Citate favorite

IMG_1669Astăzi la Citate favorite, serial găzduit de către doamna Zinnaida, încheiem cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

Fiecare amănunt era plănuit minuțios dinainte, ceea ce dădea mare intensitate strângerilor acestora. Locul, ora și parola trebuiau știute din timp, iar cei ce luau parte la ele știau că s-ar putea întâmpla să nu se mai întoarcă la casele lor. De aceea, atmosfera era cu totul alta decât cea în care se oficiază slujbele religioase din lumea liberă. Oricine predica Evanghelia atunci știa că aceasta ar putea fi cea din urmă predică a sa și o rostea în acest spirit. Cuvintele sale aveau greutate și autoritate, știind că ele puteau să-i aducă închisoarea și chiar moartea. Cei mai mulți dintre pastorii noștri erau membri ai bisericilor oficiale. Dar, fiind cenzurați la fiecare cuvânt de agenții poliției secrete, ei își împlineau adevărata lor chemare pe ascuns, la întrunirile acestea secrete, aceasta fiind singura cale a credinței în Hristos. Altfel nu se putea, fiindcă tot ce rosteau în biserică era raportat.

Când i-am relatat fiului meu Mihai cum am fost bătute în închisoare și forțate să mâncăm iarbă de pe câmp pentru a ne menține viața, el m-a întrebat:
– Dar cum ai putut răbda toate acestea și n-ai renunțat la credință, nu te-ai lepădat de Hristos?
– În mijlocul acelor suferințe, mi-am reamintit că bucuria – acest dar – este prezentul etern al spiritului creștin. Eu mă simțeam atunci în locurile cerești, în Hristos, de unde nimeni și nimic nu mă putea urni. Încercarea prin care treceam aparținea, de fapt, trecutului. Suferința o trăisem cu mult timp înainte – îmi spuneam – în timp ce realitatea prezentă era bucuria de a mă ști aproape de Domnul meu.

La câteva luni de la eliberarea mea, am fost vizitată într-o zi de unul dintre funcționarii Ministerului de Interne, care a încercat să mă convingă să divorțez de soțul meu.
– La ce bun să rămâi legată de un astfel de soț, un cotrarevoluționar pe care și așa nu-l vei mai revedea vreodată? Logica simplă ar trebui să arate unei femei tinere și inteligente ca dumneata că cel mai bun lucru acum e să divorțezi de acel dușman al poporului. Dacă nu o faci acum, tot o vei face mai târziu. Până când crezi că-ți vei putea menține această atitudine de nesupunere față de stat?
I-am răspuns:
– Eu m-am căsătorit cu soțul meu nu numai pentru vremuri bune. Noi suntem uniți pentru totdeauna și, fie ce-o fi, eu nu voi divorța de el.

Într-o dimineață am primit o carte poștală de la soțul meu. Ochii-mi priveau țintă la acea scriere atât de cunoscută și dragă mie, iar graiul îmi amuțise. Știam că deținuții politici aveau dreptul să scrie numai zece rânduri al ai lor, dar și acestea erau cenzurate înainte de a fi expediate. Dar ce ar fi putut el să-mi scrie după atâția ani, neștiind măcar dacă soția și familia lui mai sunt încă în viață? În cele din urmă mi-am adunat curajul și am început să citesc acel mesaj așteptat de atâta amar de vreme: ”Timpul și distanțele pot stinge doar o dragoste superficială, dar o dragoste adevărată e și mai întărită prin ele.”

În timpul vizitei lui Mihai la închisoare, ultimele cuvinte ale soțului meu Richard pentru el au fost:
– Mihai, singurul sfat pe care ți-l pot da acum, ca tată al tău, este să cauți totdeauna cea mai înaltă din virtuțile creștine: aceea de a păstra dreapta măsură în toate lucrurile.

Cât de mult însetau, într-adevăr, acești trădători după iertare din partea victimelor lor! Dar eu nu puteam să le acord iertarea în amărăciunea adâncă a inimii mele. Sau poate nu voiam să le-o acord. Dar de la un timp am simțit că ceva s-a schimbat în mine. Știam că, chiar și pentru sfinți, poate veni o zi când iubirea de sine e mai puternică decât iubirea pentru Dumnezeu.
Episcopul luteran Mueller – un bun prieten, de altfel – obișnuia să spună că, uneori, cel pe care alții îl consideră un trădător ar putea fi în ochii lui Dumnezeu doar un creștin mai slab. Din acea zi am hotărât să îi iubesc pe toți, oricine ar fi ei, fără a aștepta nimic în schimb.

Ca soție de pastor, mi s-au ivit multe prilejuri de a sta de vorbă cu copii și tineret, în multe împrejurări. Multora dintre ei le-am spus povestirea despre acel băiețaș care stătea la mal, făcând semne unui vapor mare, care tocmai părăsise țărmul. Un om a observat semnele disperate ale micuțului și i-a zis:
– Copile, nu fi prost! Vaporul nu-și va schimba cursul numai din cauza semnelor pe care le faci tu, ca să se întoarcă și să te ia!
Dar vaporul s-a întors la mal și l-a luat pe copil, îmbarcându-l pe vas. De pe punte, copilul a strigat atunci:
– Domnule, eu nu sunt prost. Căpitanul vaporului este tatăl meu.
Tot așa, și noi știm că Cel ce conduce Universul întreg în mersul său e Tatăl nostru și El aude rugăciunile noastre.

Advertisements

Citate favorite

IMG_1669”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand continuă la ”Citate favorite”, serial găzduit de către doamna Zinnaida.

Curăţatul cocinilor se făcea stând ude, flămânde şi pe jumătate goale în lichidul murdar, cărând cu roaba munţi întregi de murdărie, pentru a le găsi iar pline a doua zi, la fel ca înainte. Pierdusem orice nădejde, atât pentru mine cât şi pentru lume în general, şi îmi aşteptam moartea. Şi poate chiar că nici n-aş fi putut supravieţui multă vreme în acele condiţii. Din fericire însă, nu după multe săptămâni suferinţa aceasta s-a curmat. Domnul mi-a auzit strigătul şi m-a izbăvit de acolo după planul Său. A fost nevoie doar să învăţ o nouă lecţie la şcoala Sa, să sorb paharul amărăciunii până la fund. Astăzi sunt recunoscătoare Lui că m-a trecut şi prin faza aceasta, pentru ca să mă înveţe dragostea supremă pentru Dumnezeu, o dragoste necondiţionată chiar şi atunci când El nu-ţi dă altceva decât suferinţă.

– În acest loc, doamnă Wurmbrand, trebuie să știi că eu am mai multă putere decât Dumnezeu. Cel puțin până acum El n-a intervenit niciodată în acest birou.
Și, arătându-se satisfăcut de zâmbetele de aprobare ale asistenților săi, maiorul continuă:
– Dar ai acceptat dumneata acest fapt în adevăr? Ești lămurită acum că religia dumitale e o iluzie? Că, în noua societate comunistă, Dumnezeu e de prisos? Că nu mai ai trebuință de El? Iar dacă vei fi eliberată, vei constata cu uimire cât de multe realizări au avut loc între timp, în țară, în ultimii ani, și acesta e numai începutul.
I-am răspuns:
– Da, văd că sunteți puternic și că țineți în mână un dosar cu documente pe care eu nu le-am văzut niciodată și care ar putea decide soarta mea. Dar și Dumnezeu ține cărți de aducere aminte. Nici eu și nici dumneavoastră n-am putea trăi fără El, dacă El nu ne-ar fi dat viață. Fie că El mă ține aici, fie că mă eliberează, voi accepta orice îmi va fi hărăzit ca din mâna Sa.
Răcnind la mine pentru a mă intimida și prefăcându-se furios, maiorul ordonă să fiu scoasă afară de acolo. Dar, după 3 zile, și numele meu a fost trecut pe lista de eliberare. O autoritate mai înaltă decât cea a maiorului decisese soarta mea.

Discutând despre anii petrecuți în închisori și lagăre, fiul meu Mihai mi-a spus:
– Oamenii nu critică natura din pricină că ea conține și zi și noapte, atât lumină cât și întuneric, nu-i așa? Tot astfel, eu unul pot accepta atât binele cât și răul din oameni. De ce să-i numim brute?

Se zvonea că, pe patul de moarte, Stalin fusese terorizat la gândul multelor sale crime și ceruse să i se facă slujbe în biserici și să fie înmormântat creștinește, cu o cruce la căpătâi. Umbra milioanelor lui de victime îl urmărea în ceasul morții sale și ceruse ca toți creștinii să se roage pentru sufletul lui.
Chiar fiica lui Stalin, Svetlana, care a devenit creștină și a cerut azil în Occident, descriind ultimele clipe de viață ale tatălui ei, spune că, la un moment dat, Stalin și-a ridicat mâna stângă în sus, ca și cum ar fi vrut să arate ceva printr-un gest neînțeles și grozav; iar în clipa următoare și-a dat duhul. Cine știe ce a vrut el să spună cu acest gest? La Vatican, Papa a oficiat o slujbă specială pentru iertarea sufletului său. Să fi iubit oare Isus sufletul lui Stalin mai puțin decât l-a iubit Papa?

Oamenii, deși liberi, erau înfricoșați, în timp ce noi, în închisoare, chiar și în perioadele cele mai grele, am văzut mâna lui Dumnezue care ne ocrotea. Știam că, deși aveam parte de suferință, El nu ne părăsește niciodată, și ne putem încrede în El pe deplin. Am înțeles atunci că una din cele dintâi datorii pe care le aveam față de membrii Bisericii Subterane este să mărturisesc fraților acest lucru. Și fiind abia întoarsă de la închisoare, pentru credință, le câștigam cu ușurință încrederea.

Richard obișnuia să spună:
”Nimeni nu cere dovezi că natura există. Ea este, iar noi suntem parte din ea. Și lucrurile spirituale sunt tot la fel de evidente ca și cele materiale. De pildă, atunci când un geniu spune că a fost inspirat, te întrebi: de cine?Desigur de cineva mai înalt decât el, superior, o experiență spirituală, o apropiere de Dumnezeu.”

Mihai venea acasă zi după zi cu exemple auzite în clasă despre erorile bisericii și despre păcatele și greșelile preoților. Atunci îi răspundeam:
– Profesorii tăi nu-ți povestesc, însă, niciodată despre regretul adânc pe care îl simte un slujitor al lui Dumnezeu atunci când greșeste. Ei îți arată ție numai partea umană a acestora,care e supusă greșelii, ca la fiecare din noi. Ei îți ascund partea lor cea bună. Oricare din noi greșește, dar numai când ne căim de păcatul nostru dovedim ceea ce este divin în noi.

Orice barieră sectară cădea în acele condiții de persecuție a credinței. Catolici, ortodcși sau luterani, ne simțeam cu toții una, fiind legați prin același Spirit: acela al credinței creștine pure și neîntinate, așa cum trăia Biserica lui Hristos în primele veacuri ale creștinismului.

Citate favorite

IMG_1669Este din nou luni și e timpul pentru ”Citate favorite”, serial găzduit de către doamna Zinnaida, și un nou episod din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

Maria ar fi dorit să audă câte ceva din viața veselă a Janetei de altădată, despre întâlnirile cu prietenii și colegii ei, despre serbările de binefacere, și altele. Dar Janetei nu-i ardea acum de rememorări.
– O, nu, nu vreau să-mi amintesc de toate acestea acum. De când am fost izolată complet într-o celulă, am învățat să prețuiesc chiar cel mai mic zâmbet de bunăvoință mai mult decât toate aceste deșertăciuni.

Orice om, chiar și un torționar care se întâlnește în viață cu un creștin, găsește acolo, în inima creștinului, un locșor unde chipul său hidos e văzut sub o altă lumină, având un chip înfrumusețat. Noi îl înțelegem. Chiar dacă el e văzut de alții ca un criminal, pentru noi el devine o ființă care are dreptul la dragostea noastră.

Paula era de acord că imnurile și odele de preamărire pentru ”genialul Stalin” erau idioate.
– Dar, spunea ea, nici imnurile acelea de ”slavă închinate lui Dumnezeu” nu mi se par cu mult mai justificate.
I-am spus:
– Diferența dintre acestea e că unele laudă pe Creatorul tuturor făpturilor, iar celelalte aduc glorie unei creaturi cu o minte bolnavă, care a ucis milioane de ființe omenești.

– Pentru ce zâmbești acum? s-a răstit comandanta la mine, vânătă de furie.
– Zâmbesc pentru ceea ce văd în ochii dumitale.
– Da? Și ce vezi, mă rog?
– Mă văd e mine însămi: impulsivă, așa cum eram eu odată, o fire iute și mânioasă. Dar aceasta a fost până în ziua când am învățat ce este adevărata iubire. Adică, să fii gata a te sacrifica pentru adevăr. De atunci mâinile mele nu s-au mai ridicat să lovească pe nimeni.
Comandanta și-a lăsat mâna să-i alunece în jos, iar eu am continuat:
– Dacă te vei uita în ochii mei, te vei vedea pe dumneata însăți așa cum Dumnezeu voiește să te transforme.

Nu e pentru prima oară că oamenii devin victime ale unui dictator care râvnește a uzurpa tronul lui Dumnezeu, acuzându-L. Stalin îmi amintește mereu de Faraon din vechime: munca de sclavi, progromurile, teroarea – toare aceste se repetă acum: un om încearcă să ia locul lui Dumnezeu! Dar Faraon a crescut chiar în casa lui, ca pe unul din familia lui, tocmai pe acela care avea să aducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu împotriva sa: pe Moise. Da, în Psalmul 2 ni se spune că și Dumnezeu râde câteodată. (După mulți ani de atunci, mi s-a părut într-o zi că aud din nou acel râs al lui Dumnezeu: Svetlana însăși, fiica lui Stalin, e una din convertitele Bisericii subterane din Rusia, astăzi).

Pe când era dusă prin coridorul lung spre locul de execuție, tânăra a rostit cu voce puternică Crezul creștin, și ecoul vocii ei a răsunat clar prin tavanul boltit, fiind auzit în toate celulele. Erau aceleași cuvinte ale Crezului pe care-l rostim în Biserică. Dar cuvintele rostite de tânăra martiră aveau multă putere, pentru că ea credea și prețuia fiecare cuvânt din el. Dându-și viața pentru slava lui Dumnezeu, ea a fost primită în viața de glorie eternă.

O țărancă, Manuilă, care muncea lângă mine, mi-a povestit cum, după ce li se luase tot ce mai aveau, soțul ei zisese:
”Doar cartea de cântări ne-a mai rămas. Hai să cântăm Domnului, mulțumindu-I că adevăratele noastre comori ne așteaptă în ceruri și de acolo nimeni nu ni le va mai lua.”

– Cine mai are azi nevoie de Dumnezeu, când spitale atât de moderne și avansate ca acesta sunt libere și la îndemâna fiecăruia?
– Domnule locotenent, am răspuns eu, cât timp oamenii vor trăi pe pământ vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu, care dă și viață și sănătate. Oricine locuiește într-o casă știe că ea a fost plănuită de un arhitect, după cum oricine e invitat la un banchet știe că bucatele servite au fost preparate de un bucătar. Noi, oamenii, suntem cu toții invitați la acest mare banchet, care se află în lumea aceasta plină de lucruri minunate: de soare, lună și stele, ploaie care face să rodească pământul, de fructe de tot soiul. Știm că Cel care a pregătit toate acestea pentru noi este Dumnezeu.

 

Măiestria creionului

creionul1-400x300Un copil îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, l-a întrebat:
– Bunicule, ce scrii acolo? Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine…
Bunicul s-a oprit din scris, a zâmbit şi i-a spus nepotului:
– E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele, este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.

Copilul a privit nedumerit creionul, fiindcă nu văzuse nimic special la acesta.
– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
– Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile, a răspuns bunicul. Creionul are cinci calităţi, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.

Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe această Mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii, dacă suporţi unele dureri, ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce este greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău. Ceea ce este bine este faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, şi tu pune accent mai mult pe ce se întâmplă înlăuntrul tău, decât pe exterior.

Şi, în sfârşit, a cincea calitate: creionul lasă întotdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă, va lăsa urme. Dragul meu, încearcă să fii conştient de fiecare faptă pe care o faci.

(Autor: necunoscut
Sursă imagine: teologie.md)

Citate favorite

IMG_1669Doamna Zinnaida ne invită din nou la serialul ”Citate favorite”, iar eu continui cu ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

În adevăr, familia noastră îi ajutase pe țiganii care se întorceau goi, flămânzi și lipsiți de toate din lagărele naziste. Iar acum părea că soarta hotărâse să ne primim răsplata. Singura persoană dintre miile de deținuți de la Canal căreia nu i se furase niciodată nimic am fost eu. Unele țigănci îmi preziceau că într-o bună zi mă voi reuni cu soțul și copiii mei, că vom călători peste mări și țări și ne vom găsi acolo fericirea. Dar nu-mi puteam închipui că prezicerea lor se va împlini abia peste 15 ani.

Vântul ne biciuia obrajii și ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârșit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deținuți, escortați de ambele părți de gardieni înarmați. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puțin înapoi, ceea ce era interzis), lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporții uriașe, cu multe mâini și picioare, orb, neavând alt scop decât a munci pâna la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoși, sclavii israeliți din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriașele piramide ale lui Faraon.

În adevăr, aceste doamne de societate erau cele mai de compătimit. Viața era mai grea pentru ele ca pentru celelalte, pentru că avuseseră cel mai mult de pierdut din punct de vedere material, iar resurse lăuntrice, sufletești nu aveau ca să-și poată compensa golul. Amintirile cu care se hrăneau acum erau partidele de poker, ultima modă de pălării sau vreun sfârșit de săptămână petrecut cu iubiții lor. Nu e deci de mirare că aceste femei erau primele victime ale depresiilor nervoase și ale altor suferințe de ordin fizic. În schimb, femeile religioase erau rugate cu regularitate, după fiecare zi de muncă, de către vecinele lor de suferință, să le mai povestească câte ceva din Biblie. Cuvintele Scripturii ne întăreau, ne îmbogățeau, ne dădeau nădejde și mântuire.

Când eram copilă, uram noaptea. Acum însă o doream, după munca extenuantă de rob. Și cu toate acestea, când venea noaptea îmi venea greu să ațipesc. Atunci mă rugam pentru vecinele mele, pentru ceilalți deținuți, ca și pentru milioanele de prizonieri din lumea comunistă. Mijloceam în rugăciune și pentru creștinii din țările libere, care-și dormeau netulburați somnul în paturile lor, ca și pentru aceia care – așa cum îmi închipuiam – se rugau și ei în acea clipă pentru noi.

Există două lumi: lumea materială și lumea spirituală. Porunca ”Să nu furi” se aplică numai în ce privește lumea materială. În cea spirituală poți fura tot ce vrei: cunoștințe, educație, înțelepciune. Dacă îmi furi ceva din lumea materială, eu am o pagubă; dar dacă îmi iei ceva din cea spirituală, eu nu pierd nimic. Astfel, eu nu te condamn pentru că furi. Problema e că tu nu știi ce trebuie să furi, ce este de cel mai mare preț. Orice ai fura din lumea materială astăzi, vei pierde mâine sau poate mai târziu, când vei părăsi lumea aceasta. Dar dacă ai fura mai degrabă înțelepciune și cunoștință de Dumnezeu, aceste averi vor rămâne ale tale pentru veșnicie.

Observând tinere de categoria ei împărțindu-și puțina hrană cu alte ființe flămânde, am învățat să nu consider pe niciun om pe deplin rău. Mi-am amintit de Sven Hedin, un povestitor care călătorise mult prin regiunile Tibetului. El relata că, în timp ce popoarele Europei își hrănesc numai păsările de casă pentru a se hrăni apoi cu ele, tibetanii obișnuiesc să pună bucăți de pâine pe stânci pentru hrana păsărilor sălbatice. Autorul însuși fusese o dată salvat de la moarte prin foamete când, cu ani în urmă, rătăcindu-se prin acele locuri pustii, găsise din când în când pe stânci aceste bucăți de pâine. Nu sunt oare și păsările sălbatice făpturile lui Dumnezeu, Creatorul a toate? Până și ucigașele dovedeau, nu o dată, că erau în stare să facă fapte bune, fără a se aștepta la nimic în schimb.

Desigur că se iscau adesea și neînțelegeri pe teme religioase printre diferitele femei, având religii și credințe atât de diferite. Dar tonul nu mai era agresiv și militant ca altădată. Un pact nescris de înțelegere mutuală exista între noi. Căci, dacă atunci când eram libere nu puteam trăi una lângă alta fără certuri sau discuții de acest gen, aici în închisoare nu mai aveam ce împărți. Eram toate surori de suferință; nu mai era nicio deosebire între noi.

Citate favorite

IMG_1669Episodul 4 din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand – în cadrul serialului ”Citate favorite”, găzduit de către doamna Zinnaida.

Timpul părea că stă în loc pentru noi, neavând acolo nici un fel de ocupație. Femeile discutau nostalgic despre vremea când erau acasă, în libertate, spălând, gătind, curățând casa sau cârpind ciorapii copiilor lor. Cât de mult și-ar fi dorit ele să poată face aceste treburi acum!

Le-am povestit atunci despre viața lui Iosif și a fraților săi, arătându-le că roata vieții se învârtește fără încetare: ceea ce se arată a fi azi fără nădejde se poate schimba mâine în binecuvântare.
Iar când fețele lor se luminară oarecum și ascultau cu atenție, am continuat povestirea mea despre haina de culoare pestriță pe care o făcuse tatăl lui Iosif pentru copilul său iubit. Așa e și haina vieții noastre: o zi are culoare mai deschisă, o alta mai închisă, dar amândouă aparțin vieții.
Când frații săi invidioși l-au vândut ca sclav, el a devenit mâna dreaptă a lui Potifar, stăpânul său. Apoi roata vieții s-a învârtit din nou pentru el: și iată-l acum aruncat în închisoare, acuzat pe nedrept. Dar și de acolo a fost scos și ridicat la rangul de prim-ministru al țării Egiptului, salvând astfel întreaga țară de foamete.
Iar când, mai târziu, frații săi s-au dus în Egipt să cumpere grâne, nu l-au recunoscut și i-a apucat teama că acest om puternic al Egiptului ar putea să le jefuiască asinii. Nu e oare așa și cu noi adesea? Ne îngrijorăm pentru lucruri mici și atât de neînsemnate, uitând că acestea ne sunt date în viață spre binele nostru, pentru a trage din ele învățături prețioase. Unele necazuri, prin care trecem, ni se par uriașe numai pentru că le privim printr-o prismă omenească, fiindcă nu putem vedea ce ne va aduce viitorul. La urmă, Iosif a putut salva de la pieire chiar pe frații săi, care-l vânduseră.

Numai cu ajutorul rugăciunii am putut lupta împotriva nebuniei, lăsând cuvintele să-mi iasă din gură ca într-un torent, iar călugărițele făceau la fel. Și, ca și cum acesta ar fi fost singurul loc în siguranță în infernul acela, celelalte femei se strânseră în jurul paturilor noastre. Unele mă țineau și nu voiau deloc să mă lase din mâna lor, îngrămădindu-se în jurul meu ca și cum încercau să se ascundă de o stafie. Și în tot acest timp gardienele n-au intervenit, ci au rămas afară, impasibile ca întotdeauna. Ele văzuseră nu o dată astfel de scene, la alții. Sanda, care începuse toată acea scenă de iad, dormea acum un somn adânc, nemaiauzind nimic în jurul ei. Când atmosfera s-a mai liniștit, iar suspinele și bocetele încetară, am început să mă rog încet:
”O, Domnul meu, dacă mă bucur de respect din partea acestor femei sărmane, dă-mi și înțelepciunea de a le câștiga inimile pentru Tine.”

Din când în când mai citeam și eu câte puțin din Noul Testament. Începusem chiar să admir pe Isus, dar îl înțelegeam și pe Gandhi, care spusese: ”Din tot creștinismul, dați-mi-L numai pe Hristos și păstrați-vă restul pentru voi.” Eu nu voiam să am de-a face cu urmașii Săi, care făcuseră atâta rău poporului meu evreu. Dar soțul meu nu accepta această părere.
– Nimeni, zicea el, nu poate accepta pe Isus fără a-i accepta și pe ucenicii Săi. El nu vine niciodată singur, fără ucenicii Săi. Totodată, nici pe ucenicii Săi nu-i poți accepta fără a fi gata să numești chiar și pe Iuda ”prietene”, cum l-a numit Isus.

Cum mai puteam ști acum cine eram, când ni se luase totul: familia, bunurile, chiar identitatea? Dar, după cum omida nu știe că într-o zi va fi transformată din târâtoare respingătoare într-un fluture frumos, tot așa, poate și în celula numărul 4 a Jilavei, căliți și încercați prin suferințe, erau pregătiți viitorii sfinți.

Trecuserăm prin locuri deșerte unde pământul părea tare ca fierul sub cerul de iarnă. Dar ce minune să putem vedea iarăși cerul, după atâtea luni în celula subterană! Ce frumoasă era luna, care apărea și se ascundea mereu în dosul norilor, ca un copil șăgalnic!

Citate favorite

IMG_1669Ca în fiecare zi de luni, doamna Zinnaida ne invită și astăzi la serialul ”Citate favorite”. Eu voi continua să citez din cartea ”Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand.

În 23 august se cânta, din miile de guri, noul imn, Internaționala: ”În urma noastră zac lanțuri sfărâmate…” Ce ironie! ne gândeam noi, deținutele. Niciodată, de-a lungul întregii istorii a României, nu se aflau, ca în acele zile, atâtea mii de cetățeni nevinovați în lanțuri, în toate închisorile țării!

Un gardian îmi șopti că el întrebase o dată pe unul din superiorii săi de ce se află atât de mulți cetățeni în închisoare.
– Vezi-ți de treaba dumitale și nu mai pune astfel de întrebări, dacă nu vrei ca încă unul să se adauge la numărul lor, mi-a răspuns ofițerul. Dar știi ce s-a întâmplat apoi? Ofițerul a fost arestat și el chiar a doua zi; nimeni nu știe de ce. Și nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Așa a fost dintotdeauna: cei ce sunt azi judecători vor fi ei înșiși judecați mâine, spuse gardianul gânditor.

Unii creștini gândeau că un om n-are voie să mintă nici pentru a scăpa viața altora; ei chiar procedau în consecință. Dar dragostea e superioară adevărului. Un doctor are voie, ba chiar are datoria să inducă în eroare pe un nebun fanatic care amenință pe alții cu o armă de ucidere, până îl dezarmează. Tot astfel, ura comunistă inerentă acestei ideologii e o nebunie, o atitudine fără niciun sens. Datoria noastră e să inducem în eroare pe cei al căror scop este să distrugă oameni nevinovați.

Dorința de a fi din nou cu Richard era atât de puternică încât aproape că mă simțeam gata să declar orice celor care mă interogau, numai să-i dea drumul. În momentul următor gândul acesta mă cutremură. Da, doream să știu că soțul meu va trăi, dar cât de mult doream, în același timp, să-l știu rezistând ispitelor de orice fel, ca un viteaz. Aceste două dorințe se luptau fără preget în inima mea.

Mai târziu, în celulă, mi-am reamintit cu câtă simplitate și credință ascultau Cuvântul Evangheliei acei soldați ruși, pe vremuri, când Richard le vestea Biblia. Ba unul din ei dansase chiar prin odaie, de bucurie, când află că Isus a înviat din morți, după răstignirea Sa.

Târziu, în celula mea, trecând iar prin coridoarele acelea rău mirositoare, ochelarii îmi căzură de pe nas cu o clipă înainte de a mă afla înăuntru. Am putut vedea atunci pentru întîia oară numărul celulei mele: șapte. Așadar mă aflu în celula numărul șapte: număr sfânt! Șapte este numărul zilelor creațiunii. Candelabrul Templului de la Ierusalim avea și el șapte brațe. M-am aruncat pe pat, suspinând și plângând. După o bucată de vreme, însă, o mare liniște se așternu peste sufletul meu, care părea că plutește acum în depărtări, dincolo de zidurile închisorii. ”Noi suntem răstigniți împreună cu Hristos”, îmi veniră în minte cuvintele Scripturii. Iar de va veni clipa când va trebui să strig și eu ”s-a săvârșit”, aș fi dorit cu ardoare să pot rosti și eu, ca și Mântuitorul meu, numai cuvinte de dragoste față de frați, de prieteni și chiar față de banditul de lângă mine, așa cum a făcut Isus. Știam că nu eram singură în încercările mele, ci Dumnezeu era cu mine.

Am zâmbit, amintindu-mi cât de pretențios fusese Richard la începutul căsătoriei noastre cu privire la mâncarea pe care i-o găteam. Și cât și-ar fi dorit el acum acea mâncare! Înainte de arestarea noastră, învățasem amândoi pe dinafară pasaje întregi din cartea Exodului, care relata despre izbăvirea copiilor lui Israel din țara robiei. Acum ”reciteam” în fiecare noapte acele pasaje și îmi închipuiam că Richard făcea la fel. Și știam amândoi că Domnul Dumnezeu ne va izbăvi într-o zi și pe noi, ca pe strămoșii noștri.

– Să discutăm acum rațional. Fiecare persoană își are prețul ei. Spune-ne, deci, care ți-e prețul? Ce-ți dorești? Libertate pentru dumneata și pentru soțul dumitale? Să-i aranjăm chiar și o biserică bună în care să servească? Noi vom avea grijă și de familia dumitale. Ne-ai putea fi de mare folos. Ei, ce zici, facem târgul?
– Mulțumesc, dar eu nu mă pot vinde, căci m-am vândut Altuia cu mult timp înainte. Fiul lui Dumnezeu a fost toturat și S-a dat la moarte de bunăvoie pentru mine. Prin El voi moșteni odată cerul. Puteți dumneavoastră să-mi oferiți un preț mai scump ca acesta?