ei știau ce era în sufletul lor. Cine știe câți se mai simțeau pe dinafară… Oare nu are fiecare om, la un moment dat în viață, parte de sentimentele acestea de înstrăinare? Dar cine recunoaște asta? Mai degrabă oamenii caută să le ascundă undeva în adâncul sufletului și se străduiesc să păstreze aparențele unei vieți normale, ba chiar împlinite.

Dacă așa stau lucrurile, nu suntem cu toții niște prefăcuți? Când ne întreabă cineva ce mai facem, automat răspundem: ”Bine!” Dar numai noi știm cât de bine facem de fapt. Unii prieteni m-au sfătuit să spun întotdeauna că sunt bine și așa voi fi! O mostră de gândire pozitivă, cum ar veni… Dar oare nu pot să fiu sinceră și recunosc când nu îmi merge chiar așa de bine, când am vreo problemă sau când nu mă simt în apele mele? Ori pe oameni nu îi interesează cu adevărat ce faci, doar încearcă să fie politicoși și răsuflă ușurați când aud inevitabilul: ”Bine”, semn că și-au făcut datoria socială. Oare nici pe prietenii noștri nu îi interesează cu adevărat cum suntem, și ei așteaptă doar un ”Bine” drept răspuns? Le-o fi prea greu cu ale lor ca să mai asculte și poverile altora?

Dar eu, oare ce răspuns aștept când întreb pe cineva cum îi mai merge? Cred că depinde de persoană, de cât de apropiată sunt de ea, sau poate chiar de starea mea din acel moment… poate chiar nu sunt dispusă să ascult pe cineva plângându-și neajunsurile. Dar revenind la sentimentele de inadaptare… poate comunicarea mai bună cu cei din jurul meu, dorința de a asculta și a ajuta – chiar și numai cu o vorbă bună – ar fi de folos ca să mă simt un om normal printre oameni. Ce-ar fi să fac un experiment, atunci când mă simt singură, să încerc să îndulcesc viața cuiva?

(Sursă imagine: Dr. Lill’s Blog)

Este foarte bine!

Povestea regelui si a prietenului sauPovestea spune că un rege african avea un prieten foarte bun, din copilărie. Acest prieten avea obiceiul ca, indiferent de situaţia în care se afla, să reacţioneze la fel:
“Este foarte bine!”

Într-o zi, regele şi prietenul său se aflau la vânătoare. Prietenul încărca şi pregătea armele pentru rege. Din greşeală, o armă s-a descărcat şi i-a spulberat regelui unul dintre degete. Examinând situaţia, prietenul a remarcat ca de obicei:
“E foarte bine!”
Auzind acest lucru, regele a replicat:
“Nu, nu e bine deloc!”
Și a ordonat ca prietenul lui să fie aruncat în închisoare.

Un an mai târziu, regele vâna într-o zonă aflată la marginea regatului său şi, urmărind prada, a fost capturat de canibali, care l-au dus în satul lor. L-au legat de un proţap şi se pregăteau să-l “prepare”. Unul dintre canibalii care voiau sa dea foc “grătarului” a observat că regele nu avea degetul mare. Fiind superstiţiosi, aveau ca regulă să nu mănânce pe nimeni care nu era “întreg”.  În concluzie, l-au eliberat pe rege.

La întoarcerea acasă, regele şi-a reamintit de întâmplarea de la vânătoare când îşi pierduse degetul şi, cuprins de remuşcări, a ordonat ca prietenul lui să fie eliberat.
“Ai avut dreptate!”, i-a spus regele prietenului proaspat eliberat. “A fost foarte bine că mi-am retezat degetul”.
Şi a început să-i povestească păţania cu canibalii.

“Îmi pare foarte rău că te-am trimis la închisoare atâta vreme. A fost urât din partea mea să fac acest lucru.”
“Nu”, a replicat prietenul său. “Este foarte bine!”
“Ce vrei să spui cu asta? Cum poate fi bine să-ţi trimiţi prietenul la puşcărie un an?”
“Dacă n-aş fi fost în puşcărie, aş fi fost cu tine atunci când te-au prins canibalii!”

(Autor necunoscut
Sursă imagine: Un site al cărui nume nu-l pot scrie :))