Colierul de perle

20140616_155223Jenny era o fetiță frumoasă de cinci ani. Într-o zi, în timp ce era în magazin împreună cu mama ei, a văzut un colier de perle false, care costa 2,5 dolari. Cât de mult și-l dorea… așa că mama i l-a cumpărat.

Jenny își iubea perlele! Le purta pretutindeni: la grădiniță, când dormea și când ieșea cu mama ei. Jenny avea un tată care o iubea foarte mult și îi citea mereu povești, înainte de culcare. Într-o seară, după ce i-a citit povestea, tatăl a întrebat-o:
– Jenny, tu mă iubești?
– O, da, tată!
– Atunci dăruiește-mi mie perlele tale.
– O, tată, nu perlele! Nu pot să ți le dau! Dar ți-o dau pe Rosita, păpușa mea preferată. E bine, tata?
– O, nu, fetiță, lasă, nu contează.

O săptamână mai târziu, tatăl a întrebat-o din nou:
– Jenny, tu mă iubești?
– Da, tată, știi cât de mult te iubesc!
– Atunci dă-mi mie perlele tale.
– O, tată, nu perlele! Dar ți-l dau pe Lazos, calul meu de jucărie. Este preferatul meu, tata…
– O, nu, fetițo, lasă… somn ușor!

După câteva zile, când tatăl intră în camera ei să-i citească povestea, Jenny stătea pe pat și, cu tremur în voce, i-a zis:
– Ia, tata!
Și i-a întins mâna în care se afla prețiosul colier. Tatăl cu o mână a luat colierul și cu cealaltă a scos din buzunar o cutiuță de catifea albastră, în care erau perle adevărate. Le păstrase acolo, așteptând ca Jenny să renunțe la acel colier ieftin, ca să-i poată oferi unul de valoare.

Așa e și cu Tatăl nostru ceresc. El așteaptă ca noi să renunțăm la lucrurile fără valoare din viața noastră, pentru ca El să ne dea comori neprețuite.

(Sursă imagine: Bloomsbury Manor)

Fărâmiturile negresei

1brownies-october2013-istockphotoDoamna Baughman a fost învăţătoarea mea de școală duminicală în clasa a şasea. Într-o dimineaţă, ea a cumpărat o farfurie cu negrese pentru clasa noastră. În timp ce bunătăţile erau aşezate pe scaunul ei, ea a dat fiecărui copil un bilet de hârtie marcat cu cheltuieli de uz casnic: cheltuiala casei, factură de utilitate, plată de telefon, divertisment, etc.

Biletul meu avea „cheltuiala maşinii”. În scurtă vreme, doamna Baughman a ridicat tava cu negrese şi a început să numească cheltuielile scrise pe foi. Când îi dădeam cheltuielile noastre, ea ne recompensa pe fiecare cu o negresă.

„Cheltuiala maşinii”, a anunţat ea. Am sărit să îmi iau negresa de pe farfurie. În final, ultima negresă a dispărut.

Dar un băiat cu numele Donald îşi ţinea biletul nerecompensat. „Dumnezeu!” a strigat doamna Baughman. Donald veni în faţă sperând că învăţătoarea mai avea o negresă ascunsă undeva.

Cu un cuţit, doamna Baughman a răzuit fărâmiturile de pe fundul tavei în şerveţelul lui Donald. El nu a făcut o afacere prea bună – mă gândeam eu – s-a ales doar cu fărâmituri.

„Negresele reprezintă banii voştri”, ne-a explicat învăţătoarea. „Dacă nu dai imediat lui Dumnezeu partea Sa, probabil El nu va primi nimic, poate cu excepţia fărâmiturilor.”

Niciodată nu am uitat acea ilustraţie. În ziua în care prietenul meu Donald a primit doar fărâmituri de negresă, am învăţat că Dumnezeu ar trebui să aibă primul drept la orice avem.

În anii clasei doamnei Baugham m-am luptat cu dărnicia şi priorităţile. Dar de câte ori îmi amintesc de „Lecţia fărâmiturilor de la școala Duminicală”, îmi amintesc de Cine ar trebui şi trebuie întotdeauna să vină pe primul loc în viaţa mea.

(Sursă: totalschimbat.ro
Imagine: Today’s Parent)