Urme pe nisip

Un om a visat că mergea pe malul mării, alături de Dumnezeu. Pe cer au început să se arate, una câte una, scene din viaţa lui. În multe dintre ele a observat două perechi de urme de paşi pe nisip: urmele paşilor lui şi urmele paşilor lui Dumnezeu.

A remarcat, însă, că de multe ori, de-a lungul vieţii lui, era doar un singur rând de urme. Şi tocmai în momentele cele mai triste şi mai grele! Pus pe gânduri, L-a întrebat pe Dumnezeu:
„Doamne, mi-ai spus că, dacă Te urmez, vei merge alături de mine toată viaţa mea. Dar când am fost în cele mai mari necazuri, a rămas doar un singur rând de urme. Nu înţeleg, de ce m-ai lăsat singur, tocmai când aveam mai mare nevoie de Tine?“

Domnul i-a răspuns:
„Scumpul Meu copil, Eu te iubesc şi nu te voi părăsi niciodată. În momentele de încercare şi suferinţă, ai văzut un singur rând de urme, pentru că Eu te-am luat în braţe!“

(poveste preluată)

Muzică pentru suflet

În ultimul timp, ascult mai mult muzică în limba engleză, că românii parcă nu mai au inspirație, ori traduc cântece, ori nu le prea nimeresc. Rar mai găsesc câte unul care să-mi atingă inima, dar, în schimb, americanii au o groază de cântece, care descriu foarte sugestiv situații practice din viață și mă încurajează mult când le ascult.

La fel e și cântecul de mai jos, care se potrivește foarte bine cu ceea ce trăiesc eu: indiferent dacă am parte de critici sau de lăudători, eu îi dau înainte când știu clar ce am de făcut și știu că Dumnezeu e de partea mea. Cum era o vorbă: cu Dumnezeu împreună formez majoritatea. Gura lumii oricum n-o pot opri, așa că de ce să mai țin cont de ea? Am zis că cei care râd de mine sunt niște oameni de nimic, care nu merită băgați în seamă. Dacă ar fi vorba să mă ajute cu ceva, nu le-ar păsa, așa că le răsplătesc și eu cu aceeași monedă: puțin îmi pasă mie de părerea lor. 😂 I have already won with God on my side. 😁

Despre narcisism

Am mai pomenit eu de narcisism și manifestări de genul acesta în articolele trecute, iar între timp am mai aprofundat subiectul. Ați auzit despre narcisism? Cu siguranță! Eu am avut de a face cu el din plin, mai bine zis oamenii cu astfel de apucături mi-au amărât viața. Cred că sunt un magnet pentru ei, sau ceva, oare numele meu să fie de vină?

Am citit mai multe despre subiectul acesta, că voiam să mă lămuresc de niște lucruri. Și am descoperit că oamenii cu manifestări narcisiste, sau chiar cu tulburări de personalitate de tip narcisist, nu sunt capabili să iubească, doar se folosesc de oamenii din jurul lor. Nu mi-a venit să cred! Încă nu sunt lămurită dacă s-au născut așa, sau lipsa de atenție din partea părinților sau alte neajunsuri i-au determinat să ajungă astfel. Și toate articolele pe care le-am citit erau lipsite de speranță, în sensul că oamenii aceștia nu se pot schimba, doar cei din jur trebuie să învețe cum să nu le mai accepte abuzurile și chiar să rupă orice contact cu ei.

Am rămas pe gânduri… oare Dumnezeu a îngăduit ca unii oameni să se nască așa? Și El nu îi poate oare schimba? Doar că oamenii aceștia nu văd și nu simt nevoie de schimbare, nu apelează la ajutor din partea altora, deci mă gândesc că nu apelează la ajutor nici din partea lui Dumnezeu. Dar dacă se roagă alții pentru ei? Că să îi iei cu forța, să îi duci la psiholog, iar nu merge. Și să reușești să faci asta, vor fi în stare să denatureze adevărul și acolo, nu le va folosi la nimic.

În ce mă privește pe mine, am o listă întreagă cu astfel de oameni, pentru care mă rog, când îmi aduc aminte, că nu sunt prea consecventă în domeniul acesta în ultima perioadă. Dar lucrez la asta. Și în același timp, mă mai analizez din când în când, să nu am și eu trăsături de genul, că e suspect modul în care se tot lipesc toți de mine. Sau poate se dau pe lângă mine doar ca să își ia resursele de care au nevoie, numai că eu nu mai prea am resurse, deci am început pur și simplu să dau oameni afară din viața mea. Cu cât mai mare distanța, cu atât mai bine. Îmi pare rău pentru ei, dar nu știu cum altfel să fac, ca să pot trăi o viață normală și nu tot zbătându-mă după mai mult aer.

Perle despre măritat

Am ajuns la colecția de perle despre un subiect ”fierbinte”, mai ales pentru mine. Oricât aș încerca să mă feresc de el, nu mă lasă alții care vor să mă mărite sau să-mi dea sfaturi nesolicitate, și până la urmă, uneori, ajung să mă gândesc și eu obsesiv la acest subiect. De când eram mai tânără m-au plictisit discuțiile despre măritiș dintre fete, eu sunt o fire mai practică și mă gândeam: ”Până nu pot face nimic concret în domeniul acesta, la ce să-mi tot bat gura?”

Și așa mi s-a spus ”Tace și face” de către un grup de tineri care m-a văzut într-un local la masă cu vreo 4 băieți și doar încă o fată. 🙂 Bine că una dintre fetele din grup era cât de cât prietenă cu mine și a avut curajul să-mi spună. Și atunci eu i-am explicat situația: cei 4 erau toți frați și erau ceva rude cu cumnatul meu din Austria, fata era o prietenă de a lor. Veniseră în vizită în România, cu puțin timp înainte am fost la o nuntă în familie, acum ne-au invitat și pe mine și pe fata asta să ieșim undeva. La un moment dat cred că sora mea sau vreun văr din partea soțului a sugerat ceva între mine și unul dintre cei 4 frați, dar mie mi se părea penibil, fiind deja rudă cu ei, chiar dacă numai prin alianță. Și i-am zis prietenei din grupul respectiv: trebuia să îmi scriu pe frunte ”Suntem rude”, ca să vă lămuriți toți. :)) Poate fata a transmis mesajul mai departe, poate nu, dar eu sunt cu conștiința curată, că până la urmă ce am făcut de fapt? 😉

Aceeași fată care mi-a transmis ”porecla” dată de grupul respectiv (apropo, mi se potrivește foarte bine în orice domeniu), altă dată la o nuntă mă ținea de povești despre măritat și eu am început să casc. S-a mirat cum de mă plictisește un subiect atât de important. 🙂 Și i-am zis aceeași idee de mai sus, apoi am spus că mă plictisesc nunțile în general și asta era una dintre cele mai seci și mai obositoare: doar muzică și povești, nimic organizat care să mai destindă atmosfera, și a durat până la 12 noaptea. A fost un supliciu pentru mine, am zis că eu nu voi chinui niciodată oamenii cu nunta mea, mai bine nu mai fac deloc. 🙂

E un predicator pe care îl apreciez foarte mult, dar când ajunge la subiectul căsătoriei, eu zic că mai dă câteodată și cu bâta în baltă, mai ales când vorbește despre fete. 🙂 Am auzit de la una din surorile mele că a fost invitat la o conferință de tineri și printre altele a spus: ”Unele fete atâta se învârt cu mașina prin parcare, căutând locul perfect, încât nu mai găsesc loc decât la cele pentru handicapați.” Am râs de să cad pe jos când am auzit comparația. :)) Și am zis: ”Eu nu parchez niciodată pe locurile de handicapați! Dacă nu mai găsesc loc de parcare, mă enervez și mă duc acasă!”

Eram și eu de față când i-a scăpat predicatorului altă perlă: ”Unele fete stau în gară și trec trenurile pe lângă ele, iar la final nu mai vine niciun tren și ele Îl întreabă pe Dumnezeu de ce nu le-a purtat de grijă.” Iar a nimerit-o! :)) Eu am zis: ”Hmmm, într-un tren se pot urca mai multe persoane, nu doar una, că doar nu am trenul meu personal.” Și sora mea cea mai mare, altă ”burlacă”, s-a băgat și ea pe fir: ”Eu nu mă urc în orice tren, ci în trenul pentru care am bilet!”

Mai târziu am vorbit personal cu predicatorul, că e și un fel de psiholog, și din nou aceeași concepție: ”Tu și sora ta cea mai mare mereu respingeți băieții.” Eu i-am întors-o de data asta: ”Lăsați, că la fel am auzit și de la fratele meu, ba încă mai interesant spus, că mama ne-a făcut pe amândouă între borcanele cu murături.” :)) Nu zic nimic de sora mea, dar în cazul meu văd că lumea nu înțelege un fapt: am un mecanism natural de apărare față de toți cei nepotriviți. 🙂 E drept că sunt cam dură, dar depinde și de modul în care sunt abordată: singura cerere clară în căsătorie, pe care am primit-o, am tratat-o cu cel mai mare respect și am încercat ca respingerea să fie cât mai puțin dureroasă. Trebuia să fie respingere, pentru că nu simțeam absolut nimic față de băiatul respectiv, deși îl cunoșteam de ceva timp. Eu am făcut greșeala să îl întreb ce mai face, că lucra în străinătate și nu îl mai văzusem de mult timp, eu a trebuit să repar ”furtuna” pe care am creat-o. Și de aici am înțeles că nu numai fetele își fac gânduri aiurea, trebuie să fiu mult mai atentă cum mă port.

Și tot legat de tren, vorbeam o dată cu ”omologul meu masculin” (adică se numește la fel ca mine), dintr-o familie de alți comici din biserica noastră. Și îi povesteam de un exemplu pe care l-am auzit, cum o fată a primit un mesaj, ca din partea lui Dumnezeu, că băiatul la care se gândea și nu era lămurită ce să-i răspundă, e ultimul tren, altul nu va mai veni. Și nu are interlocutorul meu ce lucra, a trebuit să facă mișto: ”Și de la cine a venit mesajul, de la tatăl la tren?” :))

Apoi ce să mai zic de sfaturile care se contrazic singure: unii îmi zic să mă mărit, alții îmi zic că ar fi mai bine să nu. Primul caz e al unui prieten al părinților mei, din SUA, față de care am avut un mare respect, dar care a cam gafat-o la subiectul acesta. Trecusem de 30 de ani și mă întreba la telefon că nu mai mărit, iar eu am zis că nu mă înghesui. Și el răspuns: ”Păi cum nu te înghesui, că e timpul?” Am cam lăsat respectul la o parte când i-am zis: ”Lăsați, că știe Dumnezeu când e timpul pentru fiecare.”

Nu s-a lăsat și a încercat a doua oară, când a venit în România să o viziteze pe mama: ”Eu tot aștept să mă chemi la nuntă!” Eu: ”Puteți să așteptați!” – ca și când: nu mă supăr. Între timp s-a dus și el, s-a dus și mama care mă voia măritată, dar mă voia și 100% pentru ea, nu se putea hotărî – acum n-oi plânge eu că nu le-am putut îndeplini dorința! 🙂

Iar altă prietenă măritată de tânără, trecută de 50 de ani, m-a sfătuit să-mi iau gândul de la căsătorie, dacă tot am 38 de ani. Nu i-am răspuns ei, dar m-am gândit: ”Mi-aș lua gândul, că ar fi mult mai simplu, dar văd că nu reușesc. Și până la urmă, cine e ea să-mi spună să-mi ia gândul la 38 de ani? Nici la 58 n-ar avea acest drept.” Oricum a rămas pentru mine pentru totdeauna: ”sora ia-ți gândul”. Voi avea eu grijă să îi reamintesc ce a zis dacă o voi chema vreodată la nunta mea. :))

Nici cumnatul meu din Germania nu se lasă mai prejos, mă întreba zilele trecute cum e pe unde eram plecată și dacă mi-am găsit jumătatea. I-am zis că e cam pustiu, că așa am nevoie eu să mă relaxez, și că nu am nevoie de jumătate, sunt deja completă, iar faza cu jumătatea e doar o legendă. La asta nu a mai avut replică 😀

Doar una dintre surorile mele e mai practică, la fel ca mine. S-a măritat la 20 de ani și a zis să nu fac la fel ca ea, ci să-mi trăiesc tinerețea până la 30 de ani. Eu am zis: ”Dar cine mă mai ia la 30 de ani?” Ea: ”Se găsește, nu-ți fă tu griji.” Așa că i-am urmat sfatul, fără să vreau, și mi-am trăit tinerețea, dar am și suferit din greu alături de mama, și am lungit-o până la 38 de ani, că mama nu știa de planurile noastre. :)) Și o mai lungesc dacă trebuie până la 40, 50 etc. că filmul ”The intern” dă speranțe și pentru pensionari. :))